Refugiaţii – la câţiva centimetri de neant

„Prin spărtura uriaşă care se căsca acolo unde mai devreme fusese peretele apartamentului său, Mahmud văzu norii gri-alburii ai exploziilor ce bubuiau în toate părţile. Scutură capul, încercând să înlăture bâzâitul din urechi şi, cu coada ochiului, îşi zări fratele. Waleed se afla în aceeaşi poziţie ca înainte de atac: pe podea, în faţa televizorului. Atâta doar că acum televizorul nu mai era la locul lui. Căzuse cinci etaje, împreună cu peretele exterior, iar pe Waleed îl despărţeau doar câţiva centimetri de la a avea aceeaşi soartă.” (p. 48)

Fragmentul face parte din romanul Refugiaţii scris de Alan Gartz şi publicat, în 2018, la Editura Booklet Fiction. Într-un oraş sirian, bombardat cvasicontinuu, un băiat iese, violent, din adolescenţă, nevoit să facă faţă unei crize grave. Într-o zi, blocul în care locuieşte Mahmud, împreună cu părinţii şi ceilalţi doi fraţi mai mici, este bombardat. Senzaţia este atât de nouă, impresiile sunt atât de vii şi de dureros-paralizante, încât, la fel ca Mahmud, nu ai timp să te dezmeticeşti, să te obişnuieşti cu anormalitatea. Dincolo de pereţii exteriori ai blocului, deja desprinşi de clădire, se vede cerul, ca printr-o spărtură uriaşă. Fratele cel mic e, la fel ca alţi locatari surprinşi de suflul exploziei, la câţiva centimetri de neant. Privite în secţiune, apartamentele din blocul atacat par construcţii fragile, de jucărie. Câteva minute, ai impresia de pierdere a legăturilor cu pământul, de aruncare în aer. De violentă aruncare în aer, ca efectul unei deflagraţii. Mahmud acţionează instinctiv, fiindcă nu are niciun fel de experienţă – oraşul devenise, de ceva vreme, periculos din pricina războiului civil, însă atacurile îi ocoliseră cumva, până atunci. Băiatul aplică repede primele măsurile de siguranţă: ieşirea din clădirea care ameninţă să se prăbuşească din moment în moment, salvarea copiilor, găsirea unui refugiu. Şi acesta este doar începutul…

Ritmul relatării este atât de intens, specific reporterilor de front, încât ai senzaţia că asişti, ca cititor, la un eveniment în desfăşurare. Şi eşti parcă acolo, lângă blocul avariat, când Mahmud constată, uşurat, că sunt cu toţii teferi:

„Mahmud cobora scările cu Hana în braţe, trăgându-l şi pe Waleed după el. Pe la jumătatea drumului, clădirea se zgudui din nou, iar scările de beton se dezlipiră de perete, scoţând la iveală o fisură de cinci centimetri. Mahmud se prinse de balustradă pentru a-şi redobândi echilibrul şi aşteptă cu răsuflarea tăiată, o clipă chinuitor de lungă, pentru a vedea dacă urmau să se prăbuşească. Dându-şi seama că n-o să se-ntâmple asta, alergă tot restul drumului până jos şi se năpusti în stradă, ţinând-o încă în braţe pe Hana şi de mână pe fratele lui mai mic.

Strada era plină de dărămături. În apropiere se auzeau bubuind proiectile şi bombe şi erau suficient de aproape ca să dărâme bucăţi din ziduri. Mahmud tresări, însă Waleed rămase nemişcat, ca şi când genul ăsta de lucruri ar fi fost la ordinea zilei.

Înfiorat, Mahmud îşi dădu seama că lucruri chiar de genul ăsta chiar se întâmplau în fiecare zi. Numai că nu li se întâmplaseră lor. Cel puţin nu până acum.

De jur împrejur, oamenii alergau pe străzi mânjiţi de sânge şi pulbere gri. Nu se auzeau sirene. Nu sosea nicio ambulanţă pentru a-i ajuta pe răniţi. La locul tragediei nu veneau nici maşinile de poliţie, nici echipajele de urgenţă.

Pentru că nu mai rămăsese niciuna.

Mahmud ridică privirea ţintă-n sus, la clădirea lor. Toată faţada se prăbuşise, iar impresia băiatului era că priveşte în interiorul unei uriaşe case de păpuşi. La fiecare etaj exista o sufragerie şi o bucătărie exact ca ale lor, însă decorate altfel.

Clădirea scrâşni din nou, iar bucătăria de la ultimul etaj începu să se încline spre stradă. Căzu de la etajul şase, apoi în apartamentul lui Mahmud, iar de aici până jos, ca un turnuleţ de dominouri. Abia dacă avu timp să strige: Fugiiţiii! Şi să-şi tragă fraţii de acolo înainte ca întregul bloc să se prăbuşească în stradă, bubuind ca un avion cu reacţie.

