Rochia să fie albastru cu negru sau alb cu auriu?

La 26 februarie 2015 o fotografie a devenit virală și cauza discordiei dintre aproape zece milioane de oameni doar pe Twitter. În poză, o rochie. Dezbaterea se făcea pe seama cromaticii acesteia: albastru/negru sau alb/auriu? Dezbatere care nu s-a terminat decât în momentul când iniţiatoarea fenomenului a dezvăluit adevărata combinație de culori. Ce demonstrează Rochia (The dress are o pagină specială pe Wikipedia)? Faptul că avem o percepție a realității diferită, chiar dacă creierii noștri nu se abat de la normalitate. Actrița Ellen DeGeneres a făcut o glumă pe seama vâlvei spunând că: „De azi înainte, lumea va fi împărțită în două. Albastru cu negru sau alb cu auriu.”

Acum, imaginează-ți cum ar fi să îți cânte la nesfârșit melodii în cap. Aici nu vorbesc de o specie pop parazitară cu care ne confruntăm câteodată, ci mereu. Să ai un fundal melodios intermitent sau continuu, astfel încât să bruieze zgomotele care vin din exterior. Sau mai interesant: să te crezi mort sau să te încurce vreun membru în așa hal, încât să îl dorești amputat. Toate acestea, în condițiile unui creier fără o anamneză patologică. Aceste situații neverosimile sunt trăite de către anumite persoane. Aceste abateri fenomenale de la regulă sunt subiectul cărții de Helen Thomson De neconceput O călătorie extraordinară prin lumea celor mai stranii creiere, apărută recent la Editura Vellant.

În cele mai frumoase tradiții ale lui Oliver Sacks, jurnalista Helen Thomson ne poartă prin misterele neurologice cu o îndemânare demnă de un autor de ficțiune. Thomson însăși își plasează lucrarea în domeniul științei romantice, ceva intermediar, unde subiectivismul poveștilor de viață personale se împletește cu obiectivitatea explicațiilor științifice.

Helen Thomson și-a luat licența în neuroștiințe, dar a activat în calitate de jurnalist pentru BBC și The Guardian, scriind articole de știință. Pentru moment este redactor șef la revista New Scientist. Nașterea cărții este datorată, așa cum ne dezvăluie autoarea, curiozității personale în domeniul său de interes. Ce se mai întâmplase de la 1985 încoace la capitolul neurologie? 1985 este anul în care a apărut The Man who mistook his wife for a hat, cea mai cunoscută lucrare asupra studiilor de caz ale unor pacienți deosebiți, unde neurologul Oliver Sacks descoperă pentru cei neinițiați, percepțiile unor lumi aparent imposibile și ne face cunoscută fascinanta lume a creierului. Principala diferență între ce făcuse Sacks și ce intenționa să facă Thomson este mediul. Sacks, fiind un neurolog cu renume și cu o bogată experiență, și-a cunoscut pacienții în mediul predominant spitalicesc și i-a privit cu ochiul unui profesionist în domeniu.

Autoarea însă a hotărât să se detașeze de acest aspect, dorind să-i cunoască la ei acasă și să le pună întrebări pe care știința nu le-ar fi pus. Astfel pornește călătoria ei în lumi inimaginabile, de-a lungul a doi ani, pentru a se întâlni cu cele mai bizare creiere cunoscute și testate de către numeroși specialiști. Nouă istorii, dar nu neapărat nouă pacienți. Împreună cu autoarea îi cunoaștem pe Silvia, care aude melodii, pe Bob care nu uită nici o zi din viața sa, dar poate să uite drumul spre un restaurant. Pe Rubén care vede oamenii cu aure colorate, pe Sharon care se pierde în propria casă. Mi s-au părut extrem de interesante relatările despre Matar, un pacient cu schizofrenie care se transformă în tigru, Graham care s-a trezit mort și despre Luise care suferă de depersonalizare.

Poveștile sunt însoțite de comentarii științifice făcute într-un mod profesionist, dar ușor digerabile. Evidențe istorice ale altor pacienți cu aceleași deficiențe înregistrate de-a lungul timpului. Incursiuni în antropologia evoluționistă, cât și paralelisme interesante pentru a ne face mai accesibilă înțelegerea.

În 1800, Munch a creat patru lucrări numite Strigătul. Lucrările sunt realizate în ulei, tempera și creion și fiecare arată o silueta spectrală, cu fața unui craniu care te privește de pe pânză, cu gura larg deschisă și cu mâinile pe o parte și alta a obrajilor. Cerul din spatele siluetei este alcătuit din vârtejuri roșii și pare să fie apă în depărtare. Două persoane se află în apropiere, aparent ignorând neliniștea omului. (…)

Înțeleg perfect tabloul acela”, spunea Louise. Persoana și peisajul strigă la tine. Este exact ca depersonalizarea: când apare, nu mai ai liniște deloc. Nu numai lumea exterioară pare ciudată, ci și cea interioară. Toate lucrurile care îți sunt familiare devin stranii. Ești detașat de tot – chiar și de amintiri. Amintirea lucrurilor pe care le-ai făcut subit nu mai pare să-ți aparțină, te jefuiește de propriul trecut. Îți ia esența a ceea ce ești.

Pentru oamenii de știință explorarea și analiza acestor creiere extraordinare reprezintă o posibilitate de cuantificare a unor funcții. Pentru mine ca cititor este o cale de cunoaștere. O posibilitate de a învăța despre propriul creier din poveștile din această carte. Helen Thomson în De neconceput, o călătorie extraordinară prin lumea celor mai stranii creiere ne face să conștientizăm că Noi suntem Creierul nostru și orice schimbare intervenită în funcția acestuia poate să ne de-a viața peste cap.

De neconceput. O călătorie extraordinară prin lumea celor mai stranii creiere de Helen Thompson