Sunt contexte istorice care le-au permis unor personaje să își depășească limitele sau să își potențeze până la zenit calitățile. Dimpotrivă, alte contexte cu încărcătură negativă considerabilă au strivit personaje sub încărcătura lor de nestăvilit sau cel puțin le-au anulat zborul, atunci când nu le-au ucis încă din fașă aspirațiile. Istoria monarhiei noastre a evoluat pe ambele coodonate menționate, dar s-a împletit strâns cu caracterul celor care le-a fost sortit să devină regi ai României. Asta cu atât mai mult cu cât, în istoria României, regula a fost personalizarea puterii și mai puțin respectarea cadrului formal sau constituțional. În aceste condiții, Carol I a fost mai mult decât un arbitru al vieții politice românești, deținând pârghii de intervenție considerabile, precum și un respect important din partea elitei noastre conducătoare. Rege Ferdinand s-a încadrat în alt tipar, fiind un monarh mai puțin energic sau implicat, dominat fie de Regina Maria, fie de autoritarul Ion I.C. Brătianu. În schimb, a avut șansa de a se afla în fruntea statului atunci când a fost posibilă apariția României mari, în urma conjuncturii ce a urmat primului război mondial. Carol al II-lea a spulberat orice urmă de îndoială în ceea ce privește caracterul democratic al României interbelice prin instaurarea dictaturii regale, oficializare a regimului de forță pe care l-a patronat încă din 1930, regim măcinat de corupție și venalitate și subminat de ascensiunea mișcărilor extremiste.
Dincolo de perioada dintre 1927-1930, atunci când a început prima domnie, la vârsta de șase ani și căruia nu putem în consecință să îi acordăm o mare importanță, Mihai I a devenit rege al României într-un context foarte complicat, marcat de pierderi teritoriale importante (Basarabia și Bucovina de nord, nord-vestul Transilvaniei și Cadrilaterul), precum și de ascensiunea fulminantă în vârful statului a mareșalului Antonescu. A fost o domnie situată sub semnul provizoratului și a neimplicării instituționale sau informale a ultimului nostru monarh în conducerea statului. Rămâne clasic episodul povestit chiar de către Rege potrivit căruia a aflat că România a intrat în război alături de Germania împotriva U.R.S.S.-ului de la radio. Monarhul a rămas însă un puternic simbol în conștiința colectivă românească și s-a bucurat întotdeauna de un grad de popularitate ridicat. Declararea statului-național legionar, alungarea legionarilor de la putere, angrenarea României în cel de-al doilea război mondial, desfășurarea operațiunilor militare și asigurarea politicii interne, toate s-au făcut în această perioadă peste voința sau decizia Regelui, transformat într-un martor pasiv al istoriei, care se scurgea neutru pe lângă persoana sa.
A existat însă un moment pe care Regele l-a pregătit și l-a exploatat la maximum, anume cel al scoaterii României din alianța nefastă cu Germania lui Hitler și trecerea de partea aliaților. 23 august 1944 rămâne episodul reprezentativ al domniei lui Mihai I, care a dat dovadă de un curaj deosebit atunci când a decis arestarea celui mai puternic om din statul român și schimbarea taberelor militare. Evident, ca orice eveniment de acest tip din istorie, actul respectiv a generat numeroase controverse asupra căror istoricii s-au aplecat, unii cu pasiune, alții cu rigoare. Dincolo de inerentele exagerări (actul de la 23 august 1944 a scurtat al doilea război mondial cu șase luni) și analizat în perspectivă istorică, dar fără a proiecta realitățile post-factuale asupra acelui moment, gestul Regelui Mihai I pare a fi fost unul just. Germania pierduse războiul în mod evident, iar România nu mai avea nici o șansă de a opri înaintarea sovietică. Ezitările sau încăpățânarea lui Antonescu erau exasperante și tergiversau nepermis de mult o situație mai mult decât delicată pentru statul român. Sigur că actul din 23 august 1944 nu a oprit istoria, care era inevitabil să se scrie prin comunizarea României și abdicarea monarhului, dar cel puțin a părut o alternativă dezirabilă în raport cu un dezastru generalizat pe care Regele a înțeles cel puțin să încerce să îl evite. La fel de demn rămâne gestul „grevei regale” din 1945 sau împotrivirea înverșunată de a îl numi pe Petru Groza premier, ambele menite a încetini avansul procesului de intrare a României pe orbita sovietică cu toate consecințele cunoscute. Din nefericire, scurtul interludiu al exercitării puterii reale de către Rege a trecut foarte repede, monarhul român fiind readus din nou la condiția de spectator neputincios al transformărilor negative prin care urma să treacă România.
