Romanul natural. „Dumnezeu trăiește în becurile electrice.”

„Mi-aș dori ca cineva să spună: romanul ăsta e bun pentru că e țesut din șovăieli.” Gheorghi Gospodinov

Cine a citit Fizica tristeții nu poate trece indiferent pe lângă o carte a lui Gheorghi Gospodinov, proză greu de așezat într-un tipar. În ritm alert, se ajunge inteligent, cu ușurință de la structura de roman la scrierea de tip eseistic, urmărindu-se atingerea graniței ficțiunii cu jurnalul sau cu scrierea de tip memorialistic.

La prima impresie, e mare dezordine în pagină, o dezordine deloc neplăcută însă. Până la capăt, se dovedește că ceea ce părea spontan capătă semnificație și intră în alcătuirea unei povești de viață urmărite cu atenție. Figura de prim-plan a textului este scriitorul însuși, nu autorul – să facem precizarea asta, cu toate că indiciile oferite conduc spre modelul autoficțiunii, prilej de interesantă confuzie a instanțelor comunicării narative.

Scriitorul răsucește în fel și chip ideile, caută cuvinte, adică „greutăți”, pentru a le exprima, deși nu trece printr-o criză de inspirație, ci printr-o criză conjugală. A divorțat. Un act notarial simplu, la fel cum este cel al căsătoriei. Scriitorul are timp să observe că judecătoarea e bătrână și că este edificată asupra motivului despărțirii: femeia rămăsese însărcinată cu un alt bărbat. Simplu și inacceptabil. Oricum, căsătoria asta nu funcționa. Divorțul este momentul declanșator al unei crize de natură existențială:

„Mi-am închipuit cum la divorț participă toți musafirii care au fost la nunta noastră la primărie. Cele două ceremonii sunt totuși strâns legate. Ar fi fost corect ca martorii de atunci să fie prezenți și acum. Măcar ne-ar fi precupețit jena de a anunța pe fiecare în parte că ne-am despărțit deja, că eu nu mai răspund la același număr de telefon etc. Mi-am închipui cum rudele apropiate plâng în timp ce ascultă da-ul nostru definitiv și irevocabil la întrebarea judecătoarei. Dar ele plângeau și la nuntă.

— Și acum reiese că o căsătorie durează între două da-uri, am spus eu, ca să evit răspunsul.” (pp. 25-26)

Cei doi soți se înstrăinaseră treptat (la fel este și îndrăgostirea, în fond, treptată!) în apartamentul în care locuiseră, la început, cu părinții ei. Cele două familii făcuseră eforturi să se evite în spațiul acela restrâns și reușiseră. Tinerii nu se ceartă cu părinții, fiindcă nu se întâlnesc în casă, izbutiseră cu toții să-și creeze un program separat. Se mai întâmplă să se vadă, cu surprindere neplăcută, în afara casei. În ciuda acestor precauții, tensiunea se simte în aer, în tot apartamentul, până și în obiectele de mobilier.

Când părinții se mută în alt apartament, tinerii încep să reproducă acel comportament evitant avut până atunci în relația lor cu părinții. Au devenit ei înșiși oameni care se feresc unul de celălalt. Nu folosește la nimic încercarea lui de a redecora casa, atmosfera este aceeași, mocnit conflictuală. Vestea că ea este însărcinată cu alt bărbat, comunicată calm, nu este o surpriză neapărat, cei doi soți trăiau deja în camere separate. Fiecare avea o altă viață, ținută departe de viața comună.

E greu de spus când și de ce devine comunicarea disfuncțională. Ajungând la momentul împărțirii fotografiilor, cei doi soți sunt nevoiți să le mai privească o dată. Descoperă cu uimire că au fost fericiți cândva, înainte de căsătorie. Erau veseli, nedespărțiți și un pic ridicoli, ca în fotografia de la nuntă, el purtând o haină verde-otravă, care nu era pe măsura lui, ea agățată de brațul unui unchi, fiindcă tatăl ei lipsea, refuzase să vină la ceremonie. Când știu că sunt fotografiați, oamenii se așază „la poză”, intră într-o înțepeneală care le pune pe chip un zâmbet fals. Le scapă autenticitatea.

