„România, Holocaustul și logica violenței” de Armin Heinen

În spațiul istoriografic românesc este fără îndoială dificil de a explora sau analiza evenimente minimalizate sau negate prea mult timp. Sub resortul facil al sintagmei „controversat” se ascunde de fapt o incapacitate cronică: pe de o parte a celor mai mulți istorici români de a trata cu onestitate și lucuditate anumite subiecte; pe de altă parte a societății în ansamblu de a își asuma integral trecutul incluzând dimensiunea sa tragică.

În condițiile în care istoriografia noastră este în bună parte tributară reflexelor negaționiste, un subiect de amploarea și tragismul Holocaustului românesc putea fi investigat cu acribie și detașare doar de către un istoric occidental, așa cum am atras atenția de-a lungul timpului asupra altor analize. Această sarcină și-a asumat-o Armin Heinen prin intermediul lucrării „România, Holocaustul și logica violenței”, apărută la Editura Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, în anul 2011. Autorul de altfel își impusese anterior autoritatea istoriografică printr-o documentată și inteligent scrisă istorie a Mișcării Legionare, o altă temă care suscită încă sensibilități.

Orice demers livresc de acest fel trebuie să pornească de la o analiză minuțioasă a istoriografiei problemei, ceea ce Armin Heinen a realizat cu succes. Aceasta cu atât mai mult cu cât, până în preajma aderării României la Uniunea Europeană, studiul obiectiv al Holocaustului românesc se afla în cel mai bun caz într-o fază incipientă. În 2003, la inițiativa Președintelui României a fost constituită Comisia Internațională pentru Studiul Holocaustului în România, ale cărei lucrări au fost prezidate de Elie Wiesel. Membrii Comisiei, așa cum remarcă și autorul, au constatat o realitate pe care societatea românească în ansamblul său nu era pregătită să o accepte. De pildă, cu un an mai devreme, Dan Berindei, președintele Secției de Istorie a Academiei Române declara că „În România nu a fost Holocaust. Au fost niște deportări în Transnistria, a fost un antechambre al Holocaustului, dar nu Holocaust.” Or, lucrurile stau exact pe dos: în România a existat un Holocaust, amplu ca dimensiuni și oribil în esență, plănuit și organizat de la nivelul cel mai înalt al statului român.

Explicațiile acestei negări, fie din partea societății românești, fie, mai ales, din partea istoriografiei noastre, sunt multiple. A contat foarte mult, bineînțeles, amprenta regimului comunist, cel care, după 1965, a promovat obsesiv protocronismul și a dus la scrierea unei istorii aflate mereu pe contrasens cu adevărul. O istorie glorioasă, subiectivă, care privilegia calitățile intriseci ale poporului român nu putea decât să respingă în bloc implicarea României în Holocaust. Mai mult, în această perioadă a avut loc reabilitarea mareșalului Antonescu, căruia i se atribuiau calități de lider autentic, luminat și patriot și căruia îi revenise complexa sarcină de a conduce România în timpul celui de-al doilea război mondial. Or, după Revoluția din 1989, cei mai mulți istorici au preferat să păstreze această linie de interpretare pe care au căutat să o întărească în permanență. Pe de altă parte, activitatea Comisiei amintită mai sus, publicarea unor importante volume de documente, jurnale sau mărturii au creat breșa atât de necesară pentru ca studiul antisemitismului românesc și implicit al Holocaustului să se facă cu metode adecvate, specifice istoricului de meserie, cel care înceracă să redea și să explice faptele istorice așa cum au fost, nu cum ne-ar fi plăcut să fie.

În primul rând, trebuie plecat de la premisa că antisemitismul românesc a fost un curent cât se poate de real și mai ales endemic după Congresul de la Berlin (1878) în societatea românească. Cu rare excepții, atât elita noastră politică cât și cea intelectuală au fost antisemite. Chiar dacă fenomenul era relativ răspândit în spațiul occidental, adeseori imitat și prețuit în România, antisemitismul românesc pare a fi fost chiar mai virulent decât acesta: Eminescu, referindu-se la „infecta cestiune izraelită” îi numea pe evrei „mizerabili agenți ai Alianței izraelite”, „criminale uneltiri” aparținând unor „dușmani ai naționalității române”, în timp ce Hașdeu se referea la „groaznica lepră a Palestinei”, la „înveninate miasme”, „ciuma” și „vitriolul evreiesc”. Mai mult, marele nostru scriitor Ion Slavici cerea închiderea granițelor și suprimarea în întregime a minorității evreiești, iar rapoartele medicale ale epocii redactate de reputați doctori, chiar academicieni, atrăgeau atenția asupra pericolului degenerării rasei din cauza prezenței elementului evreiesc. Această atitudine a fost dublată de măsurile luate de către elita politica, în avangarada căreia s-au aflat Brătienii, măsuri îndreptate în dese rânduri explicit împotriva evreilor.

