Editura Cartier a intrat în toamnă pregătită să-și țină aproape cititorii, dar și să cucerească alții noi. Și o face într-un mare stil: propune două titluri cu adevărat inedite și o carte pentru copii excelent editată. Dar să le luăm pe rând.
„Ooooooooo poveste de iubire” de Victoria Pătrașcu, cu ilustrații de Veronica Neacșu
O bijuterie de carte, în toate sensurile posibile. Victoria Pătrașcu este (re)cunoscută pentru cărțile ei pentru copii. Și revine acum cu o nouă carte, în care elefănțelul Mo învață să supraviețuiască pierderii mamei lui. Cum, vă las pe voi să descoperiți citind cartea. Desenele o să vă cucerească pe voi, părinți, dar și pe copiii voștri, deopotrivă. Așadar, ooooo nouă poveste de iubire livrescă.
„Ciudați și babuinii ăștia cu Wwww-urile lor”, gândi Mo și plecă mai departe în savană.
Pajiștile întinse erau înțesate de zebre, antilope și girafe. Aerul tremura încins în căldura zilei. Pe o buturugă uscată doi leoparzi își mișcau leneși cozile.
Hei, băiete, n-ai văzut niște babuini? Tare i-am alerga puțin, zzzzzz, zzzzzz! spuseră ei râzând.
Lui Mo nu-i plăcu de ei. Așa că le spuse:
– N-am văzut niciun babuin. Dar am o literă cu care ne-am putea juca.”
„Jazz în Donbas” de Serhii Jadan
„Serhii Jadan a scris o carte al cărei gen nu poate fi determinat. Textul este plin cu glume, ironie, aluzii, peste tot întâlneşti nostalgie şi reflecţii, are un pic de moralitate şi un pic de amoralitate. Are totul pentru ca să-ţi doreşti s-o citeşti până la sfârşit.” (Valentân Bușanskâi, Ukrainska pravda)
„Am impresia că personajele din literatura contemporană germană prea puțin trag la măsea, tocmai de aceea rareori se întâmplă ca actuala proză germană să fie atât de vie, plină de exuberanță și poezie, precum sunt romanele autorilor est-europeni, îndeosebi cărțile lui Serhii Jadan… Jazz în Donbas este un western virtuoz.” (Marko Lipus, critic literar, Der Spiegel)
„În opinia mea, Jadan ar putea deveni chiar în timpul apropiat laureat Nobel. Oricum, dintre toți literații din spațiul ex-sovietic, el are cele mai mari șanse.” (Viktor Toporov, critic literar rus)
„M-am gândit mult la această poveste. Cum se întâmplase ca ei să mă bage în afacerile lor? Ce căutam eu aici? De ce nu plecasem? Principalul era ce plănuise Traumatizatul? Cunoscându-i caracterul și relația complicată cu realitatea, puteam să mă aștept la orice din partea lui. Dar cât de departe putea merge? Căci toată problema asta este legată de afaceri, iar el cu ce preț este gata sp le apere? Iar pentru mine ce rol pregătise în toată combinația asta? Încercasem să înţeleg ce mă aștepta mâine, dacă voi apuca seara și dacă n-ar trebui s-o șterg de aici chiar acum. Nimeni nu putea să garanteze că totul se va termina în liniște și fără vărsare de sânge, ei toți erau gata să-și urmeze principiul – și Traumatizatul, și acești piloți de pe AN-2, toți aveau prea multe ambiții pentru a rezolva fără cadavre problemele de ordin organizatoric. Era ca și cum viața s-ar fi întors în timp – anii de școală, lumea matură care se afla chiar lângă tine, de parcă cineva deschisese ușa în camera alăturată, iar tu puteai vedea tot ce se întâmplă acolo, dar ce era important – vezi că acolo nu puteai găsi nimic bun, însă acum, întrucât ușa era deschisă, iar tu erai părtaș într-un fel la acest rău. Era greu să aștepți cu asemenea gânduri, ele cer o soluție. Iar această soluție nu depindea numai de tine. Totul se va rezolva atunci când alături de tine vor sta frații tăi de arme. Totuși, unde sunt ei, acești frați, și cine sunt? Stăteam în întuneric și simțeam respirația prudentă și bătaia fierbinte a inmilor hotărâte. Noaptea se încingea ca asfatul proaspăt, până dimineața nu mai rămânea nici timp, nici răbdare. Probabil acesta fusese momentul decisiv – să rămân sau să plec. Și ratasem acest moment dormind.”