„Uite și pozele de la nuntă. Ema poartă o rochie simplă, pe corp, care o arată și mai înaltă și slabă, cu mănuși lungi și voaletă. Eu am un costum de-un verde-otravă, care pe deasupra îmi e și mare. Ambele mame plâng. Azi, după terminarea căsniciei, lacrimile îmi par justificate. Tatăl Emei lipsește din poză. De fapt, de la toată nunta. Într-un ultim moment l-au tras pe un unchi de-al ei să stea lângă maică-sa, să nu apară ca o văduvă.” (p. 67)

Oamenii își fac fotografii (și) spre a avea o probă a iubirii lor, par să spună versurile unui cântec (Picture Book) al formației britanice The Kinks. Versurile sunt traduse în așa fel încât accentul să cadă pe ideea nevoii de a reveni la ceva ce nu mai există și nici nu poate fi reconstruit afectiv, la o imagine:

„Demult, The Kinks cântau:

Oamenilor le place să se fotografieze unii pe alții,

Ca să dovedească faptul că au existat.” (p. 69)

Rolul pisicilor într-un cuplu e subestimat. Când se ceartă stăpânii, una dintre pisici se manifestă zgomotos, încruntându-se și pufnind mânios, semne ale unei anxietăți nevrotice instalate. Bietele mâțe devin martore ale unui război subtil, greu de ținut sub control în spațiul conjugal. El ar fi trebuit să înțeleagă, din felul excesiv de duios în care se purta ea cu pisica Mița, că își dorește un copil. El a înțeles, dar s-a prefăcut că nu înțelege, fiindcă nu i se părea potrivit momentul, apăruseră îndoielile, apăruseră și certitudinile.

„Mai bine despre pisici. Le prefer câinilor. Nu merg niciodată în haită. Nu simt față de nimic o mai mare milă decât față de câinii și de pisicile vagaboande. Ei sunt de compătimit chiar mai mult decât oamenii fără casă. Dar tot mai mult mi-e milă de pisici. Câinii parc-au învățat câteva șmecherii. Le-au văzut la cerșetori. Și copiază iscusit o atitudine care naște compasiune. Se apropie de tine chipurile cu încredere, te miros, poartă în ochi o tristețe infinită când te privesc, mașinile îi lovesc, sunt striviți pe asfalt, îi calcă pe lăbuțe. Nefericirea lor e întotdeauna în fața ochilor tăi.

Pisicile maidaneze afișează o cu totul altă mândrie. Evită intimitatea, își ascund nefericirea, se furișează prin pivnițe și sub mașini. Nu se bazează pe compasiunea noastră. Am auzit că până și pisicile de casă, când simt că le vine sfârșitul, fug de acasă sau se ascund în cel mai inaccesibil colț, ca să rămână singure în agonia lor.” (p. 88)

Povestea personală se întrerupe pentru a face loc altei povești, de împrumut. Alți soți trăiesc coșmarul pisicilor care se aruncă de la etaj. Oamenii s-au despărțit. A fost „cel mai uman divorț”, de vreme ce e de imaginat că oamenii aceștia au salvat, renunțând la viața împreună, multe alte vieți de pisică.

Cum este alcătuit un roman? Care e materia lui de studiu? Cum alegi obiectul și conținutul unui roman natural? Cum rezistă un scriitor presiunii propriei familii? Se poate spune că rezistă? Acestea sunt, cred, întrebările importante pe care le au în vedere paginile unui pseudojurnal de creație, care poate fi citit la fel de bine ca un fals tratat de morală conjugală.

„Lumea e una, și romanul e cel care o adună între paginile lui. Avem începuturile, combinațiile sunt nenumărate. Fiecare dintre eroi e eliberat de destinul prestabilit al povestirii sale. Primele capitole din romanele decapitate încep să umble neastâmpărate de colo-colo […]. De aici înainte totul poate decurge în orice fel posibil – Călărețul fără Cap apare la recepția dată de familia Rostov, de exemplu, și înjură cu vocea lui Holden Caulfield. Se pot întâmpla și alte lucruri. Dar în Romanul cu mai multe începuturi nu va fi descris nimic. El va da doar primul impuls și va fi suficient de delicat ca să se ascundă în umbra următorului început și să lase eroii să se combine după caz. Asta aș numi eu Roman natural.” (p. 24)

Coborât în pagină ca personaj, într-un amestec de realitate și ficțiune, scriitorul descoperă că există mai multe persoane cu numele Gheorghi Gospodinov. Constatarea îi provoacă iritare. E greu să te identifici cu un vânzător de pătrunjel care pare să știe și el ceva esențial despre tine, nu doar faptul că împărțiți același nume.