Când ajunse în siguranţă pe trotuarul de vizavi, ţinându-i strâns pe Hana şi pe Waleed, Mahmud îşi dădu brusc seama că mama lor se afla încă în clădire.” (p. 50)

Primul avantaj al acestui roman este că oferă cititorului de orice vârstă noţiuni de cultură generală, sub formă de informaţie esenţializată, referitoare la istoria recentă. Fiecare „poveste” realizează o imagine semnificativă a unor momente de răscruce, rămase parţial neelucidate şi neasumate, cu impact asupra subconştientului colectiv – holocaustul evreiesc şi dramele provocate de al Doilea Război Mondial, emigraţia ilegală dispre Cuba spre Statele Unite din anii ‘90, dezastrul din Orientul Mijlociu după Primăvara Arabă, începând cu 2015. Perspectiva relatării este menţinută într-un unghi subiectiv, prin evocarea experienţelor personale – faptele prezentate sunt dramatice, iar ororile trăite de aceşti supravieţuitori, genul de nenorociri care vin în cascadă, rămân greu de înţeles şi de admis cu o minte raţională.

În Berlin, un băiat îşi dă jos de pe mâneca hainei steaua evreiască şi devine, pentru scurt timp, un copil normal, căruia oamenii mari i se adresează amabil. Când îşi dau seama că băiatul pusese banderola „de jidan” în buzunar, oamenii mari se transformă în monştri. Eliberat, printr-o minune de la Dachau, tatăl rămâne marcat de experienţa lagărului. Omul îşi pierde minţile şi se aruncă în mare de teama reîntoarcerii în Germania nazistă – vaporul plin de evrei refugiaţi nu primise acordul de acostare în Cuba, deşi se purtaseră negocieri în acest sens. Tatăl va fi dus la un spital de boli nervoase din Havana, în vreme ce familia lui, rămasă pe vapor, îşi continuă rătăcirea. În semn de despărţire definitivă, băiatul îşi smulge gulerul hainei.

„Josef, Berlin, Germania, 1938

În zilele următoare, Josef a aflat că familia sa nu a fost singura atacată de nazişti în acea noapte. Pe tot cuprinsul Germaniei fuseseră distruse locuinţe şi magazine evreieşti, sinagogi, iar zeci de mii de evrei de parte bărbătească fuseseră arestaţi şi deportaţi în lagăre de concentrare. O numeau Kristallnaght, Noaptea de cristal.” (p.10)

Ca să înţelegi prin ce trece Isabel, încercând să-şi salveze bunicul persecutat politic într-o ţară în care, de foame, oamenii mănâncă pisici, ai nevoie de imaginaţie. Părăsirea ţării în care nu nu se mai simt în siguranţă se dovedeşte o experienţă cumplită. Când cred că au ajuns în Florida, refugiaţii din barcă descoperă că sunt în Bahamas – care are acord de extrădare cu ţara lor. Prinşi între perspectiva reîntoarcerii în Cuba şi cea a încarcerării la Guantanamo, refugiaţii îşi continuă drumul, încolţiţi de rechini. O furtună violentă, un taifun, aproape că-i trimite pe lumea cealaltă. Apele oceanului se vor umple de sânge. Motorul ambarcaţiunii se defectează, aşa că refugiaţii înaintează vâslind după puteri, purtaţi de curent în calea Gardei de Coastă, urmăriţi când de noroc, când de nenoroc, într-un joc indecis al sorţii.

„La periferia Havanei, Cuba, 1994

A fost nevoie de numai două încercări pentru a convinge pisicuţa tărcată şi costelivă de sub casa roz de piatră să mănânce din mâna lui Isabel Fernandez. Pisica era flămândă, cum de altfel erau toţi în Cuba, iar ghiorăitul stomacului a învins rapid teama. (…)

Pe vremea când Isabel era mică, se distribuiau raţii şi existau cupoane pentru alimente. Însă cu ceva ani în urmă, în 1989, Uniunea Sovietică se destrămase, iar Cuba ajunsese la fundul prăpastiei. Cuba era un stat comunist, cum fusese şi Rusia înaintea declinului, aşa că decenii de-a rândul sovieticii cumpăraseră zahăr din Cuba plătind un preţ de unsprezece ori mai mare decât ar fi fost normal şi expediaseră constant alimente, combustibil şi medicamente gratuite către micuţa insulă. Dar când Uniunea Sovietică s-a năruit, a dispărut şi ajutorul lor. Majoritatea fermelor din Cuba cultivau numai trestie de zahăr. Nemaiavând cine să cumpere la suprapreţ, culturile de trestie au fost lăsate de izbelişte, rafinăriile de zahăr şi-au închis porţile, iar oamenii au rămas fără locuri de muncă. În lipsa combustibilului rusesc, nu şi-au mai putut folosi tractoarele pentru a cultiva alte produse pe câmpurile părăsite. Fără aceste produse, poporul cubanez a început să flămânzească. Toate vacile şi oile, toţi porcii fuseseră tăiaţi şi mâncaţi. Oamenii dăduseră buzna în grădina zoologică din Havana şi uciseseră animalele pentru a le mânca, iar pisicile de felul celei găsite de Isabel sfârşiseră şi ele în farfuria unuia sau a altuia. Dar nimeni nu avea să pună mâna pe această pisică.” (p. 13)

