Amor Towles – Un gentleman la Moscova sau o definiție a demnității

Colecția Babel a Editurii Nemira ne propune, ca de obicei, autori contemporani mai puțin cunoscuți în România, dar care se regăsesc pe lista câștigătorilor unor premii mai mult decât onorante. Iată că la doi ani de la publicare, prestigioasa editură Nemira reușește să obțină drepturile pentru o traducere de mare finețe realizată de Dana Ionescu a unui roman cu un titlu incitant: Un gentleman la Moscova. În primă instanță, cititorul este tentat să creadă că autorul este un englez, dar fișa informativă de pe interiorul celei de a doua coperte îl face să ridice o sprânceană: nu, nu este englez, ci un american aflat la vârsta deplinei maturități și care nu se încadrează în standardele hollywoodiene de imagine. Brusc apar alte întrebări: ce poate scrie un american despre Rusia, dată fiind proverbiala animozitate amplificată constant pe timpul Războiului Rece și întreținută în ultimii douăzeci de ani de mai toți președinții ruși și americani; dacă scrie despre Rusia, se vor regăsi stereotipiile și prejudecățile americanului arogant/superior cu care s-a obișnuit deja; va fi vorba despre un roman polițist, în care spionul cel bun, infiltrat la Moscova, va lupta împotriva rusului cel rău, mare băutor de votcă și oarecum necizelat?

După ce deschizi romanul de peste 500 de pagini, semnele de întrebare continuă: ce rol are harta cu centrul Moscovei, așa cum era el în 1922, urmată de o poezie a unui oarecare Aleksandr Ilici Rostov, scrisă, se pare, în 1913? Enigma se adâncește: pe următoarele pagini este redat o parte din interogatoriul lui Aleksandr Ilici Rostov, iar cititorul român, familiarizat cu noțiunile de istorie contemporană ridică involuntar din sprânceană: procuror este A.I. Vișinski. Hmmmm… oare e un roman despre gulagul comunist? Dar oare știu să scrie americanii despre acest subiect? Oarecum dezamăgit (a câta carte despre represiunea comunistă???), cititorul începe să citească, dar se trezește atras într-un univers de-a dreptul fascinant, ireal și cu toate acestea palpabil: viața de zi cu zi a lui Aleksandr Ilici Rostov la hotelul Metropol din Moscova. Bine, bine, dar la un hotel stai câteva zile, cel mult o lună, hai două… Dar dacă citim cu atenție interogatoriul aflăm că Rostov trăia deja de patru ani la faimosul hotel Metropol din inima Moscovei, datorită conjuncturii politice tumultuoase: revoluție, război, iar revoluție… Sentința domiciliului obligatoriu îl regăsește pe contele Rostov într-o postură insolită: din client al hotelului devine brusc rezident permanent, fără dreptul de a părăsi incinta acestuia. Nimeni nu și-ar fi putut închipui, nici măcar contele însuși, că vor trece 32 de ani până va putea păși înafara hotelului (cu o mică excepție, despre care nu vom aminti. Intriga este atât de bine construită, încât îi lăsăm cititorului plăcerea să trăiască alături de conte momentul micii evadări neașteptate – n.n.).

În ciuda calmului desăvârșit (rezultat al unei educații aristocratice consistente) pe care-l afișează Rostov pe tot timpul interogatoriului și apoi pe parcursul mutării din apartamentul de la etajul trei la camera din pod, selectarea mobilierului și a celorlalte obiecte sunt prilej de filosofare profundă, o reacție inconștientă de adaptare la o situație impusă brutal:

„Printre obiectele pentru noua sa locuință, a ales două scaune cu spătar înalt, măsuța de cafea orientală, care fusese a bunicii lui și serviciul ei preferat de farfurii de porțelan. A luat cele două veioze de abanos și portretul surorii sale Elena, pictat de Serov în 1908, în timpul unei scurte șederi la Ceasul Leneș. N-a uitat geamantanul de piele făcut special pentru el de Asprey, la Londra, pe care bunul lui prieten Mișka îl botezase atât de inspirat, Ambasadorul.

