Sufletul și o serie întreagă de interogații

„Un miez întunecat era înainte ca noi să respirăm./Și-un mit mai înainte ca mitul să înceapă,/Bătrân, desăvârșit și clar.” (Wallace Stevens)

„I can remember a long time ago. Long before my birth. I was waiting with those who were not yet born. When we’re not born yet, we know everything. Everything that will happen. When it’s your turn, the Angels of Oblivion place a finger on your mouth. “Shh…” It leaves a mark on the upper lip. It means that you have forgotten everything. But the angels missed me.” (Nemo, age 9/ Mr. Nobody)

Valoarea acestei cărți constă, fără îndoială, în calitatea întrebărilor pe care le ridică. Speculativă într-un mod pozitiv, de fapt intenționat speculativă, scriitura încearcă să scoată psihologia din rigiditatea științifică și să o întoarcă la sursa ei primară, un fel de reîntoarcere la frumusețea uitată a psihologiei prin contopire cu filosofia, metafizica și mitologia, într-un aliaj aproape alchimic. Autorul se detașează intenționat de paradigma omului ca „întâmplare cromozomială” într-un mediu dat și redă întâietatea particularității individului uman:

„Persoana nu este un proces și nici o evoluție. Omul este imaginea primordială ce se dezvoltă, dacă se dezvoltă. După cum a spus Picasso, “eu nu evoluez; eu sunt.”

Sau celebra afirmație biblică „Eu sunt Cel ce sunt” într-o altă traducere din ebraică valabilă: „Voi fi ceea ce voi fi.”.

Codul sufletului vorbește despre chemare, destin, suflet, daimon, iar prin asta întărește ideai religioasă de a fi în tangență cu chintesența divinității, deși Hillman nu o spune direct, nedorind să fie părtaș în disputa dintre știința cea lipsită de credință și credința cea lipsită de știință. Hilmann își propune să iasă din rigidul context al biologiei și să se refugieze în tema romantică a naturii; fără intenția de a minimaliza limbajul mitologic și fără a apela la sinonime reductive pe înțelesul omului modern.

Psihologia/filosofia existențialistă operează cu conceptul de „potențialitate”, esența, dasein, în corelație cu voința și alegerea. Hilmann, fondator al psihologiei arhetipale, cu „teoria ghindei”, caracterul și chemarea, chiar dacă ghicim amprenta misticismului sănătos:

„Eu vreau ca psihologia să-și ancoreze baza teoretică în imaginația oamenilor și nu în statistică și diagnostic. Vreau ca psihologii să abordeze istoricul pacienților prin filtrul gândirii poetice pentru că doar așa putem citi detaliile biografice drept ceea ce sunt: forme moderne de ficțiune și nu rapoarte științifice.”

La Hilmann, sufletul își alege destinul și daimonul, „bătrân, clar, desăvârșit” precursor al oricărei povești pe care o numim biografie. Pornind de la mitul lui Er din Republica lui Platon, trecând prin „copacul cabalistic”, autorul reușește să dezvolte o teorie eclectică despre rațiunea existenței noastre. O teorie curajoasă și sfidătoare în care dovedește iluzia parentală și face deconstrucția acelei ideologii

„care vede în mamă principalul arhitect al vieții copilului și o învinovățește pentru orice eșec, prezent sau viitor, al copilului.”

Această interpretare mi-a adus o mare eliberare și m-a trimis cu gândul la Profetul lui Khalil Gibran:

„Copiii voştri nu sunt copiii voştri./ Ei sunt fiii şi fiicele dorului Vieţii de ea însăşi îndrăgostită./ Ei vin prin voi dar nu din voi,/ Şi, deşi sunt cu voi, ei nu sunt ai voştri.”

Am intuit la Hilmann tendința spre anti-parenting, descătușarea de algoritm și chemarea spre o gândire ecologică:

„Dezastrul ecologic pe care îl vedem apropiindu-se s-a produs deja și continuă să se producă. Se produce în poveștile noastre în care ne separăm de mediu și ne atașăm de părinți, cu credința că lumea e un factor mai puțin important decât familia în cristalizarea identității noastre. Iluzia parentală este fatală pentru conștientizarea individualității și pentru lume.”

Psihologul subliniază necesitatea conflictului între generații ca imbold de dezvoltare individuală și a mentoratului, ca posibilitate de a cataliza manifestarea vocației. În „Esse est percipi”, James Hilmann face o incursiune în miracolul întâlnirilor dintre Manolette, Franklin Roosevelt, George Washington, Gertrude Stein, William Faulkner, Charles Darwin, Truman Capote, Golda Meir și mentorii acestora. Aceste întâlniri, așa cum foarte frumos spunea în Dialoguri Liiceanu, împletesc necesitatea unui destin cu întâmplările care-l vor determina.

Mentorul este cel ce vede cu inima și nu prin tipologii, categorii, etichete și diagnostice, mentorul trebuie să fie îndrăgostit de aceeași fantezie.

„Mentorul percepe straturile unei complexități, acele sinuozități de semnificații implicite concave și convexe, confuze, ce reprezintă adevărul oricărei imaginații și care ne permite nouă să definim imaginea ca pe acel cum complet al unui fapt dat.”

Acest fel aproape magic de relatare ne scoate din logica binară prin care mintea noastră își clădește sistemele și deschide posibilitatea unei viziuni terțiare, unui „altceva” în afară de natură și cultură.

Omul trebuie tratat ca un întreg integrat într-un ecosistem, el nu trebuie divizat în subunități organice.

„Astăzi raționalismul a ajuns global, compatibil la orice computer. Acesta este stilul internaționalizat al arhitecturii psihice. Nu-l putem reduce la un singur steag, în afară de cel al corporațiilor multinaționale care își permit să investească bani buni în întoarcere psihiatriei și a gândirii psihice și, prin urmare, a controlului asupra sufletului în direcția monoteismului monogenic. O genă pentru o tulburare: leagă gena de ceva, învaț-o câteva trucuri, combin-o și tulburarea trece, ori cel puțin nu mai știi că o ai. Calea îngustă duce către anii treizeci și patruzeci din istoria psihiatriei, deși într-o manieră mai rafinată și cu comunicate de presă mai profesioniste.”

Operând cu noțiuni de daimon și chemare, este logic să apară întrebări despre fatalitate și determinism. Existența „ghindei” alături de daimon ridică întrebări esențiale asupra libertății deciziilor personale și sunt interesant de urmărit argumentele autorului pe acest subiect și corelația pe care o face cu destinele oamenilor celebri. Argumentul „necesității” pe care îl invocă mi-a amintit de Mr. Nobody, cu al său Every path is the right path, „nu există regret, cale greșită sau eroare. Ochiul necesității ne arată că facem doar ceea ce putem face.” Dar, oarecum, printr-o manevră de șuntare ce exclude fatalitatea.

Puternic înrădăcinat în clasicismul grec, în psihanaliza lui Jung, filosofia existențialistă și fenomenologie, James Hillman este un adevărat maestru în materie de provocare. Întrebarea e în ce măsură suntem dispuși, deschiși, să luăm în considerare o altă cale.

„Codul sufletului” de James Hillman