Mai înainte de toate, fantasticul…

După trilogia „Pragului”, practic un debut absolut fulminant în lumea S.F. şi Fantasy, Doina Roman se întoarce cu un alt roman, unde confirmă capacitatea sa (era să scriu… fantastică, ceea ce nu era deloc neadevărat) de a crea… lumi ale viitorului, unde pământenilor, oamenilor noştri li se mai dă câte o şansă, în competiţia cu alte specii, dar mai ales în competiţia cu ei înşişi.

Imaginaţia, umorul, referinţele, îndrăzneala, lipsa de inhibiţii şi de complexe, filosofia, pasiunea pentru ideile religioase (à la Mircea Eliade), ca să dăm doar câteva elemente, contribuie la farmecul cărţii care, astfel, nu este doar pentru amatorii… genului!

Suntem – vorba vine! – în ultima fază a unei invazii extraterestre: totul se poate sfârşi pentru urmaşii pământenilor sau aceştia se vor salva? Este drept că nu ne aflăm chiar pe Pământ, suntem pe o colonie a acestora, avem câteva personaje principale, un profesor, Maximus Sardis, care poate fi interpretat ca un Iosif sui generis, avem o profeţie, un… fel de mântuitor, Konos pruncul (nu chiar precum Charteris al lui Brian Aldiss, din „Desculţ în cap” sau mai cunoscutul mântuitor al… Dune-lor, sic!, că avem deşert mult şi aici, începând de la titlu până la… sufletele unora), a cărui evoluţie este urmărită mai bine de două decenii, marcantă fiind perioada sa de instrucţie militară (unde ţine şi un jurnal din care sunt citate pagini consistente, în partea a doua), avem un triunghi (supra)feminin, Lavia, Melia (o lerană) şi… Alteea (ea merită chiar o altă carte, numai pentru ea!); un pui de glotan care ajunge general, Kay Aslet ş.a.m.d. Femei-de Lut, dintre care Nyame este antologică, bulboane, Calul-Care-Adună-Drumul, wancui („rasă extraterestră de lemurieni cu conştiinţă proprie şi limbaj, capabilă de comportament social articulat şi aflată într-o relaţie complexă de coabitare cu oamenii. Mai mult decât animale de companie, mai puţin decât parteneri egali, niciodată sclavi. Nu au cultură saucivilizaţie proprie, în absenţa gazdei cu limbaj articulat revin la modul de viaţă arboricol într-o perfectă armonie cu mediul natural.”), o închisoare de maximă securitate, intitulată poetic Casa-Iluziilor-Amintirilor-şi-a-Morţii, servicii secrete sub titulatura Structura, război, cafteli, aproape… în toate (înfiltrându-se) Certesienii:

„Încă de la stadiile iniţiale, certesienii au descoperit călătoria interplanetară prin spori care, după desprinderea de Certesia, îşi construiesc nave din praful şi gazele cosmice; acestea capătă aparenţa unor comete. De-a lungul eonilor, conştiinţele de volvox/grup certesiene au dezvoltat o teologie sui-generis care a devenit o teleologie ce le motivează expansiunea şi intrarea în contact cu alte fiinţe din Univers: având drept model Amoeba Unică, primordială, certesienii se simt îndrituiţi ca, modificând biologia, chimia şi, de fapt, întreaga realitate fizică a lumilor pe care ajung, să convertească (în limba lor, a converti este un concept similar cu a digera) la Unime.” (p.258)

Glotanii erau o „specie inteligentă cu o biologie şi o genetică destul de apropiate de cele umane, aflată în conflict cu certesienii. Posedă cel mai puternic sistem imunitar din universul cunoscut, fiind capabili să vindece un individ din orice specie folosind o tehnică de trecere asemănătoare dializei prin care purifică orice organism complex. Organele lor sunt semimobile.” Kay Aslet, apropo de acest atribut, îşi tot mută burta în toate părţile posibile şi imposibile…

Aproape teologic vorbind, un comentariu nu chiar exhaustiv, dar încercând să cuprindă toate aspectele privind ideatica religioasă, la carte ar putea să se intituleze… „De la cămaşa lui Hristos la cămaşa Ioanilor”… „Cămaşa” este un personaj aparte, precum „Inelul” din „Stăpânul inelelor”, ca să nu spunem că o cămaşă magică apare şi acolo! Nu se precizează nicăieri (explicit), dacă nu mi-a scăpat mie, că ar fi vorba despre un creştinism post-creştinism, dar religia oamenilor din carte este asemănătoare, la un moment dat se dăruieşte o cruce de lemn (p.129), parodico-ironic apare şi un miel, cineva, parcă, face şi nişte cruci, se discută meta-dantesc (Profesorul şi Lavia) despre stele şi iubire (fiindcă spuneam ceva despre referinţe, moto-ul cărţii este din… Petrarca!):

