Înainte să împlinească 18 ani, Sofia află că a rămas însărcinată cu Knopf, un om foarte influent, aflat în plină ascensiune. Sarcina fetei nu are cum să rămînă fără urmări, aşa că Albert este trimis să o ucidă. În scenă intră Paul, un bărbat misterios şi tăcut, care o salvează pe Sofia şi apoi o ia cu el într-o călătorie spre Vest şi spre libertate, încercînd să pună cît mai mulţi kilometri între ei şi necruţătorul Albert. Pe urmele lor porneşte şi Anton, fratele geamăn al fetei, hotărît să-şi recupereze cu orice preţ sora pe care o crede răpită. În paralel, Isabela se luptă cu dragostea ei împărţită în două, cu sentimentele de vinovăţie şi cu alegerea pe care trebuie să o facă în curînd. Dumnezeu îşi face apariţia în carne şi oase. Are buzunarele pline cu secrete, iar agenda lui este cel puţin sinistră. Toţi sînt legaţi prin nenumărate fire invizibile şi, fără să ştie, se îndreaptă cu viteză în aceeaşi direcţie, spre o întîlnire – şi un personaj –care le va schimba vieţile pentru totdeauna.
„Lumea mă întreabă uneori despre ce e vorba în Hoodoo. Le spun oamenilor că e vorba despre o grămadă de chestii. Dincolo de călătorii, muzică veche, sex, cuvinte potrivite şi alegeri proaste, dincolo de sînge şi lacrimi şi răzbunare, e vorba despre cîte puţin din fiecare lucru pe care îl ştiu. A, şi despre sfîrşitul lumii.” (Cosmin Leucuţa)
**********
Cosmin Leucuţa s-a născut pe 3 octombrie 1986, la Arad. În 2009 a absolvit Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara. Este scriitor cu normă întreagă, iar în timpul liber lucrează la o multinaţională. A început să scrie poveşti la 14 ani şi pînă în prezent a publicat povestiri, nuvele şi fragmente din romane în reviste precum EgoPhobia, LiterNautica şi Hypocrisia. La vîrsta de 23 de ani a scris romanul Laptele negru al mamei, care este cîştigătorul Concursului de Debut organizat de Editura Adenium în anul 2013. Un alt roman al său – Statele Unite ale lui Dumnezeu – a fost nominalizat la Concursul de Debut Literar UniCredit, ediţia a VI-a (2013), organizat de Editura Humanitas. În decembrie 2014 a fost cooptat în juriul concursului literar „Incubatorul de Condeie” şi din ianuarie 2015 a devenit invitat permanent al site-ului cultural Semne Bune, unde contribuie cu articole, recenzii şi editoriale pe teme variate. În octombrie 2017, Editura Casa de Pariuri Literare i-a publicat o culegere de povestiri scurte intitulată Numele altora. Locuieşte în Timişoara, împreună cu cele două pisici ale sale.
*************
Începuse se plouă, o furtună de vară, cu stropi grei şi răcoroşi. Treceau pe un bulevard plin de oameni, unii aşteptând în staţii de autobuz, alţii adăpostindu-se de ploaie pe sub umbrele.
— Aş vrea să fiu o macaroană! spuse Sofia brusc şi îi zâmbi lui Paul.
