Despre vise, visuri și întâlniri
Cu Paul Cimpoieru îmi pusesem în gând de mai mult timp să fac o întâlnire. Numai că am vrut să fie un pic altfel. Așa că întâi am trimis câțiva dintre elevi la … Green Hours. L-au văzut jucând – în Homo Love, dar și în Homo Americanus -, după care le-am testat capacitatea de înțelegere a cele ce-au văzut. Și cum feed-back-ul a fost unul foarte bun am mers mai departe. Evident că la ora aceea nu știau nimic, dar nimic despre parcursul lui profesional.
Astăzi dimineață, la prima oră, cât se monta o nouă tablă în clasă, i-am întrebat în joacă cam pe cine și-ar dori ei să mai aduc la „întâlnirile” noastre. Primul nume a fost al lui Cristian Fulaș (se pare că va trebui să-l readuc curând!), al doilea nume, rostit mai cu jumătate de gură, a fost cel al lui Paul Cimpoieru. Șoptit pentru că ei, dar mai ales ele, nici nu visau că ar putea fi posibilă o astfel de întrevedere. M-am abținut să nu zâmbesc, nici măcar în colțul gurii, pentru că m-aș fi trădat iremediabil.
Stabilisem cu invitatul zilei să avem o discuție lejeră, în funcție de ce primeam de la cei din sală, dar punctul de plecare să fie visul: ce și-ar dori ei să ajungă în viață, unde se văd peste câțiva ani și ce-ar trebui să facă pentru asta! Și Paul s-a avântat în discuție, după un start mai lent, cu toată pasiunea lui și a reușit să le arate că nimic din ceea ce visează nu e imposibil. Dar, cu o condiție: să nu uite de … suflet! Sau inimă! Pentru că, orice ar fi, asta te definește ca om, iar perfomanța de care ești capabil nu capătă valoare în absența sufletului. Să te simți tu, să-ți fie bine ție cu tine însăți/însuți, să-ți placă ceea ce faci, astfel încât cuvântul „muncă” să devină inutil.
Abia după aceea le-am pomenit despre ce-a fost Paul Cimpoieru acum câțiva ani, de unde a plecat și cum a ajuns el să facă teatru-dans. Și mare le-a fost mirarea când le-am spus că orice ar face Paul, o face la nivel de performanță! Și uite așa am ajuns la o altă „obsesie” de-a mea: nicio experiență personală nu devine inutilă, dacă știi să-ți asculți inima și să-ți îngrijești sufletul. Căci, nu-i așa, performanța aceea spre care tânjim toți, nu o putem atinge, dar mai ales întreține, dacă nu punem și un pic de suflet. Și a mai reieșit ceva din ceea ce s-a vorbit astăzi: să avem grijă ca visurile noastre să devină concrete! Cu muncă multă, cu efort susținut, dar noi trebuie să avem grijă de asta, nu cei din jurul nostru.
Ce mi-a plăcut a fost faptul că Paul (și despre asta chiar n-am discutat în prealabil) a insistat pe ideea de cultură generală. I-a provocat să le spună ce cărți citesc, sau dacă au citit Saramago (unul dintre numele pomenite care-mi trec acum prin minte); după care i-a întrebat ce muzică ascultă sau ce filme au mai văzut. Și le-a făcut o mică demonstrație ad-hoc de cum pot conexa între ele cunoștințele din diferitele domenii. Mare ne-a fost mirarea amândurora că nu văzuseră niciunul dintre ei „Forest Gump”, celebrul film cu Tom Hanks (uite așa am eu temă de gândit pentru următoarele întâlniri).
Spre sfârșitul orei s-au încins discuțiile cu adevărat, elevii s-au destins și au scăpat de emoții, au început să curgă întrebările, ceea ce era semn că întâlnirea și-a atins scopul. Ce-am vrut să se înțeleagă s-a înțeles. Și am mai avut un semn în acest sens mai pe seară, când părinții elevilor mi-au povestit despre încântarea cu care au ajuns acasă și le-au relatat toate cele auzite în cursul dimineții. Și dacă am reușit să-i fac, fie și indirect, să vorbească cu părinții lor, aici chiar e meritul invitatului.
Mă bucur când văd că o astfel întâlnire rodește frumos. Și mai mult mă bucur când văd că roadele apar aproape imediat. Acum depinde de mine, dar mai ales de ei, cum vor face ca aceste noi achiziții să prindă contur frumos. Îi mulțumesc lui Paul Cimpoieru pentru deschidere și pentru dărnicie și îl „sfătuiesc” să mai facă astfel de imersiuni, se pare că-i priesc și lui, nu doar celor cu care intră în dialog.