La un moment dat, scriitorul devine subiectul propriului experiment. Pentru că va scrie despre un vagabond, este interesat să trăiască un timp ca un vagabond:

„Mi-am cumpărat un caiet nou și două creioane. Nu pot să scriu cu pixul, e prea categoric. Nu știu de ce azi mă simt atât de bine. E ceva neobișnuit pentru mine. Am cumpărat caietul pentru că m-am hotărât să scriu un nou roman. Ideea mi se pare bună. E vorba despre un vagabond cu un scaun-balansoar.” (p. 166)

Ridicol este momentul în care scriitorul este confundat cu un hoț, atunci când se strecoară, venit din piață, unde-și are domiciliul temporar ca vagabond, în propria casă. Un vecin, care nu-l recunoaște, îl alungă, iar el o ia la fugă simțindu-se vinovat. Treptat, scriitorul intră în pielea personajului din balansoar așa cum un actor intră în diferite roluri. Alienarea este echivalentă cu pătrunderea în text, prin substituirea de roluri.

„De câteva ori s-a furișat acasă ca să se aprovizioneze cu niște mâncare. A avut grijă să fie seara foarte târziu, ca să nu-l vadă nimeni. O dată însă unul dintre vecini l-a observat și-a crezut că e un hoț. A început să strige și omul nostru a fugit. Din propriul apartament. Așa, pe neobservate, a trecut o lună. Eroul însă nu se gândea să întrerupă experimentul. Treptat, l-a luat valul. Niciodată nu se simțise atât de liber.” (p. 167)

Demolator de mituri, scriitorul nu lasă locul liber, construiește altceva, o stare, niște sentimente, o tânjire după copilăria în care se poate întoarce oricând, cu o condiție, aceea de a se urca în cireș. Adevărata problemă a omului matur este iubirea sau, mai bine zis, absența ei. Părinții nu sunt cruțați, poate că așa și este, nu există ubicuitate în fibra omenească, și părinții nu fi, în același timp, și angajații-model. Fiecare porțiune de viață este alocată, nu se împarte cu altceva, nu se distribuie. Ești câteva ore părinte, câteva ore slujbaș – poți spune cuvintele astea mestecând, într-un exercițiu de dicție, sâmburi:

„Nimeni n-o să ne iubească atât de mult ca în copilărie. De aceea, copilăria e un timp crud. Cruzimea lui constă în perspectiva viitorului. Unde se pierde iubirea asta peste ani? De ce toată viața tânjim să fim iubiți ca atunci, fără vreun motiv, pentru simplul fapt că existăm? În ultima vreme zăbovesc tot mai des și mai mult în copilărie.” (p. 136)

„Copiii nu au patrie. Patria lor e copilăria. De aceea au părinți. Ei, și ce mai atâta părinți. Părinții lor merg la serviciu, nu sunt prezenți. Se poate ca un părinte să fie 8 ore pe zi funcționar, director adjunct, casier sau ticălos, iar celelalte ore, câte mai rămân – părinte? Nu poate, molfăi eu din cireș, pentru că mi-e gura plină cu sâmburi la fel ca la Demostene, care învăța să fie un bun orator cu pietricele sub limbă.” (p. 137)

Surprinzător, până la capătul acestui Un roman natural, scriitorul se dovedește a fi un grădinar, un cultivator de plante neobișnuite. Dar asta e o informație care căpăta sens abia atunci când scriitorul inversează polii cunoașterii și ai curiozității. Nu omul studiază universul, ci invers, omul e obiect de studiu pentru univers.