„Șemecherie și lume rea. Universul social al manelelor” de Adrian Schiop
Am ales tema asta pentru că mă pasiona, aveam senzaţia că stăpânesc oarecum subiectul și de-aia m-am băgat. A fost un job de vis – să iei bani ca să stai prin crâşme sau cluburi și să vorbeşti cu lăutari și fani. Cât te ține ficatul, să-l tot faci. Concluzii? Că e muzica băieţilor răi din România, a bagabonților, băieţii de la colțul străzii, și a șmecherilor, tipii cu conexiuni mafiote. Că stă într-o măsură semnificativă pe banii gri ai interlopilor (întrucât grosul banilor vin din cântări la evenimente private, cele mai multe de interlopi). Că le glorifică voalat modul de viață, exultând şmecheria și banii făcuţi uşor. Că, spre deosebire de hip-hop, unde lucrurile sunt spuse pe față, manelele codifică mesajul, îl spun oarecum cifrat – mai direct în anii ’90, din ce în ce mai eliptic acum. De ce se întâmplă asta? Pentru că şmecheria devine o valoare tot mai dubioasă. În anii ’90, şmecheria făcea legea şi oamenii se mândreau cu asta, că fac bani prin orice mijloace; acum, şmecheria e din ce în ce mai stigmatizată și oamenii nu o mai scot la vedere. Dar să nu ne iluzionăm – ea e în continuare acolo, doar că a dispărut din spaţiul public. Acum oamenii tac și fac. (Adrian Schiop)
„Un element important al unei subculturi sau al unui neotrib este vestimentația, un sistem semnificant, cum ar zice Barthes, la fel de important precum cuvintele din versurile melodiilor. Însă – din nou – ceea ce în afară este văzut ca reprezentând vestimentația tipică a unui manelist nu este perceput în interior ca tipic manelist, ca statement; nu există o uniformă a genului, cum sunt tricourile negre ale rockerilor sau tricourile largi ale rapperilor. Dacă există, de pildă, un statement în preferința pentru branduri ca Adidas, Dolce and Gabana, Versace, el nu are în vedere identificarea cu maneaua, ci cu bogăția, prosperitatea. Situația e similară cu a fanilor de pop – nici acolo oamenii nu iau atitudine politică prin vestimentație, ci vor doar să fie îmbrăcați bine, cool.
De aici, eclectismul influențelor, lipsa unui concept care să le unească. Astfel, vestimentația e influențată de pattern-urile de consum ostentativ, de prestigiul unor țări vestice cu aflux masiv de imigranți români (Italia, Spania), de modelul șemecherului mafiot sau al fanului de fotbal, de interesul față de opulența Orientului Apropiat (Dubai și Istanbul) sau de tradițiile locale, în special cele rome. În cazul fetelor, se adaugă o marcă de emancipare sexuală care apasă asupra lascivitășii, preluată de la starletele de tabloide. Pattern-urile de consum ostentativ se văd în fascinația față de brandurile de lux europene, chit că ele apar într-o versiune contrafăcută ieftină. Dacă clasa de mijloc se orientează spre branduri anglo-americane, manelarii au dezvoltat o fascinație pentru brandurile de lux italienești (Dolce and Gabana, Versace) sau spaniole, ca Zara (o firmă altminteri considerată ieftină, dar care între manelari se bucură de prestigiul brandurilor scumpe) – de altfel, Versace este porecla unui interlop din Slatina, iar Zara este evocată într-o manea de-a lui Mihăiță Piticu („Vrei să mergi în malluri/Să te îmbrac de la Zara”; Mihăiţă Piticu, Nu am cărți de credit). Aurul sau argintul este, de asemenea, intens folosit, atât de bărbați, cât și de femei – la bărbați sub formă de inele, ghiuluri, brățări sau lanțuri – cu cât un lanț este mai gros, cu atât inspiră mai mult respect („Aurul atârnă greu/Acum la gâtul meu”; Nicolae Guță, Aurul atârnă greu).”
Despre toate cele trei cărți vom scrie pe larg în următoarele săptămâni. Dar acum am vrut doar să vă spunem că au apărut și că le puteți găsi în librării, inclusiv în cele online. Despre cartea lui Adrian Schiop vă spun, de pe acum, că voi scrie cu delectarea pasionatului de studii sociologice, cartea fiind rodul unei cercetări atent îndrumate de distinsul profesor Vintilă Mihăilescu.