Paul râse în sinea lui. Fata era nebună. Şi era atât de natural pentru ea să spună aşa ceva. Atitudinea ei schizoidă, trecerile de la un zâmbet la un ţipăt, pentru Sofia erau la fel de naturale ca schimbarea luminii şi culorilor într-un caleidoscop. Fata îşi lipi nasul de geamul portierei. Ochii ei străbăteau străzile, căutând ceva cu disperare. Vedea lumea aşa cum era. O femeie murdară cerşea cu spatele sprijinit de un perete, în timp ce doi tineri se sărutau sub o umbrelă, la câţiva metri mai departe. O mamă gesticula nervoasă către copilul ei. Copilul plângea. Degetele lui mici încercară să-i acopere gura contorsionată. Pontiacul trecu mai departe. Doi bărbaţi acoperiţi cu pelerine de ploaie de culoare verde răsturnau nişte gunoi în containerul unui camion. Unul dintre ei îşi aprinse o ţigară. Celălalt se întoarse spre maşină şi ochii li se întâlniră. Un bărbat bine îmbrăcat păşi în stradă de pe o alee foarte îngustă. Strecură ceva într-o servietă, apoi porni în direcţia opusă Sofiei. Fata se întoarse în scaun după el. Pe mâini era plin de sânge. Un autobuz plin cu lume îl acoperi pe bărbat. Câţiva oameni o priviră pe Sofia. Erau înghesuiţi şi încinşi, aburul respiraţiei lor împăienjenise toate geamurile. Unul dintre ei îi arătă degetul mijlociu. Burgheza dracului, pizdă aristocratică ce-şi plimbă curul în Pontiacuri! Coboară-ţi privirea! Iar Sofia şi-o coborî. Trei cvartale mai departe, o bătrână vomită la un colţ de stradă, direct pe trotuar. La Brooks Brothers aveau reduceri de sezon. Un coreean se chinuia să-şi acopere piramida de mere din faţa magazinului cu o folie transparentă. Simţindu-se privit, se opri din ce făcea şi îşi întoarse capul spre maşina în care se afla fata. Un măr se rostogoli pe trotuar şi fu ridicat de o fetiţă. Râuri de oameni curgeau pe lângă şosea, capete înalte, capete întoarse, capete plecate. Telefoane mobile şi
pantofi uzi. Câteva perechi de ochi îi agaţară imaginea. Din depărtare, fata auzi bufnitura unui accident de maşină şi ţipetele unui bărbat. Văzu cioburile rostogolindu-se prin ploaie. Cu un deget mângâie sticla aburită în forme de nedesluşit, apoi îl întrebă pe Paul:
— Te-ai uitat vreodată la oamenii ăştia? Adică să-i priveşti cu adevărat. Să încerci să-ţi dai seama ce e în fiecare din ei. Să te forţezi să-i cunoşti.
Paul spuse absent:
— Nu ai cum să-i cunoşti. Nu pe toţi. Poate nici măcar pe unul.
Sofia absorbi răspunsul, apoi oftă:
— Mi se par atât de îndepărtaţi. De parcă n-ar fi cu adevărat acolo.
Paul îşi roti uşor privirea. Oamenii erau acolo. Maşina trecea pe lângă ei. Sofia se lăsă pe spătar şi oftă, apoi repetă:
— Aş vrea să fiu o macaroană verde.
Cuvinte şi gânduri de genul acesta îl făceau şi pe el să vrea să trăiască. Să poată auzi mai multe. O întrebă:
— De ce ai vrea să fii o macaroană?
— Fiindcă atunci nu aş mai avea nicio grijă. Nu mi-ar mai fi frică.
Paul strânse din fălci. Întrebă:
— De ce ţi-e frică?
Sofia nu spuse nimic vreme de aproape un minut. Se uita pe geam, printre stropii de ploaie. Din când în când îşi întorcea capul după vreun om sau după vreo figură aparte. În final murmură:
— Uită-te în jurul nostru, spuse ea cu un calm detaşat, tolănindu-se în scaun ca o pisică. Uită-te la toţi oamenii ăştia… făcu ea un semn cu braţul. Mă uit la feţele lor, mă uit în ochii lor şi văd doar durere. Atâta durere! strigă ea, cu glas plângăreţ.
Paul trase aer în piept. Aşteptă lovitura finală, care nu întârzie:
— De unde atâta durere pe lume? Durere infinită! Tot ce facem pe lumea asta, zi de zi, facem ca să mai amorţim durerea, să uităm de ea. Durerea din jurul nostru şi din interiorul nostru defineşte alegerile pe care le facem.
Râse brusc, apoi adăugă:
— Durerea de deasupra noastră şi cea de sub noi. Două felii de durere, iar între ele, cea mai mare rană a tuturor timpurilor: noi. Sandviciul perfect.
— Crezi că ştii ceva despre durere? o împunse Paul, pe jumătate întors spre ea.
