În contextul actual, al unei societăți care promovează competiția aproape fără discernământ, mai toate sistemele educaționale trebuie să facă față unor adevărate provocări în privința scopului ultim: educarea și formarea unei personalități umane de sine stătătoare, capabilă să ia decizii rapide, optime și să se integreze rapid în mediul social cel mai potrivit tiparelor sale educaționale și culturale. Analiza metodelor, procedeelor, căilor posibile de urmat pentru a atinge acest scop naște adevărate polemici, ceea ce, cel puțin în societatea românească postdecembristă, a întârziat luarea unor decizii, schimbarea programelor sau, cel puțin, adaptarea acestora noilor cerințe educaționale derulându-se într-un ritm nepermis de lent. Pe un fond legislativ mai mult decât precar, dilemele formatorului (adică a celui care contribuie prin acțiunile sale la transformarea și/sau adaptarea tânărului formabil) se agravează. Dar gândirea constructivă, care ar trebui să fie una din trăsăturile definitorii ale oricăruia dintre formatori, ne determină să găsim soluții, să ne adaptăm, chiar să inovăm (fără a aștepta o recunoaștere publică pentru asta). Întregul demers are șanse ridicate de reușită dacă ne documentăm serios, dacă acceptăm diversitatea, dacă interacționăm (pe cât posibil fără să comparăm sau să clasificăm) cu educatorii și cu educabilii proveniți din alte țări/zone, cu alte sisteme educaționale. Reîntoarcerea la origini e mai mult decât necesară, în contextul în care studiile interdisciplinare din secolul XX au demonstrat rolul uriaș, chiar decisiv jucat de mentalul colectiv în educarea și formarea tinerilor, educația interculturală devenind o condiție sine-qua-non în lumea contemporană, în care granițele fizice aproape că nu mai contează, iar cele mentale se dovedesc adeseori ziduri insurmontabile în acceptarea celui de lângă noi, în acceptarea propriilor origini etnice, religioase, sociale…
Conform tiparelor societății actuale, profund laicizate, aducerea în prim plan a concepțiilor și opțiunilor religioase ridică adeseori suspiciuni, sau chiar diferite atitudini de respingere, indiferent de ceea ce se propune concret în plan educațional și indiferent de rezultatele prognozate. Acest fapt generează numeroase dificultăți: concepția religioasă reprezintă una dintre trăsăturile definitorii ale europenilor, dar și a celor proveniți din alte zone de cultură și civilizație; pe de altă parte, scopul propus îi determină pe cei implicați în actul educațional să abordeze diferit metodele, modelele propuse și/sau aplicate anterior (astfel nu mai miră pe nimeni readucerea în discuție a modelului educațional din Grecia antică sau a celui renascentist). Secolul al XIX – lea aduce schimbări semnificative în paradigma educației datorită lui Auguste Comte, care demonstrează că metoda științifică se poate aplica în orice domeniu, inclusiv în cel al educației, cu rezultate pozitive imediate. Totodată, abordarea interdisciplinară devine o necesitate, în contextul valului uriaș de invenții, inovații, a contactului cu civilizații total diferite de cea europeană, a triumfului „aparent” al democrației, dar și al evoluționismului lui Darwin. O contribuție decisivă în schimbarea paradigmei educaționale o reprezintă apariția antropologiei ca știință de sine stătătoare, care își propune printr-o abordarea holistică să ne dezvăluie noi dimensiuni ale umanității. Nimeni nu contestă faptul că una dintre dimensiunile definitorii ale umanității, indiferent de epocă, este cea religioasă. Din această perspectivă nu mai miră pe nimeni numărul mare de studii antropologice realizate de diferiți teologi din secolele al XIX a- lea și al XX – lea, predominant creștini.
La o analiză mai atentă, pe lista teologilor creștini preocupați să găsească răspunsurile cele mai potrivite cu privire la corelarea dintre modelul de educație european și noile dimensiuni politice, sociale și culturale ale umanității secolului XX, regăsim un nume care ne suscită interesul, în primul rând pentru că e vorba de o femeie, în al doilea rând pentru că este evreică și, în al treilea rând, pentru că s-a botezat și apoi s-a călugărit în ritul catolic, ajungând în cele din urmă să fie canonizată de Papa Ioan Paul al II – lea, în anul 1998. Este vorba despre Edith Stein – Tereza Benedicta a Crucii (numele de călugăriță).
Despre Edith Stein există foarte puține referințe în limba română. Dar poate tocmai pentru că este relativ puțin cunoscută în România, cei de la Editura Carmelitană au realizat un lucru de excepție – publicarea de-a lungul mai multor ani a Operelor Complete, în 20 de volume ale lui Edith Stein. Chintesența concepției sale filosofice, antropologice și pedagogice se regăsește în volumele 11 – 12, care cuprind capodopera sa Ființă finită și ființă eternă. Totodată ne bucură efortul celor de la Editura Spandugino care au tradus studiile lui Éric de Rus pe marginea concepției antropologice și pedagogice a călugăriței carmelitane care a murit în lagărul de la Auschwitz, în 1942: Viziunea educativă a lui Edith Stein. Abordarea unui gestantropologic total și Edith Stein – Arta de a educa. Antropologie, educație, viață spirituală.