Cineva fusese atât de amabil, încât îi trimisese în dormitor cuferele de călătorie. Așa că, în timp ce hamalii cărau toate astea, a umplut cufărul cu haine și obiecte personale. Observând că paznicii sunt cu ochii pe cele două sticle de coniac de pe consolă, le-a strecurat și pe ele în bagaj. După ce au dus sus cufărul, a arătat în sfârșit spre birou.

Cei doi hamali, care deja își șifonaseră uniformele bleu de la atâta opinteală, l-au apucat de colțuri.

-Da’ are o tonă, i-a zis unul celuilalt.

-Pentru un rege, un castel e o fortificație, a comentat Contele. Pentru un domn, un birou este o fortificație.

În vreme ce hamalii se chinuiau cu biroul pe hol, ceasul bunicului Rostovilor, sortit să fie lăsat în urmă, a bătut tânguitor ora opt. Căpitanul se întorsese de mult la postul lui, iar soldații, a căror atitudine războinică se transformase în plictiseală, se sprijineau acum de zid, lăsând scrumul de la țigări să cadă pe parchet, în timp ce în salonul mare se revărsa toată lumina solstițiului de vară de la Moscova.” (p.20-21)

Biroul mutat cu atâta greutate, va fi martorul unui parcurs incredibil al posesorului său: deposedat peste noapte de titlul aristocrat, Rostov va da dovadă de mare demnitate pe tot parcursul șederii sale la Metropol: nimeni, niciodată în cei 32 de ani, nu l-a văzut trist, abătut, nervos, șifonat, neglijent în atitudine și vestimentație, deși va fi nevoit să lucreze zi de zi, mai întâi ca chelner, apoi ca șef de sală. Dar schimbarea e doar aparent radicală. Nimic nu îl va împiedica pe Aleksandr Ilici să-și păstreze demnitatea. Intuise perfect dezastrul pe care urma să-l trăiască Rusia încă din 1918:

„Uitându-se dintr-un capăt în celălalt al apartamentului, a făcut repede un inventar al lucrurilor pe care avea să le laseîn urmă. Obiectele personale, piesele de mobilier, acele objets d’art pe care le adusese aici acum patru ani erau deja rodul unei cercetări de mare profunzime. Căci, aflând despre executarea Țarului, părăsise imediat Parisul. În douăzeci de zile străbătuse șase țări, trecuse pe lângă opt batalioane luptând sub cinci drapeluri diferite și în cele din urmă ajunsese la Ceasul Leneș ( moșia deținută de familia sa – n.n.) pe 7 august 1918, doar cu un rucsac în spate. Deși la țară stătea să izbucnească răzmerița și gospodăria era dată peste cap, bunica lui, Contesa, era calmă ca de obicei.” (p. 22)

Aparent prizonier într-un cadru de lux (Apropo! Clădirea e cât se poate de reală, la fel și numele, neschimbat niciodată. Hotelul, înființat în 1905, funcționează și astăzi, iar schimbările de regim nu i-au știrbit grandoarea.), Rostov găsește soluții ingenioase de „supraviețuire” alături de câțiva angajați ai hotelului, care îi vor ajunge prieteni fideli, iar prietenia neașteptată cu o fetiță de zece ani îi va deschide noi orizonturi interioare și exterioare. Amor Towles s-a documentat foarte atent pentru acest roman, dovadă trimiterile foarte subtile la rigorile totalitarismului comunist:

„Când a intrat și-a strigat soția, deși știa că nu e acasă. Era la coadă la lapte la magazinul deschis recent într-o biserică desființată, din partea cealaltă a cartierului. Zicea că acolo e mai proaspăt laptele și e mai puțină lume la coadă, dar el știa că nu e așa. Ca atâția alții, ea se ducea acolo pentru că în micuța capelă din spatele bisericii era un mozaic cu Hristos și femeia samariteancă pe care nimeni nu catadicsise să-l scoată. Iar femeile care stăteau la coadă la lapte își țineau rând dacă te furișai să te rogi.” (p. 380)

Lipsurile nenumărate, limitarea dramatică a intimității, constrângerile generate de un sistem din ce în ce mai totalitar, sunt acceptate cu ironia specifică unui adevărat gentleman, astfel că Rostov se dovedește a fi un învingător într-un război pe care nu și l-a dorit, cu un adversar extrem de periculos:

