Patru povești și patru destine ieșite din comun imaginate de Eric-Emmanuel Schmitt pentru a explora sentimentele intense, aproape niciodată mărturisite, care ne determină gesturile extreme.
„Poate fi definit un om printr-o singură faptă? Și este iertarea mereu posibilă? Acestea sunt întrebările care răsună neînceta în fundalul poveștilor cu deznodământ implacabil ale lui Schmitt. Iar autorul le răspunde cu virtuozitatea care e o constantă a scrisului său.“ – Lire
„O carte memorabilă, lucidă, sensibilă.“ – El País
„Patru nuvele excelente, pline de surprise și răsturnări de situație.“– La Libre Belgique
Două gemene adorabile văd lumina zilei într-un sat idilic, dar viața lor nu se va dovedi atât de feerică pe cât o prevestea povestea nașterii lor: la început nedespărțite, vor ajunge rivale, dacă nu chiar dușmance de moarte. Un bancher versat și cinic, mereu răsfățat de soartă, învață, de la o mamă dispusă să renunțe la tot pentru fiul ei, lecția sacrificiului și a iertării. Un criminal în serie închis pe viață este chemat săptămânal la vorbitor, dar nu de mama lui, ci de cea a cărei fiică a ucis-o cu bestialitate. Ce urmărește îndurerata Elise? L-a iertat pe monstru, sau vrea să-I alunge liniștea? Zilele tihnite ale lui Werner von Breslau, un nonagenar retras, fost pilot de vânătoare reconvertit în grădinar pasionat, se îmbogățesc cu imprevizibilele vizite ale lui Daphne, o fetița din vecini, alături de care bătrânul taciturn va descoperi calea spre inocența.
Maestru al nuvelei (gen literar care i-a adus un Premiu Goncourt în 2010), Schmitt le oferă cititorilor săi, cu acest nou volum, patru texte surprinzătoare și tot atâtea ipostaze ale volatile relații dintre vinovăție ș Iiertare.
În seria de autor „Eric-Emmanuel Schmitt“ au apărut: Milarepa, Domnul Ibrahim și florile din Coran, Oscar și Tanti Roz, Copilul lui Noe, Viața mea cu Mozart, Secta Egoiștilor, Evanghelia după Pilat, Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri, Visătoarea din Ostende, Pe când eram o operă de artă, Concert în memoria unui înger, Cei doi domni din Bruxelles, Elixirul dragostei, Otrava iubirii, Femeia în fața oglinzii, Noaptea de foc, Adolf H. Două vieți, Omul care vedea dincolo de chipuri și Răzbunarea iertării.
*****
Eric-Emmanuel Schmitt s-a născut pe 28 martie 1960 la Lyon. În 1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure cu o diplomă în filozofie. Trei animai târziu obține titlul de doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, Noaptea de la Valognes. Îi urmează Vizitatorul, care îi adduce consacrarea și pentru care este distins cu trei premii Molière, Variațiuni enigmatice, Libertinul etc. În 1994 îi apare primul roman, Secta Egoiștilor, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franța și în străinătate. În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga activitate. De același succes răsunător se bucură și romanele sale Evanghelia după Pilat (2000), Adolf H. Două vieți (2001), Pe când eram o operă de artă (2002), precum și eseulViața mea cu Mozart (2005). Volumele care alcătuiesc „Ciclul invizibilului“ —Milarepa (1997), Domnul Ibrahim și florile din Coran (2001), Oscar și Tanti Roz (2002), Copilul lui Noe (2004), Luptătorul de sumo care nu se putea îngrășa (2009) și Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodată (2012) — s-au aflat luni întregi pe listele de bestselleruri din numeroase țari. Eric-Emmanuel Schmitt este autorul a cinci volume de povestiri, Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri (2006), Visătoarea din Ostende (2007), Concert în memoria unui înger (2010), distins cu Premiul Goncourt pentru nuvelă, Ceidoi domni din Bruxelles (2012) și Răzbunarea iertării(2017). În 2008 publică romanul Ulysse from Bagdad, în 2011, Femeia în fața oglinzii, în 2013, Papagalii din Piața Arezzo, în 2014, dipticul Elixirul dragostei și Otrava iubirii, în 2015, Noaptea de foc, iarîn 2016, Omul care vedea dincolo de chipuri. Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste 20 de premii și distincții literare, în 2001 primind titlul de Chevalier des Arts et des Lettres. Cărțile lui sunt traduse în peste 40 de limbi.