Experiența pedagogică bogată, cumulată cu studiile umaniste solide, care au culminat cu un doctorat în filozofie (ceea ce reprezintă un lucru de excepție în contextul epocii: la început de secol XX, rigorile societății europene și sistemul de valori încă nu încurajau femeile să studieze la nivel academic) o determină pe Edith Stein să construiască un model pedagogic care să răspundă cât mai mult cu putință nevoilor omului de mijloc de secol XX. Dacă-i parcurgem opera, putem observa cu ușurință sursele sale de inspirație pentru construirea unui model pedagogic: Toma d’Aquino, Aristotel, Edmund Husserl, Heidegger. Chiar titlul operei sale celei mai importante – Ființă finită și ființă eternă – ne duce cu gândul la opera lui Heidegger Ființă și timp. Pentru Edith Stein, gândirea constructivă și optimismul sunt repere obligatorii ale oricărui model pedagogic, iar scopul este asigurarea demnității umane. Respectul pentru aproapele tău față de care ai o responsabilitatea uriașă, ca formator, ca modelator al personalității acestuia, este, din păcate, astăzi, neglijat sau abordat într-o manieră să spunem „nefericită”.
Edith Stein ne atrage atenția obsesiv asupra faptului că „omul este spirit potrivit esenței sale” (Ființă finită și ființă eternă, p. 450), dar noi insistăm să-l încadrăm, prin metodele și mijloacele „moderne” în niște tipare sociale (care adeseori nu corespund cu structura sa interioară), iar „esența” tânărului, care îi asigură acestuia identitatea, aproape că dispare. Astfel, demnitatea umană are de suferit, uneori ireversibil, tinerii nereușind să-și descopere structura interioară, să ajungă la conștiința propriei identități. Formarea de competențe, despre care tot auzim în ultimii ani, nu poate fi viabilă atât timp neglijăm partea spirituală, cea care îl definește cu adevărat pe om, ca personalitate, după cum ne demonstrează și Edith Stein. Actul educativ trebuie să înceapă în interiorul persoanei și să meargă spre exterior, și nu invers. Propunându-ne dezvoltarea de competențe acționăm adeseori doar asupra exteriorului, cu unele influențe asupra interiorului. Modelul educativ al lui Edith Stein ne aduce aminte, fără să vrem, de critica lui Titu Maiorescu cu privire la formele fără fond pe care românii de la mijlocul sec. al XIX – lea se grăbeau să le adopte. Din această perspectivă, scopul educației – așa cum îl percepe Edith Stein – corespunde cu al unui alt mare gânditor al secolului XX (mult mai des citat, dar adeseori citit superficial), Bertrand Russell, deși acesta din urmă s-a declarat mai degrabă ateu decât creștin. Însă valorile la care se raportează marele filosof britanic sunt, fără dubiu, creștine:
„Concepția pe care o voi pune […] ca obiectiv al educației este civilizația, termen care, așa cum îl înțeleg eu, are o definiție în parte individuală, în parte socială. La individ, ea constă din calități atât intelectuale, cât și morale: din punct de vedere intelectual, un anumit minim de cultură generală, abilitate tehnică în profesiunea ta și o deprindere de a-ți forma opinii pe baza probelor; din punct de vedere moral, imparțialitate, bunăvoință și un minim de autocontrol. Aș adăuga o calitate care nu e nici morală, nici intelectuală, ci poate psihologică: vioiciune și bucuria de a trăi. În comunități, civilizația solicită respect pentru lege și dreptate între oameni, obiective care nu implică lezarea permanentă a nici unui segment al rasei umane, și adaptarea inteligentă a mijloacelor la scopuri”. (Bertrand Russell, 2017, p. 155)
Benedict al XVI – lea susține demersul lui Edith Stein, subliniind faptul că „legea morală naturală” reprezintă „mesajul etic ce se găsește în ființă”, iar sursa acestora este Rațiunea Creatoare. (cf. Éric de Rus, 2015, p. 53 – 54). Valorile etice pe care Benedict al XVI – lea le susține, ca rezultat al aplicării modelului pedagogic promovat de Edith Stein, sunt respectul pentru viața umană, datoria de a căuta adevărul, libertatea umană, exigența justiției și speranța solidarității. (ibidem) Perenitatea acestor valori se explică prin însăși originea lor în structura interioară a umanității, creată și definită de Dumnezeu. „Eul conștient și liber” reprezintă scopul la care ar trebui să se raporteze orice sistem educațional, indiferent de modul de abordare (laic sau religios) și de contextul social. Deși Edith Stein nu s-a născut creștină, fundamentele culturale și educaționale ale familiei sale sunt aceleași: religia iudaică susține același lucru – omul este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. În