În aceste condiții, după încheierea primului război mondial, chiar dacă România s-a văzut nevoită să își asume formal protecția minorităților, antisemitismul românesc a fost potențat mai ales prin radicalizarea mediului universitar precum și prin apariția Mișcării Legionare, al cărui mesaj violent era fără echivoc. După ce naziștii au reușit să acceadă la putere în Germania, iar aceasta a căpătat din ce în ce mai multă influență în Europa, România s-a alăturat spiritului vremii, oricum mai mult din proprie convingere. Guvernarea Goga-Cuza a reprezentat un dramatic preludiu al evenimentelor din timpul celui de-al doilea război mondial în legătură cu minoritatea evreiască.

O istorie a Holocaustului, precizează Armin Heinen, trebuie să adreseze întotdeauna pe lângă întrebarea „de ce” și întrebarea „cum”, iar decizia de acțiune cât și faptele propriu-zise formează un tot unitar. Să încercăm să analizăm ambele întrebări. De ce a existat un Holocaust românesc? Într-adevăr, în anul 1940, după cedările teritoriale din vară care au provocat abdicarea regelui Carol al II-lea, România devenise un satelit al Germaniei, dar teritoriul său nu a fost ocupat de trupele acesteia. Mai mult, România a avut probabil cea mai importantă contribuție la războiul împotriva Uniunii Sovietice, în calitate de aliat al celui de-al Treilea Reich și dispunea de rezerve de petrol atât de necesare purtării războiului de către Germania. Această stare de fapt îi conferea lui Antonescu o solidă marjă de negociere cu Hitler pe care a folosit-o de altfel pentru alte aspecte. Nu și în ceea ce privește situația evreilor însă. Politica statului român de deportare și ucidere a evreilor nu a fost pusă în practică ca urmare a presiunii germane, ci mai mult ca o anticipare a acesteia. A fost de fapt consecința voinței conducătorilor statului român, a armatei și jandarmeriei și a avut sprijinul cel puțin tacit al majorității populației. Așa cum scria Timothy Snyder, „România, principalul aliat militar al Germaniei pe frontul de est după 1941, a fost, dintre celelalte state, singurul care a generat o politică autonomă de ucidere în masă directă a evreilor.” De altfel, Hitler admira modul în care românii îi tratau pe evrei: pe data de 30 august 1941 i-a declarat lui Goebbels că „un om ca Antonescu acționase mult mai radical decât înșiși naziștii.”

Într-adevăr, tonul violențelor antisemite a fost dat de legionari, mai ales după accederea acestora la putere în 1940. În acel moment, Antonesc încerca să pară conciliant și refuza ferm apelul la soluții violente, așa cum preciza într-un discurs transmis la radio: „Problema evreiască este o problemă vitală. Voi urmări cu mijloace civilizate înlăturarea treptată a evreimii din organizarea economică românească. (…) Dar violența gestului sau a cuvântului nu rezolvă această problemă, ci înjosește pe cei care o practică. Generalul Antonescu și-a luat angajamentul să rezolve această problemă metodic și progresiv pentru a nu aduce dezechilibrarea vieții economice.” După începerea războiului însă orice rețineri vor dispărea, iar Antonescu și statul român vor declanșa un veritabil genocid la adresa evreilor. În cadrul ședinței de guvern din 8 iulie 1941, Mihai Antonescu declara ferm: Așa că vă rog să fiți implacabili. Omenia siropoasă, vaporoasă, filosofică n-ar ce căuta aici. (…) Dacă este nevoie să trageți cu mitraliera. (…) Veți fi fără milă cu ei (…) Îmi iau răspunderea în mod formal și spun că nu există lege. Cum veacuri întregi pentru neamul acesta nu a existat lege, ci a existat lege împotriva lui, (…) astăzi nu există lege pentru neamul românesc în fața drepturilor sfinte de a se întrupa și de a-și reconstitui ființa națională”.