*****
Răzbunarea iertării
Eric-Emmanuel Schmitt
(nuvele)
Traducere din franceză și note de Laurențiu Malomfălean
Colecția Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
© Humanitas Fiction, 2019
-Fragment din povestirea Doamna Butterfly –
James s-a obișnuit cu viața pariziană. Atenția tatălui său, amabilitatea personalului, luxul care alina orice grijă l-au ajutat să-și găsească locul și să nu-l mai treacă fiori când se gândea la Savoia. Și pentru că, fiind deștept șiperseverent, dorea să obțină admirația lui William, s-a integrat cu râvnă în clasa a șasea de la gimnaziul Stanislas.
Tot la două săptămâni, William îl trimitea cu avionul în Savoia. La început, diferența între Paris și munte nu l-a deranjat pe James; din contră, era chiar mândru că face parte din două lumi diferite, cu atât mai mult cu cât era înconjurat de iubire peste tot, a tatălui, a mamei și a bunicului. A avut nevoie de mai mult timp ca să observe că trecea de la bogăția extremă la sărăcie – moș Zian depusese la bancă banii lui William și nu se atingea de ei, păstrându-i pentru când va îmbătrâni fiica sa.
Apoi, mărunțișurile au început să-l jeneze. Mama, care alerga mereu pe pajiștile alpine, zglobie, nu înțelegea nimic din studiile lui, nu se prindea de glumele care îl distrau pe el, se uita la filmele care-i plăceau cu niște ochi mari și hipnotizați fără să reacționeze, abia îl asculta când îi vorbea, prea dornică să-l strângă în brațe. A început să pretexteze niște invitații la colegi ca să-și scurteze drumurile în Savoia. Adolescent fiind, tandrețea fizică a lui Mandine, sărutările, îmbrățișările, mângâierile ei, siestele pe care îl obliga să le facă în brațele ei îl stânjeneau; s-a îndepărtat de ea. De acum îl înțelegea mai bine pe tatăl lui și se făcea înțeles mai ușor. Din fericire nu-i era rușine cu ea, pentru că o vedea doar în Savoia, în universul ei, fără martori.
Lui William îi plăcea că băiatul crește alături de el. Desigur, îi observa măruntele imperfecțiuni – o anumită lașitate, snobism, pofta de lux –, dar să iubești pe cineva înseamnă să-i iubești și defectele.
Într-o dimineață, un amănunt l-a tulburat. La micul dejun, un servitor tocmai pusese corespondența pe masă, dar, angajat într-o negociere dezgustătoare la telefon, William nu i-a dat atenție și, cu receptorul lipit de ureche s-a îndepărtat spre capătul încăperii. Acolo era o oglindă în care, în timp ce argumenta, și-a verificat nodul de la cravată; dar, în același cadru l-a zărit pe James care s-a strecurat în spatele lui, a consultat plicurile, a subtilizat unul, portocaliu, și a luat-o la fugă. Adolescentul făcuse toate aceste gesturi procedând cu grijă, ca un hoț.
Când și-a terminat conversația, William și-a dat frâu liber amărăciunii. Ce îi ascundea? Ce anume furase? Ce scrisoare primise pe care nu trebuia să o vadă tatăl lui? Pe moment, s-a gândit la facturile unor cumpărături clandestine, apoi buna dispoziție i-a revenit adulmecând o corespondență amoroasă.
Curios, William a mers în camera lui James ca să vorbească cu el. Când a trecut pragul, James s-a lovit de el cu ghiozdanul în spate, anunțându-l că nu avea nici o secundă de pierdut, dacă voia să nu rateze lucrarea de control la geografie. William l-a ciufulit în treacăt.
