Care sunt momentele în care alegi să vezi un film pe marele ecran? Poate că e o zi în care vrei să retrăieși senzația din copilărie, că timpul e al tău și numai tu ești stăpânul lui. Poate că o prietenă, organizatoarea festivalului te tot amenință cu o invitație și după aceea nu mai poți spune nu, ba te trezești că vezi mai multe filme bune într-o săptămână decât într-un an.
Ce am văzut în Cluj între 13 și 15 Octombrie? Les films de Cannes a Cluj ne-a răsfățat cu filmul The Turin Horse, Marele Premiu al juriului, regia Bela Tarr, o peliculă alb/negru. Scenele filmului sunt statice, neexistând o concentrare a timpului existențial, ritmul derulării acțiunii este unul real: scena îmbrăcatului tatălui, având o semipareză, fata lui care execută automat căratul găleților de la fântână în casă, nimicul care este prezentat într-o realitate gri, ajutată și de pelicula blanc/noir, calul care este la fel de tăcut ca stăpânii lui. Repetiția zilelor într-o mecanică oarbă este surprinsă într-un absurd a la Beckett, Oh les beaux jours, fiind o paralelă pe care mi-o evocă, exceptând disoluția spațiului, care în film este același, ostil și imuabil.
The Turin Horse
Povestitorul este și personaj, apariția lui precedând secvența filmică, uneori, spre final, accentuând dezolarea personajelor. Prezentând mai mult estetica unei secvențe din viața unor personaje, aparent cu legături atât de fragile, încât aproape că nu le observi, filmul lui Bela Tarr reprezintă o expresie a teatralității în film, cu secvențe de maximă tensiune, cu un cadru care douăzeci de minute rămâne nemișcat, cu expresivitatea mimicii personajelor, totul luând o turnură expresionistă. Reprezentarea întunericului, a nimicului, închide cadrul casei de piatră, spațiul devenind corp comun cu nefericirea oamenilor care locuiesc acolo. Nietzsche, calul, întunericul, vizitatorii, țiganii sunt elemente simbolice care amplifică efectul devastator al unui cronotop care se năruie, se dizolvă, nu rezistă, în absența lui Dumnezeu, despre care indirect se spune la începutul filmului, prin inserarea poveștii lui Nietzsche.
Cu filmul lui Robin Campillo, 120 battements par minute, prezentat în contextul anilor ´90, intrăm în problematica epidemiei SIDA, tratată ca modalitate de luptă împotriva sistemului indiferent birocratic. Act-up Paris este o organizație din Paris reprezentată de diferite personaje cu situații de viață care au dus la schimbarea existenței lor, prin diagnosticul primit: o boală necunoscută, care poate fi transmisă atât prin contact sexual, cât și prin transfuzii, mortală, cu o evoluție rapidă.
120 battements par minute
Treptat aflăm poveștile de viață ale participanților, o mamă cu un fiu, morțile celor apropiați, Nathan și Sean, și apoi dispariția lui Sean, protestelor acestora pentru că nu primeau medicamentul descoperit, pentru că analizele nu erau cunoscute. Dinamica filmului este foarte alertă, scenele erotice fiind preludiul unei morți în care biologicul se degradează rapid, Eros și Thanatos fiind consubstanțiale. Un film document în care elementele istorice, concrete se împletesc cu ficțiunea, amplificând prin identificarea spectatorului cu povestea personajului, care pot fi eu, dramatismul situaților.
Un film în competiție, Paterson, o mică bijuterie a faptelor cotidiene, banale, dar exemplare prin repetitivitatea lor, prezintă viața unui șofer de autobuz într-o localitate, Paterson, un fel de oraș al poeților, în care și el scrie poezie, într-o lume a lui în care realitatea se umple de sens și de mister. Paterson scrie poezie despre orice: despre chibrituri, dragoste, ploaie, oameni. Modelul lui, William Carlos Williams, este poetul al cărui volum îl inspiră, un fel de mentor ideal, care îl ajută să descopere în monotonia orașului lucruri uimitoare despre esențialul lucrurilor, care devine vizibil prin poezie. Momentul în care bulldogul îi rupe caietul de poezii este momentul în care lumea lui imaginară se prăbușește, devenind un locuitor obișnuit al orașului Paterson. Dar providența îi aduce în cale turistul japonez, care îi lasă un caiet gol și care îl îndeamnă să scrie, bucurându-se de ceea ce vede. Personajul lui în oglindă, Laura, soția, e o artistă a lucrurilor mărunte, ea transformă brioșele în artă alb/negru, interiorul casei, lucrurile pe care le poartă, fiind într-un dinamism al schimbărilor exterioare permanent, într-o căutare a formei mai degrabă, decât al conținutului.
Paterson
Ultimul film de festival este și câștigătorul Palme d’Or la Cannes 2017, The Square. Christian, curator al unui muzeu de artă contemporană, promovează o expoziție, în care pătratul reprezintă locul transformării tale, odată aflându-te în el, poți să încerci să te gândești la alții, să faci ceva pentru ei. Făcut într-o manieră alegorică, într-un amestec de stiluri comic, parodic, dramatic, filmul reprezintă o metaforă a vieții, într-o metropolă din Suedia, în care oamenii sunt educați într-un anume fel, dar echilibrul precare în care trăiesc le este întrerupt brusc de schimbările sociale și demografice, în care toleranța le e pusă la îndoială. Lumea marginală: escroci, țigani, copii săraci, emigranți, e o lume cu care nu au avut contact, dar acum devine o parte a vieții lor, bulversându-i prin situațile inedite în care sunt puși. Conflictele se succed, determinând schimbări majore în viața lui Christian și a celorlalți, până în punctul culminant, în care își dă demisia din cauza unei campanii PR, care vrea să devină virală, dar nu face decât să indigneze opinia publică. „Animalul nu atacă decât dacă simte frica” este un suport-pretext pentru spectacolul grotesc cu omul primitiv, care atacă și trece de orice normă, nefiind oprit decât în momentul paroxistic de ceilalți, care îl atacă, inversând rolurile.
„Ciabatta fără ceapă” este replica pe care țiganca i-o dă lui Christian, dar Christian își echilibrează poziția prin răspuns: „Scoateți-o tu”, adică încă se menține distanța și ordinea. O lume care își pierde reperele devine o lume fără sens, în care totul poate fi un pretext pentru un spectacol avangardist.