„Mi se pare că suntem sub lupă în permanență – ficuși, asparaguși, bonsai, curmali pitici, trandafiri japonezi, mușcate, lămâi. Suntem tot timpul în atenția lor. Ca un bun naturalist, voi introduce aici o observație personală. Când s-au întețit scandalurile cu nevastă-mea, frunzele ficusului au început să se îngălbenească și să cadă.” (p. 154)

Câteva date despre autor găsim în prezentarea editurii:

Gheorghi Gospodinov (n. 1968) este cel mai tradus și apreciat scriitor bulgar al momentului. Romanul său de debut, Un roman natural, a fost tradus în peste 20 de limbi. A publicat poezie, proză, eseuri, piese de teatru și a realizat scenarii de film. Scrie în mod regulat articole pentru cotidianul bulgar Dnevnik și pentru Deutsche Welle. Din opera lui, în colecția Anansi a apărut romanul Fizica tristeții (2021). În prezent trăiește la Sofia.

Las mai jos alte fragmente:

„O să mă fac vânzător de înghețată și o să dau faliment în fiecare iarnă.” (p. 144)

„Ce se întâmplă după aia cu iubirea de prisos și cine o mătură, cine aruncă gunoiul, unde e containerul…” (p. 142)

„Dezechilibrele care ne pândesc se manifestă în toate, dar mi se pare că cel mai groaznic dezechilibru este între numele lucrurilor și lucrurile în sine. Lucrurile încep să iasă din numele lor, așa cum boabele de fasole ies din păstaie uscată.” (p. 121)

„Încă nu mi-am adunat de la ea unele vise și alte mărunțișuri.

Visele sunt ca pisicile, sunt ultimele care se dezobișnuiesc de fostul cămin.” (p. 163)

„E culegător de povești, dar el însuși nu are nicio poveste.” (p. 109)

„Scleroza o să ne transforme în oameni noi. Bancurile vechi o să fie întotdeauna haioase.” (p. 95)

„Se spune că trandafirul alb este simbolul tăcerii și al discreției. Când într-o încăpere avea loc o discuție foarte personală și confidențială, se puneau de jur-împrejur trandafiri albi. Expresia spusă sub trandafir se păstrează și azi. Sub rosa dictum.

Trifoiul cu patru foi este stema Irlandei.

Prazul este stema Țării Galilor.

Stema Japoniei este crizantema.

Ciulinul a fost ales ca stemă a Scoției după o întâmplare foarte interesantă. Odată, când danezii s-au hotărât să atace armata scoțiană, un danez a călcat într-un ciulin. Aceste plante sunt foarte răspândite pe țărmul Scoției, danezul fiind în picioarele goale a urlat de durere. Scoțienii au auzit urletul, s-au trezit și i-au izgonit pe danezi pentru totdeauna. De atunci respectă foarte mult ciulinul și l-au pus pe stema lor.” (p. 92)

„În timp ce-i așteptam pe ceilalți să iasă, din lateral, lângă ușa monumentului a apărut un moșulică șchiop și noi, curioși, l-am înconjurat. Profesorii erau încă înăuntru și bătrânul a început să ne povestească despre Dumnezeu. Cei mai dezghețați dintre noi au început să spună că Dumnezeu nu există, altfel Gagarin și ceilalți cosmonauți de mult l-ar fi întâlnit în cer. Bătrânul doar a dat din cap și a spus că Dumnezeu e precum electricitatea – există, dar nu se vede, curge și se manifestă în toate. În scurt timp au apărut și învățătoarele și ne-au luat de lângă bătrân. Dar ceea ce ne-a spus el ne-a pus serios pe gânduri. Și Dumnezeu și electricitatea erau niște nebuloase pentru noi. Imediat i-am trântit învățătoarei că Dumnezeu trăiește în becurile electrice.

Anul următor ne-am dus din nou cu clasa în excursie. De data asta la cea mai mare centrală hidroenergetică, în scop științific. Ne-au arătat niște bobine gigantice, fiare, motoare și ne-au explicat că de aici vine curentul electric. Învățătoarea m-a tras deoparte și cu o voce foarte serioasă m-a întrebat dacă mai cred în prostiile alea despre electricitate și Dumnezeu. Acum eram mare și am spus că nu. Dar acasă aveam întotdeauna în cap ceva, când aprindeam lumina sau reșoul. Dumnezeu lumina și ardea.” (pp. 62-63)

Un roman natural de Gheorghi Gospodinov