Sofia tăcu câteva clipe, apoi murmură:
— Da. Cred că ştiu câte ceva. Durerea e mai proaspătă, mai nouă în mine decât în tine. M-am gândit la ce mi-ai spus. Pe măsură ce îmbătrâneşti, te obişnuieşti cu ea şi uiţi că e acolo. Devine parte din viaţa ta, ca somnul şi foamea. O potoleşti din instinct, fără să te gândeşti la ea.
Paul o asculta şi cuvintele ei aveau sens pentru el în acele clipe tulburi. Sofia îşi mai aruncă privirea pe geamul izbit de picături de ploaie. Continuă:
— Oamenii ăştia. Şi ştii ce mai văd? Ştii ce e mai rău decât durerea?
— Ce? se interesă Paul.
De când bătea autostrăzile împreună cu fata asta, niciodată nu o auzise vorbind aşa.
— Frica.
— Frică. De ce crezi că le e frică?
— Sunt destule lucruri de care să-ţi fie frică.
— Cum ar fi?
— Cum ar fi… frica de a nu fi înţeles. Frica de a nu fi important. De a nu fi iubit şi de a descoperi că nu există iubire. Frica de a nu avea nimic interesant de spus. Frica de a muri. Frica de a-ţi trăi viaţa şi de a muri, de a fi împrăştiat de vânt, ca praful, în cele patru zări. Frica de a renaşte. Sunt multe lucruri de care să-ţi fie frică. Frica de a nu fi salvat!
„Ai dreptate, Sofia. Frica de a nu fi salvat e o frică reală. O să te salvez, dar pentru asta trebuie să te sacrific“, îşi spuse el.
Ca o mângâiere – a ei? a lui? nu sunt sigur nici eu, nu le pot şti pe toate –, Paul îşi întinse braţul drept spre Sofia. Îi mângâie uşor obrazul, iar ea închise ochii, frecându-şi pielea de degetele lui aspre. Apoi, fata îi apucă mâna şi şi-o trecu după umeri. Gândea că Sofia era plăcută la atingere. Mirosea bine. Mirosea a proaspăt, a tânăr. Îi era milă de ea. Habar nu avea ce furtună se dezlănţuise în jurul ei. Poate că tocmai de aceea putea să zâmbească. Sau poate că de aceea o admira: pentru că, în ciuda a ceea ce se întâmplase, încă reuşea să zâmbească. Gândea că oricine nu era în stare să facă haz de propriile necazuri nu merita să fie fericit. Îşi aplecă uşor capul şi îi privi chipul. Era liniştit, cu ochii închişi. Era totuşi o frică pe care fata asta nu o avea. Nu îi era teamă că atunci când deschidea ochii problemele aveau să fie tot acolo. Se mai putea gândi la o frică: frica de a nu însemna nimic. Pentru nimeni. Îşi luă mâna din jurul ei. Era vremea să se retragă în interiorul lui. Să respingă toate lucrurile astea care îl distrăgeau. Trebuia să stea perfect nemişcat, să-şi ţină respiraţia şi să nu facă niciun zgomot, fiindcă aşa te lupţi cu monştrii. Îi laşi să se apropie şi apoi, când sunt convinşi că eşti lipsit de apărare, îi răpui fără milă. Se apropia momentul decisiv şi trebuia să fie în formă. Îşi privi degetele încleştate pe volan. Falangele sale lungi, străbătute de vinişoare ieşite în relief. Mâinile acelea erau unicul lucru pe care se putea baza. Cu ele mângâia obrazul sau coapsele şi tot cu ele ucidea.
— Tu ce ai vrea să fii? întrebă brusc fata.
— Ceva ce nu am mai fost niciodată, murmură Paul neatent.
— Ai fost un tip oarecare. Ai fost un tip foarte rău, care a făcut lucruri foarte rele, enumeră ea, ridicând degetele pe măsură ce înşira rolurile pe care le interpretase Paul.
Se întoarse spre el:
— Şi acum ce eşti?
Paul privi în oglinda retrovizoare. Spuse cu voce gravă şi detaşată:
— Acum sunt altceva.