S-a așezat mecanic pe pat, a examinat pereții. Postere cu rockeri, cu tenismeni. Romane SF. O saga de heroic fantasy. S-a gândit la scrisoare. Unde se ascundea? Nu! Nu va scotoci prin sertarele fiului său! La cincisprezece ani și-ar fi urât părinții pentru un asemenea gest. Reținut de scrupule, tocmai se pregătea să iasă din cameră când, ridicând privirea, a fost cuprins de un fior: scrisoarea pe care James o luase din teanc zăcea la gunoi. O recunoștea după hârtia de culoarea mandarinei.
Mâna nu i-a șovăit, a luat plicul. Pe el, literele i-au părut cunoscute: scrisul lui Mandine.
S-a prăbușit pe patul de adolescent. Fiul său se purta așadar la fel ca el? Fiul său arunca scrisorile lui Mandine fără să le deschidă? Istoria începea din nou?
Perplex, a ezitat să desfacă plicul. Dacă James își dădea seama? Asta-i, cum se făcea curățenie în fiecare dimineață, doar nu se aștepta să o recupereze din coșul de gunoi. William s-a refugiat în biroul său, și s-a închis înăuntru.
„Jébé a meu drag. Gust e mort. Avea 18 ani. Mult pentrun câine. Cre că o fo fericit. Am plâns mult. Mi dor de tine. Vi tot mai rar. Mai scriemi de tine. Cică scri foarte bine. Eu numi dau seama. Mami care te iubeșt.“
William descoperea cât de tare o rănise pe Mandine faptul că acum se ocupa el de James. Deși observase reținerile tot mai numeroase ale adolescentului când venea vremea să plece în Savoia – sub pretextul studiilor și al taberelor școlare drumurile sale se răreau – nu-şi dă duse seama totuşi cât se răciseră sentimentele fiului său, cu atât mai mult cu cât nu îl însoțea niciodată. Cu ce drept ar fi putut să-l certe pe James? Cum ar fi îndrăznit să-i facă reproșuri când lui însuși, la aceeași vârstă, îi fusese rușine cu Mandine?
„O mamă nu e o amantă, s-a făcut auzită o voce interioară. Nu ai decât o mamă. Nu trebuie să te porți urât cu ea.“
William și-a promis că va interveni când va avea un moment prielnic.
După o săptămână, tot nu găsise momentul.
Luni dimineața, scena cu scrisoarea furată s-a repetat.
Ce să facă? O parte din William aprecia faptul că James se îndepărta de familia Thievenaz ca să devină un Golden. La o vârstă la care fiii se revoltă împotriva tatălui, James îl adora. Cum putea să-i reproșeze asta? Cum să-l împiedice? Să știrbească atașamentul acela neașteptat, fundamental, răscolitor? Ce să spună în apărarea lui Mandine? Ea suferea consecințele retardului mintal, își înțelegea tot mai puțin fiul, stânjenindu-l cu o afecțiune excesivă.
Luni la rând, l-a lăsat pe James să fure scrisorile mamei sale și să le arunce la gunoi.
Într-o seară, William și-a inițiat fiul în operă – la șaisprezece ani, trebuia să guste această artă subtilă. Pentru botez, a ales Madama Butterfly, presimțind că exotismul Japoniei, precum și strălucitoarea scriitură orchestrală a lui Puccini ar putea să-l seducă. Pe deasupra, o distribuție fastuoasă, ce reunea cele mai bune glasuri veriste ale planetei prevestea o seară de excepție.
Nu se înșelase. Spectacolul își desfășura splendorile, dintre care în primul rând narațiunea.
În portul Nagasaki, prea tânăra Cio-Cio-San se îndrăgostește de Pinkerton, un ofițer de marină american în escală. Împotriva familiei, a convențiilor sociale, împotriva religiei ei, Cio-Cio-San, care înseamnă în japoneză MadamaButterfly, Doamna Fluture – i se dăruiește yankeului. Are loc nunta, serioasă pentru ea, simplu folclor pentru el. Fac dragoste. El pleacă. Trei ani mai târziu, crescând rodul unirii lor, ea îl așteaptă mereu, fidelă, izolată, refuzând alte partide avantajoase. Când Pinkerton ajunge în port cu noua lui soție americană, află că a avut un fiu cu Cio-Cio-San și decide să îl ia cu el. Cio-Cio-San se preface că e de acord, își sărută copilul, apoi se sinucide.