Din Alep, oraşul sirian bombardat de insurgenţi, începe călătoria lui Mahmud şi a familiei sale către Germania, ţara care acceptase refugiaţii din ţările arabe. Pe drum, sunt atacaţi, ameninţaţi când de o tabără, când de cealaltă şi, după ce părăsesc Siria, sunt jefuiţi sistematic, nevoiţi să doarmă sub cerul liber în Turcia, lăsaţi să se înece în Mediterana, după ce li se vânduseră, la suprapreţ, veste de salvare contrafăcute, înşelaţi la fiecare pas de profitorii de ocazie în Serbia, alungaţi sau, dimpotrivă, încarceraţi în lagăre speciale, la graniţa cu Ungaria. Amintirea oraşului natal, locul unde cândva, înainte de izbucnirea războiului, fuseseră fericiţi, este definitiv legată de imaginea familiei lor în versiunea completă – pentru a o salva de la înec, mama este nevoită să o dea pe Hana, fetiţa de câteva luni, unor străini. Ulterior, Hana va fi de negăsit.

„Mahmud, Alep, Siria, 2015

Mahmud Bishara era invizibil şi exact asta-şi dorise. Tocmai invizibilitatea sa era cea care îl ajutase să supravieţuiască. (…)

Alepul a fost odinioară oraşul ideal în care să-ţi petreci copilăria. Până în 2011, când Primăvara Arabă a dat năvală în Siria. Pe atunci nu o numeau aşa. Nimeni nu ştia că un val de revoluţii avea să devasteze Orientul Mijlociu, răsturnând guverne, dărâmând dictatori şi iscând războaie civile. Tot ce puteau afla de la televizor şi din postările de pe Facebook şi Twitter era că în Tunisia, în Libia şi în Yemen oamenii au ieşit în stradă, iar pe măsură ce o ţară îşi afirma poziţia şi spunea: Destul! venea rândul alteia, şi tot aşa, până când, în cele din urmă, Primăvara Arabă a năvălit şi în Siria. ” (p. 19)

De la ce vârstă ar fi potrivit ca cei mici să citească anumite cărţi în care sunt prezentate ororile istoriei? Aşa suna întrebarea care a preocupat, câteva zile, destul intens grupul de pe Bookhub.ro. Am căzut de acord că 10 ani este o vârstă adecvată înţelegerii momentelor de traumă pe care omenirea nu le poate justifica, nevoită fiind să revină la ele, din păcate, nu mereu reparatoriu, ci, de cele mai multe ori, pentru a lua act că istoria se repetă şi că atrocitatea pare înscrisă în ADN-ul nostru, ca specie. Homo homini lupus est, spun latinii, şi acest lucru, reflectat în literatura de tip document, devine clar şi pentru cititorii mai tineri.

O elevă de 12 ani mi-a adus cartea asta şi m-a întrebat dacă o să o citesc – nu le găsise pe celelalte, cu Războiul Limonadei (Jaqueline Davis) şi, credea ea, Refugiaţii lui Alan Gratz ar avea o tematică mai potrivită pentru mine (facem un schimb de cărţi). Nu ştie să-mi spună exact „cum e” cartea – are nişte reţineri, care vin şi din faptul că nu ştie cum mă raportez eu la asemenea subiecte – aş putea avea prejudecăţi sau rezerve faţă de anumite lecturi care ocolesc canonul, adică nu sunt din „lista lor” şcolară. Mi-a spus totuşi, în cuvintele ei, că romanul are un ritm foarte rapid şi o documentare atentă.

Trei fire narative urmăresc destinul unor refugiaţi, din epoci şi din zone diferite, nişte pribegi şi nişte urgisiţi, care se întâlnesc la un moment dat, anume parcă pentru a demonstra că istoria, la nivel colectiv şi individual, este consecinţa directă a lucrurilor pe care le săvârşim, consecinţa opţiunilor noastre de conştiinţă.

Cartea nu figurase între recomandările mele. Mai mult, ea a venit ca propunere de lectură de la o elevă de 12 ani, care o citise deja. S-a dovedit că este o carte bine scrisă, cu un subiect care figurase, dar a dispărut, între timp, din actualitatea noastră socială. În partea acesta de lume, nu (mai) vezi prin peretele explodat o jumătate de cer, nici garduri ghimpate dincolo de care mărşăluiesc, de o jumătate de veac, convoaie nesfârşite de refugiaţi, cu îndârjirea care li se cere supravieţuitorilor. Şi e firesc, doamna, îmi spune cititoarea de 12 ani, ca toate războaiele să se încheie şi refugiaţii să se poată întoarce acasă.

Refugiaţii de Alan Gratz