Istoria unei demențe, între Beckett și Defoe

Ce ai face dacă ai trăi în mijlocul unui pustiu, într-o perpetuă mișcare repetitivă a naturii și bioritmurilor, ți-ai inventa o viață? Una plină de conținut tumultos, fantasmagoric, cu evenimente, drame, tragedii? Sau te-ai lăsa purtată de trecerea amorfă a zilelor în liniștea demnă de un sihastru?

Ai vorbi cu Vineri? Dar dacă nu există un Vineri? Sau, dacă, de fapt, există cineva, dar acel cineva nu vrea să-ți vorbească, ai vorbi cu tine însăți? Lipsită de interacțiune și căldură umană, ai evada în imaginație? În trecerea ta din niciunde spre nicăieri, undeva în inima țării, ai rămâne suspendată asemenea unei fantome la intersecții de drumuri sau ai alege să exiști altundeva?

Într-un univers care nu garantează nici un sens, cum ți-ai gândi singurătatea?

„O viață elementară pârjolește indivizii până îi transformă în stări elementare, de mânie pură, de voracitate pură, de trândăvie pură?”

Așa cum arderea materiei în creuzet îi dezgolește esența.

Magda, o sărmană creatură aruncată în existența stearpă a unui pustiu din Africa de Sud, într-un colț mânjit de funingine, își petrece zilele în așteptare alături de tatăl ei, care o ignoră. Magda își are propriul răspuns la întrebările de mai sus:

„Atâta vreme cât există un altundeva unde să-mi pot clădi o viață, există degete cerești care mă demască. Ori te pomenești că-mi este menită o soartă complexă – lucru până acum neștiut mie, doar acum, din nefericire, dezvăluit: aceea de a fi crucificată cu capul în jos, ca un avertisment pentru cei care-și iubesc furia și cărora le lipsește orice viziune despre o altă poveste? (…)”

Magda ține un jurnal, 266 de texte numerotate, unde fantezia se împletește cu realitatea și o domină, 266 de gânduri la limita dintre filosofie și psihoză, isterie și luciditate, de fantasme născute în încercarea de a-și valida existența și a-i da un sens. Asemeni personajelor lui Beckett care, în așteptarea lor plicticoasă, le vine ideea să se spânzure, Magda croiește scenarii, probează roluri de la copil la bătrână, de la moralistă la ucigaș pentru a se simți vie.

„Hăcuiesc cu un ritm constant, mai mult decât e necesar, dar mă și calmez, pentru ceea ce trebuie să fie o fază cu totul nouă a vieții mele. Pentru că nu trebuie să mă mai chinui să-mi umplu zilele. Am încălcat o poruncă, cine e vinovat nu se plictisește niciodată.”

Viața secretă a naratoarei este zguduită de un eveniment exterior, un servitor își aduce mireasa, iar tatăl Magdei, la fel de singur ca ea, începe să îi dea târcoale. Echilibrul mental precar al eroinei este depășit atunci când o altă pereche de servitori părăsește casa ca răspuns la comportamentul stăpânului lor. Magda rămâne și mai singură, împreună cu tatăl său și amanta de culoare pe jumătate copil.

„Cum e posibil ca, în somnolența și banalitatea vieții mele, în ignoranța și incapacitatea mea, să stârnesc confruntarea asta amenințătoare între o fiică furioasă, un tată descumpănit sau arogant și o servitorică nerușinată sau speriată? N-am tragere de inimă pentru așa ceva, nimic nu m-a pregătit pentru acest rol. Viața în deșert nu te învață nimic, dacă nu te învață că toate lucrurile sunt permise.”

Din acest punct narațiunea capătă o întorsătură excentrică. În unul din filmele sale, Audrey Tautou are rolul unei femei care își ucide mental soțul de câteva ori și dă foc casei, iar când în realitate se ivește ocazia să-și pună în practică fanteziile o face fără scrupul. Cam așa este și în cazul Magdei. Ea își îndeplinește fanteziile, care în cele din urmă o izolează total și o duc la demență.

E foarte interesant faptul că J.M. Coetzee alege să ne prezinte relația fiică-tată prin intermediul complexului Electrei, toate fixațiile sexuale ale Magdei sunt îndreptate către tatăl ei, ceea ce ar putea fi șocant pentru unii cititori mai pudici (dar când mă gândesc la carne de bărbat, albă, grea, inertă, a cui carne să fie dacă nu a lui?) Nu aș vrea să insist asupra acestui fapt, pentru că În inima țării nu e doar despre frustrările sexuale ale eroinei.

Cât de credibilă e povestea lui Coetzee, câte femei albe, vestigii vii ale unui colonialism mort, puteau să trăiască această istorie în inima Africii, bineînțeles nu într-un mod adus la extrem? Să se simtă goale, neîmplinite, străine:

„La urma urmei, eu n-am fost făcută să locuiesc singură. Dacă soarta m-ar așeza singură în mijlocul veldt-ului, în mijlocul niciundelui, îngropată până la talie, și mi s-ar porunci să-mi trăiesc viața, n-aș putea-o face. (…)Eu nu sunt un principiu, o regulă de discurs, o mașină plantată de o ființă de pe o altă planetă pe acest pământ pustiu de sub Crucea Sudului, ca să generez sentimente zi după zi, noapte după noapte, ținându-le socoteala pe măsură ce înaintez, până când secătuiesc. Am nevoie de mai mult decât doar pietricele pe care să le mut dintr-un loc în altul, camere de curățat, mobile de împins în dreapta sau în stânga: am nevoie de oameni cu care să vorbesc, frați și surori, sau tați și mame, am nevoie de o istorie și de o cultură. Am nevoie de speranțe și aspirații, am nevoie de un simț moral și de o teleologie înainte să fiu fericită, ca să nu mai spun de mâncare și băutură. Ce se va alege de mine acum, că am rămas singură? Iarăși sunt sigură în prezentul istoric!”

Mă întreb ce ar fi spus Heidegger și Camus despre istoria Magdei? Ce ar fi spus Dostoievski? Teologia privește singurătatea ca pe un păcat, cel al Căderii – când ne simțim singuri și pierduți, suntem oile rătăcite ale lui Dumnezeu. Suntem căzuți din grația divină, probabil de aceea Coetzee își termină romanul cu o Magdă dementă aranjând pietricele, așteptându-l pe Godot și dorindu-și mântuirea de la Dumnezeul lui Spinoza.