consecință, orice demers educativ ar trebui să aibă drept scop asigurarea demnității umane, prin acțiunile „eului său conștient și liber” astfel încât să se respecte „legea morală naturală”. În termenii actuali, acest demers presupune nu doar dialogul constructiv, feed-back-ul, ci și crearea de competențe cu ajutorul cărora tânărul să poată selecta metodele, mijloacele, trăsăturile cele mai potrivite structurii sale interioare, cu ajutorul cărora să se poată integra în societate. Dar, dacă analizăm diferitele programe școlare actuale, observăm că accentul este pus pe integrare, iar păstrarea identității/individualității/unicității și, implicit, a demnității umane sunt trecute într-un plan secundar. Iar aici, demersul lui Edith Stein este, din nou, similar cu acela al lui B. Russell:
«Atenția față de ceilalți, nu doar în chestiunile importante, ci și în micile lucruri cotidiene, este un element esențial al civilizației, fără de care viața socială ar fi insuportabilă. Nu mă gândesc la simplele forme de politețe, cum ar a spune „te rog” și „mulțumesc”: manierele formale sunt cel mai bine dezvoltate la barbari, ele diminuându-se cu fiecare progres cultural. Mă gândesc mai degrabă la disponibilitatea de a-ți asuma o parte corectă din munca necesară, de a fi amabil în modalități mărunte, care îi scutesc și pe alții de efort. Normalitatea însăși e o formă de politețe și nu este dezirabil să oferi unui copil sentimentul de omnipotență sau credința că adulții există doar ca să servească plăcerile celor mici.» (B. Russell, p. 158)
Structura creștină a modului său de gândire o determină pe Edith Stein să demonstreze rolul cheie jucat de rugăciune, care ar trebui să însoțească orice demers educativ, atât timp cât urmărim construcția unui eu conștient și liber. Evident că acest aspect este unul sensibil în contextul profund laic al sistemelor educaționale actuale, dar pedagogul trebuie să asigure doar cadrul optim pentru ca tânărul să poată identifica singur modalitățile de construcție a propriei sale identități (implicit rugăciunea). Orice demers presupune un grad mai mare sau mai mic de subiectivism, dar dacă pedagogul conștientizează riscurile cu care se poate confrunta atât ele, cât și „receptorul”, atunci rata de succes a modelului educativ se poate îmbunătăți semnificativ.
„Nici un copil nu va fi recunoscător pentru un interes față de el care apare din gândul că el va avea un vot care trebuie obținut pentru partidul tău sau un trup care trebuie sacrificat pentru rege și țară. Tipul de interes dezirabil este acela care constă în plăcerea spontană a prezenței copiilor, fără vreun scop ascuns. Profesorii care au această calitate rareori au nevoie să constrângă libertatea copiilor, dar vor putea să facă asta, atunci când e necesar, fără să provoace daune psihologice.” (B. Russell, p. 160)
Éric de Rus a sintetizat foarte bine modelul pedagogic propus de Edith Stein și astfel putem remarca actualitatea acestuia:
«Orice explicație și orice cercetare își găsesc forma nu doar prin lucrarea lui ratio înțeleasă ca intelect discursiv și care ‘constă în deducerea de sensuri pornind de la un alt sens sau în a induce un sens din alt sens’, ci și în actul intelectului intuitiv care urmărește „sensul ultim care nu mai poate fi derivat sau redus”, adică ‘presupoziția oricărei clarificări și oricărei cercetări.» (Eric de Rus, 2015, p. 257 – 258)
Astfel, meditația, interiorizarea sunt reactualizate și revalorificate în încercarea pedagogilor de a asigura demnitatea tinerilor și nu numai. Totodată, achiziția de competențe se poate realiza mult mai ușor, mai eficient, dacă abordăm problema din această perspectivă. Abordarea holistică, promovată încă din secolul al XIX – lea de către antropologi, își dovedește astăzi, mai mult ca oricând viabilitatea.
P.S.: Mici bijuterii cărturărești se găsesc și la rafturile editurilor mici/de nișă
Bibliografie selectivă
Edith Stein, Opere complete, 20 de volume, Snagov, Editura Carmelitană, ani diferiți
Eric de Rus, Edith Stein. Arta de a educa. Antropologie, educație, viață spirituală, București, Editura Spandugino, 2015
Eric de Rus, Edith Stein. Viziunea educativă a lui Edith Stein. Abordarea unui gest antropologictotal, București, Editura Spandugino, 2016
Eric de Rus, Edith Stein. Persoana umană în orizontul întrebării. Pentru o antropologie ainteriorității, București, Editura Spandugino, 2016
Bertrand Russell, Elogiul inactivității și alte eseuri, București, Editura Vellant, 2017
Sursa foto: https://daily.jstor.org