Cel puțin pentru evreii din Vechiul Regat situația a fost ceva mai bună, mai ales că dislocarea lor ar fi întrerupt brutal fluxul economiei românești. Chiar dacă s-au luat măsuri dure împotriva acestora (spolierea proprietăților, prestarea de munci umilitoare, taxe și impozite speciale), evreii din acest spațiu au putut profita de corupția generalizată pentru a își ușura situația (o ironie tristă totuși, nu era regimul lui Antonescu unul al legalității și ordinii?). A existat totuși dramaticul episod al pogromului de la Iași, din iunie 1941, care s-a soldat cu moartea oribilă a peste 13.000 de evrei, episod din nou atât de des eludat în cadrul istoriografiei noastre. România și-a făcut practic intrarea în război printr-un botez al sângelui executat metodic și fără urmă de remușcare, cu consecințe extrem de tragice pentru comunitatea evreiască din capitala Moldovei.

În schimb, pentru evreii din Basarabia și Bucovina s-a acționat fără milă prin intermediul a trei piloni: conducerea statului, forțele combatante ale țării (armata, poliția și jandarmeria) precum și o parte a populației, direct sau indirect. La Odessa, scrie Armin Heinen, „beția de sânge a românilor a atins punctul culminant.” Suferind grele pierderi, armata română s-a dezlănțuit împotriva populației locale, în special a evreilor: în câteva zile au fost uciși în total între 25.000 și 30.000 de oameni. Mai departe, deportarea evreilor în Transnistria a însemnat practic exterminarea lor, mai ales că se dăduseră ordine clare în sensul „purificării” Basarabiei și Bucovinei. Dr. Maier Teich a fost martorul la trecerea locuitorilor lagărului din Edineț, observând cu durere că evreii erau „goi, flămânzi, goniți ca o haită de câini”.

„Înaintea mea nu sunt ființe omenești, notează acesta în continuare. Flămânzi, îmbrăcați în cârpe, ei se târăsc, tremură, gem și urlă. În fundul ochilor poartă groaza morții așa cum o poartă vânatul fugărit de haita de câini și de șuieratul gloanțelor. Turma aceasta mânată și bătută de gârbaciul și arma soldaților se mișcă uniform cu gesturi molatice, căznite, aproape inconștiente. Bestiile nu dau voie nimănui să se oprească și gonesc tot înainte spre Nistru, spre plută, spre iad.”

Administratația transnistreană nu a făcut față acestui flux de populație, ceea ce a dus la un număr imens de morți cauzate de subnutriție, boli, suferințe sau epuizare. Se adaugă la acestea multiplele acte de violență gratuită, săvârșite de militari sau jandarmi, nesancționate vreodată de cineva, culminând cu actele de exterminare în masă. Episoadele sunt multiple și sunt documentate din plin în cartea istoricului german, fără a putea fi puse la îndoială în vreun fel. Mai mult, în pofida ospitalităii și toleranței cu care a fost creditat mereu poporul român, izbucnirea războiului a indus un soi de psihoză colectivă transformând comunități întregi în ucigași bestiali ai unor oameni cu care convețuiseră mult timp. Antisemitismul popular, fie latent, fie manifest, dar nu radical, s-a transformat acum în atitudini iraționale ce frizau demența asociată setei de sânge. Adi Herzog relatează în memoriile sale: „Aproape nimeni nu mai putea căra bagaje. Aruncam din rucsacurile noastre grotesc de supraîncărcate pături, plăpumi, paltoane, haine și, o dată cu fiecare obiect, o parte a identității noastre și a speranței noastre de întoarcere…În mod ciudat, întotdeauna erau în apropiere țărani, care luau lucrurile aruncate. Dacă cineva ieșea din convoi ca să-și facă nevoile, îi smulgeau lucrurile de pe dânsul, indiferent dacă era bătrân, femeie însărcinată sau copil mic și trebuia după aceea să mărșăluiască fără haine. Cei mai mulți rămâneau apoi întinși în drum. Și în timpul ăsta țăranii ne blestemau: «Slavă Domnului că a venit cineva care să vă facă socoteala!» Odată, într-un sat, ne-a ieșit înainte preotul, cu enoriașii săi și cu o cruce mare și ne-a blestemat și el a strigat: «În satul ăsta nu sunt jidani!».