„…ştii tu cum e cu dragostea? Ştii că şi stelele se iubesc? La început sunt tinere, nervoase, pline de foc şi fierbere, se aşază pe orbitele lor, se uită în stânga şi în dreapta şi, dacă le pică cu tronc vreuna, încep să se mişte. (…) Dumnezeu este iubire. Dar noi nu-l mai avem. Lipseşte de mult, tu nu vezi că băbaţii în ultimul timp nu mai sunt capabili să iubească? Uită-te la mine, uită-te la alţii. Ai mai văzut copii? Toţi suntem singuri şi sterpi şi asta de vreo treizeci de ani. Femeile noastre fac copii cu glotanii. Cineva trebuie să ne izbăvească, să ne aducă iar dragostea. (…) Nebănuite sunt căile Domnului.” (pp.96-97)

Un alt personaj, secundar, Lumânărarul, cel care îi dăruieşte crucea lui Konos, este preot: „I se spunea Lumânărarul pentru că făcea cu mâna lui lumânări şi aprindea zi şi noapte câte două, pentru vii şi pentru morţi…” (p.121)

Pentru dogmatică va fi cel puţin o surpriză mare, spre sfârşit, când „ceata lui Konos” ajunge la un loc sacru, unde ceva în ideea de hologramă, dar care poate fi chiar o apariţie în sine, un miracol (nu spun tot, să nu stric farmecul surprizei), O Femeie spune, lui Konos, printre altele:

„Da, sunt şi mama Ioanilor, sunt Mama Tuturor. Sunt şi mama Lui, cel la care te gândeai. Totul are un început, şi acel început sunt Eu. Sunt (…) Unimea! Dumnezeul vostru s-a rătăcit de la sânul meu şi de la Fraţii lui. Vă voi salva pe toţi cei care credeţi în mine şi numai prin mine veţi ajunge la zeii voştri! Atunci şi El se va întoarce la mine, se va întoarce prin voi pentru că vă iubeşte prea mult. Atunci va vedea câtă grijă am avut de bietele lui creaturi! Nu contează câţi veţi fi, contează să fiţi cu mine şi să vă adăpaţi din nemărginirea şi lumina mea nemuritoare.” (pp.244-246)

Dialogul care continuă este mai mult decât interesant:

„– Mamă a Tuturor, lasă-mă să mă îndoiesc de tine!

E cel mai la îndemână lucru pe care îl poate face mintea ta de om.

Nu cred că Dumnezeul nostru e adevărat, nici tu nu mai ştii nimic despre El, iar promisiunea că se va întoarce într-o zi… Iată, au venit certesienii, ne-au înviat, aş putea să cred că ei sunt ce ni s-a promis.

Când L-ai căutat pe Fiul meu, El te găsise deja, omule Konos, zeii nu vin când vrei tu.

Atunci tu de ce ai venit?

Văd că eşti gata să te sacrifici pentru cei morţi, aşa cum alţii s-au sacrificat pentru cei vii. Este o continuitate în tot ce faceţi, Fiul meu va fi mulţumit. Sacrificiul tău va restabili leagănu vostru. Alege cu mintea ta de om: îi dai Cămaşa femeii şi veţi rămâne oameni, o luaţi de la capăt în altă lume; dacă o păstrezi, te voi lua cu mine, ai multe de învăţat! Alege acum!” (p.246)

Vă daţi seama că nu o să vă spun ce alegere s-a făcut, după ce, prin magia literaturii, se trece prin aproape un sfert de veac omenesc, cu o Altee pur şi simplu „demenţială”, pur şi simplu un prototip de armă bioinformaţională evoluată din vechile femei-ciupercă, cu aventuri de neuitat (prin deşertul acela, capitolul în care Konos rămâne izolat pe o stâncă este printre cele mai reuşite, cu „bulboane” lacome, cu prietenii gata de sacrificiu), cu nişte „lerani” amintind de făpturi precum cele din „Avatar”… Da, aproape mă opresc aici, a venit hecatorul să mă ia, să nu mă mai latre ranculii când am fantezii cu femei-de-lut cu ochii verzi!

Şi dacă tot am aflat, întristaţi, de curând, de pierderea Ursulei K. le Guin, poate în curând ne vom consola, afirmând că, într-un fel, iată, avem şi o Ursula K. Le Guin româncă, printre noi: Doina Roman! Ce mai: utopie, distopie, înţelepciune ecologică, pluralism cultural, dar şi dictatură cultural-civilizaţională, prin persuasiune şi nu numai, violenţă, pacifism, şi nu mai deconspir! Nădăjduiesc din tot… viitorul că v-am făcut curioşi!

27157680_10213309763110883_1877370949_n „Prea mulți zei pentru un deșert ” de Doina Roman