Din motive obiective, istoricii nu pot opera cu speculații contrafactuale decât cu mare prudență și doar pentru a întări punctual arhitectura unei demonstrații. Istoria se putea desfășura într-o multitudine de alte direcții, dar nu poate evolua decât într-o singură direcție, iar istoricii trebuie să cerceteze și să interpreteze istoria care a fost, nu care putea fi. Or, în cazul Regelui Mihai tristul său destin ca om și monarh invită irezistibil la tot felul de considerații interogative. Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi domnit neîntrerupt din 1927 până în acest an? Am fi avut fără îndoială de-a face cu cea mai longevivă domnie din istorie. Ce s-ar fi întâmplat cu România dacă Regele Carol al II-lea nu ar fi reușit să revină pe tron, așa cum fusese decis oficial? Cum ar fi arătat țara noastră dacă cel puțin după Revoluția din 1989 românii ar fi optat masiv pentru reîntoarcerea la monarhie, iar Mihai I ar fi fost repus pe tron? Sunt întrebări legitime pe care societatea noastră are dreptul să și le adrezeze, dar cărora nu li se va putea niciodată răspunde corespunzător.
În raport cu traumele pe care le-au îndurat românii în primii ani ai democrației, de la mineriade până la șocul economic, este ușor să ne imaginăm că prezența Regelui Mihai în fruntea statului ar fi determinat un curs sensibil diferit și o primenire mai rapidă a clasei noastre politice. Asta dacă nu cumva imaginarul românesc nu se agață furibund din nou de fantasma unui salvator mesianic care să rescrie cursul istoriei. Chiar animat de bune intenții, așa cum sigur ar fi fost, chiar decent, dar energic, legalist, dar determinat, ar fi putut un singur om, fie el și Rege să determine schimbări radicale, salturi bruște, evoluții realmente diferite? Iată cum din dilemă în dilemă ajungem din nou la o interogație contrafactuală. Mai mult, este greu de crezut că în urma deceniilor de existență a comunismului, majoritatea oamenilor ar fi acceptat cu seninătate întoarcerea la un regim considerat în cel mai bun caz anacronic. În orice caz, tratamentul pe care l-a primit Mihai I după prăbușirea comunismului a fost unul extrem de dur, nemeritat și probabil mai amar decât celelalte. România eliberată în sfârșit de tiranie și opresiune nu a avut capacitatea să îl primească și să îl integreze așa cum ar fi meritat pe unul dintre cele mai de seamă simboluri naționale ale libertății și regăsirii de sine.
O certitudine avem însă, una greu de negat sau de minimalizat. Regele Mihai I a fost o persoană deosebită, comportând grade de decență și seriozitate rar întâlnite la vârful politicii noastre autohtone. Pare incredibil cum în fața atâtor dure lovituri primite de-a lungul vieții, ultimul nostru monarh a rămas detașat și calm și mai presus de toate discret. Nu a revendicat nimic pe un ton răspicat, nu s-a agățat cu frustrare de trecut, nu a fost agitat sau agasant, ci doar a continuat să fie același model de resemnare lucidă. Ar fi putut fi altfel? În fond Regele nu era doar expresia unei părți a istoriei noastre, ci părea că domină istoria și este imn la trecerea timpului. Oameni pe care îi mai găsim doar în cărțile de istorie sau imagini de arhivă plecaseră de mult dintre noi, doar Regele continua să sfideze legile fizice. S-au dus spre uşurarea omenirii Hitler și Stalin, au dispărut Dej și Ceaușescu, s-a prăbușit din toate încheieturile regimul comunist, s-a încheiat războiul rece, România a finalizat interminabila tranziție aderând la structurile euro-atlantice, dar Regele Mihai a continuat să trăiască și să își contemple destinul. A fost răzbunarea sa supremă această încăpățânare de a rezista, de a crede în noi șanse, de a vorbi mereu cu deferență și prețuire despre poporul și țara pe care le-a condus odată. Valul de simpatie manifestat la adresa persoanei sale, ca și imensa durere a celor mai mulți români la aflarea veștii dispariției sale își au resortul tocmai în această demnă simplitate ce a a caracterizat viața tumultoasă a Regelui Mihai. O viață marcată de un lung exil și de scurte reîntoarceri, insuficiente probabil pentru a cimenta o profundă legătură cu românii, dar atât de necesare pentru confortul nostru moral și pentru redescoperirea istoriei noastre recente ce pare totuși atât de îndepărtată.
Lordul Acton era de părere că aproape întotdeauna oamenii mari sunt în mod necesar răi. Regele Mihai ne-a demonstrat prin exemplu personal că a putut fi un om mare prin însăși destinul său, dar și bun în pofida dimensiunii tragice a acestuia. În fața trecerii sale ireversibile firești, dar nu mai puțin dureroasă, nu ne putem gândi decât la replica pe care Lascăr Catargiu i-a adresat-o primului nostru monarh, Carol I: „Aiasta nu se poate, Majestate!”