În satul Milie, din nordul Bucovinei, sub amenințarea sosirii trupelor române, populația a declanșat un veritabil pogrom: „înarmați doar cu unelte agricole primitive, precum greble și fierăstraie, țăranii au ucis întreaga populație evreiască din sat. Au mers din casă în casă și i-au omorât pe toți cei pe care i-au găsit.” Pe un anumit Keller, important sionist din Cernăuți l-au obligat să privească uciderea fiicei sale, în vârstă de 13 ani, „pe care au tăiat-o în bucăți cu un fierăstrău, pe o grămadă de lemne. În același mod l-au ucis și pe el.” În foarte multe locuri, bande de români au violat cu bestialitate tinerele evreice pe care în cele din urmă le ucideau. În satul Bănila, de pe Siret cadavrul unei victime a fost tăiat în bucăți, iar sângele folosit ca unsoare pentru căruțe. Un măcelar evreu din Vijnița a fost legat pe o capră de tăiat lemne și tăiat în bucăți de viu, cu ferestrăul. Din nou, aceste exemple pot fi multiplicate la nesfârșit.

Așa cum precizam, o parte a istoriografiei noastre a preferat, din motive care scapă unei analize raționale, să cultive cu obstinație „patriotismul” mareșalului Antonescu, care și-a asumat purtarea unui război „sfânt” pentru eliberarea teritoriilor românești anexate de Uniunea Sovietică. Dar ce anume a fost sfânt în cadrul acțiunilor schițate mai sus? Au ele cel puțin o urmă de umanitate? De asemenea, s-a accentuat până la paroxism, atitudinea lui Antonescu posterioară anului 1942, când ar fi protejat evreii din România. De fapt, a existat în acest context un calcul cinic de oportunitate, Antonescu realizând că Germania va pierde războiul și nedorind să riște consecințe dure. La fel, atitudinea populației s-a schimabt semnificativ în ultimii ani de război. Totuși, nu există nici o îndoială că dacă soarta războiului ar fi fost favorabilă celui de-al Treilea Reich, soarta populației evreiești din România ar fi fost pecetluită definitiv. Nici un istoric lucid nu poate nega, în lumina copleșitoarelor dovezi care ne sunt acum la îndemână, caracterul genocidar al statului român în timpul celui de-al doilea război mondial precum și faptul că mareșalul Antonescu a fost unul dintre cei mai siniștri criminali de război din istorie. În plus, trebuie afirmat răspicat ceea ce mulți istorici occidentali au afirmat și ceea ce a fost negat cu fermitate de către o bună parte a istoriografiei românești: evident, cu excepția Germaniei naziste, România a fost statul care a ucis cei mai mulți evrei în timpul celei de-a doua conflagrații mondiale.

Lucrarea lui Armin Heinen reprezintă un model istoriografic din mai multe motive: pentru luciditate și detașare, pentru documentarea ireproșabilă sau pentru abordarea metodologică. Un subiect atât de complex și de controversat precum Holocaustul românesc și-a găsit un condei pe măsură și a redus multe dintre aberațiile din jurul acestui eveniment deschizând calea pentru multe analize la fel de obiectiv scrise. În ceea ce privește atitudinea românilor, se poate observa că de-a lungul timpului, aceștia au simțit în permanență nevoia de a își canaliza ura și frustrările împotriva alterității, așa cum au fost de pildă evreii sau maghiarii. În condițiile în care aceste adversități s-au estompat semnificativ în zilele noastre, furia s-a îndreptat împotriva românilor, fie că vorbim de cei care au o anumită opțiune politică, fie de cei care au diverse orientări sexuale. Oricum, în absența unor proiecte care să presupună construcția, scopul pozitiv în sine, ura este fundamentul pe care ne susținem încă viața publică. În fond, așa cum spunea Mihai Antonescu, ne este indiferent dacă vom intra în istorie ca barbari.

România, Holocaustul și logica violenței de Armin Heinen

Editura: Universității Alexandru Ioan Cuza