„Se știe prea bine că, dintre toate speciile de pe fața pământului, homo sapiens e una dintre cele mai adaptabile. Du-i pe câțiva în deșert, și o să se înfășoare în bumbac, o să doarmă în corturi și o să meargă pe cămile. Du-i la pol, și o să se înfășoare în piei, o să doarmă în igluuri, o să meargă cu sania trasă de câini. Dar dacă-i duci în climat sovietic? O să învețe să discute prietenos cu necunoscuții în timp ce stau la coadă. O să învețe să-și așeze frumos hainele, astfel încât să încapă în jumătatea lor de sertar de la birou. Și o să învețe să deseneze clădiri imaginare în blocnotes. Adică o să se adapteze. Dar, pentru rușii aceia care văzuseră Parisul înainte de Revoluție, adaptarea însemna și să se împace cu faptul că nu vor mai vedea Parisul niciodată în vița vieții lor…” (p. 451 – 452)

Curiozitatea, plăcerea dialogului de orice fel, la orice oră, inventivitatea, dar și arta ascultării se vor dovedi soluții salvatoare pentru o Fostă Persoană, adică pentru cei care, precum Rostov, făcuseră parte din aristocrația rusă antebelică sau deținuseră funcții în Imperiul rus. Prietenia cu Nina, un copil obligat să găsească soluții pentru a-și umple timpul pe parcursul șederii sale la Metropol, îi va da prilejul Contelui să descopere noi fațete ale propriei sale personalități, să învețe, deși nu mai era la prima tinerețe, să-și întrețină bucuria de a trăi, chiar dacă este urmărit îndeaproape (Episcopul – proletar, proletcultist și informator în același timp este un personaj emblematic al regimului comunist, admirabil construit de Towles). Chiar dacă Nina dispare din viața sa, Aleksandr Ilici se vede obligat să-și asume un rol cu totul surprinzător, care îl va lăsa fără cuvinte (ceea ce lui nu i se întâmpla!!) – rolul de tată. Sofia se va dovedi îngerul său păzitor, care, prin spiritul său independent, îl va determina să construiască un plan extrem de ingenios de evadare spirituală și ulterior materială din gulagul comunist. Toate acestea îl vor ține ocupat, astfel că nu percepe trecerea timpului cu adevărat decât în momentul în care află de decesul bunului său prieten Mișka:

„Aleksandr Rostov n-a mai putut și a izbucnit în lacrimi. Fără doar și poate, plângea pentru prietenul lui, pentru sufletul acela darnic, dar capricios, care-și găsise locul în viață doar o clipă și care, aidoma acestui copil de departe, nu condamna lumea pentru toate nedreptățile ei.

Dar plângea, desigur, și pentru el însuși. Căci, în ciuda prieteniei cu Marina, Andrei și Emil, în ciuda iubirii pentru Anna și, deși o avea pe Sofia – binecuvântarea aceea extraordinară, care se abătuse din senin asupra lui -, odată cu Mihail Fiodorivici Mindici murise și ultimul om pe care-l cunoscuse în tinerețe. Cu toate că, așa cum just observase Ecaterina, cel puțin el rămânea ca să nu uite.” (p. 447)

Amor Towles stăpânește perfect arta scrisului, construiește atent intriga, nu lasă nimic la întâmplare: biroul, volumul cu opera lui Montaigne, foarfeca rămasă ca amintire de la draga lui soră Elena, decedată mult prea devreme, rucsacul își au rolul lor de sine stătător, simboluri ale unei lumi apuse, dar care îi permit posesorului să găsească soluții ingenioase de supraviețuire și, în cele din urmă de evadare a Sofiei și a sa. Finalul, demn de un adevărat roman polițist clasic – gen Agatha Christie sau Raymond Chandler – îi va provoca cititorului o criză de râs cu totul neașteptată, ceea ce înseamnă că dramele pot fi acceptate și rezolvate fără încrâncenare. Rostov ne dă o lecție de demnitate – umanitate cu lejeritatea specifică unui adevărat aristocrat, pentru care tabieturile își au rolul lor de sine stătător, iar dialogul interior este un prilejul de filosofare și de adaptare permanentă, fără a renunța la principiile rezultate ale unei educații solide.

Un gentleman la Moscova de Amor Towles