Pe măsură ce se desfășura acțiunea, purtat de muzică, uimit de decoruri, copleșit de interpreta incandescentă care își oferea gheișei ingenue vocea pură, suavă, lirică, mila îl cuprindea pe William. Butterfly pierdea totul, familia strămoșii, identitatea niponă, soțul, fiul, viața. O tragedie de neclintit o zdrobea. Din cauza exotismului, a viorilor mătăsoase, a timbrurilor orientale, a corzilorvocale dezlănțuite care rivalizau cu puterea orchestrei, William își abandona filtrele obișnuite ale conștiinței. Drama muzicală îl pătrundea; începea să vibreze când Butterfly nu bănuia cinismul lui Pinkerton; îi dădură lacrimile când o vedea pândind vaporul la orizont ani de zile; fremătă asistând la condescendența brutală a bărbatului; se înduioșă la sacrificiul lui Butterfly care își încredința fiul tatălui și simți chiar el în burtă sabia pe care și-o înfigea Butterfly.
Protejat de umbra lojei, cedase fără rețineri în fața emoțiilor. Când, după douăzeci de minute de aplauze continue, s-a făcut iarăși lumină, James s-a întors către el și a exclamat, cu un zâmbet ironic pe buze:
— Ce melodramă! Prin asta, James voia să spună că nu se lasă tras pe sfoară:înțelesese foarte bine că autorii și interpreții doriseră să-l emoționeze, însă el rezistase acestei manipulări sentimentale cu toată puterea celor șaisprezece ani ai săi. De fapt, se lăuda că nu simțise nimic și că iese intact de la spectacol.
Pentru o clipă, William și-a socotit fiul stupid. Apoi, prin minte i-a trecut un gând: Madama Butterfly o întruchipa pe Mandine! Iată de ce el, William, fusese atât de răscolit. Acționând precum Pinkerton, înfumuratul care, în cursul unei călătorii, își ia o nevastă și o lasă, corupătorul puternic ce îi smulge fiul unei mame pe care o consideră inferioară, Puccini îl obligase să trăiască situația prin ochii romanticei Butterfly.
Seara, odată întors acasă, spunându-i noapte bună lui James în camera lui, i-a luat pe furiș câteva caiete, s-a închis în birou, a învățat una-două să îi imite scrisul, după care, când a bătut miezul nopții, prinzând inimă, a compus o scrisoare pentru Mandine.
O oră mai târziu, o semna „James“.
Butterfly a lui avea să sufere mai puțin decât cea a lui Puccini: fiul său o iubea. Cu atât mai rău pentru adevăr, cu atât mai rău pentru James. William, îngrozit de cruzimea bărbaților, de cruzimea sa, voia să îndulcească mâhnirea lui Mandine și să îi încălzească singurătatea.
Cât de ușor era s-o iubești! De-a lungul anilor, William i-a povestit lui Mandine ce face James în timpul zilei, seara cu tatăl său, la sfârșit de săptămână cu prietenii; îi comenta pe larg cărțile pe care le citește, filmele pe care le vede și mai ales se interesa de ce se întâmplă prin Savoia: cum o duce bunicul Zian, ce face câinele galben-roșcat care venise după Gust, cum s-au obișnuit caprele cu schimbarea staulului? La sfârșit, încropea mai multe formule lingușitoare, știind că Mandine le va citi și reciti cu entuziasm.
Pentru a-și face artificiul credibil, intercepta corespondența lui Mandine către fiul său, o parcurgea și lipea la loc înainte să i-o înmâneze; de asemenea, îl obliga pe James să îi compună o scrisoare pe lună mamei sale, ca să nu se mire atunci când ea i-ar evoca mesajele cu căldură.
Minciuna funcționa. James, devenit parizian, se deplasa din ce în ce mai puțin să își viziteze mama și bunicul, însă scrisorile sale îi înlocuiau absența. Cât despre William, el se delecta cu nopțile pe care și le ocupa scriindu-și falsurile: cultiva iluzia că repară cruzimea lumii, că își face iertată răpirea fiului său, că îl civilizează pe rebelul de James și, sub masca lui, se lăsa purtat să exprime o afecțiune autentică pentru Mandine.
