Am scris la începutul anului despe O formă de viață necunoscută, romanul Andreei Răsuceanu. M-am folosit de carte ca să mă apropii de scriitoare, dar și de omul care este Andreea Răsuceanu. O remarcabilă cercetătoare a diferitelor universuri literare, iată că reușește să-și creeze propriul univers, acolo unde ne lasă și pe noi, cititorii, să pătrundem. Așa se face că ne trezim urmând diferite trasee literare, unul mai diferit decât celălalt, adevărate incursiuni în lumi interioare și timpuri benefice marilor schimbări. Despre toate acestea și încă alte câteva am vorbit cu Andreea Răsuceanu, dialogul prinzând formă și concretețe în special ei.
(Foto – arhiva personală a Andreei Răsuceanu)
Din construcția narativă a cărții pare că iubești în aceeași măsură locurile și oamenii. Cât de greu ți-a fost „să așezi” oamenii în locurile lor?
Într-un fel sau altul, pe mine m-a interesat întotdeauna raportul dintre individ și spațiu, spațiul pe care-l locuiește. Și l-am explorat cred că destul de mult în cărțile mele de critică și de teorie literară, până să ajung la scrierea romanului O formă de viață necunoscută, așa că într-un fel acest moment a fost ca o eliberare: am putut efectiv să reconstitui istoria unui anumit loc, să scriu povestea unui loc fără să-mi fie impus niciun fel de tipar, niciun fel de rigoare academică. Pentru că de fapt asta am făcut, am scris istoria unui loc, e vorba de terenul fostei școli Mântuleasa și ceea ce este în jurul lui, unde cred eu că se afla, la începutul secolului al XVIII-a, casa Stancăi și a cupețului Mantu și unde s-a aflat, două secole mai târziu, casa construită de familia Mangâru.
Cumva, totul s-a întâmplat firesc, a început cu subiectul tezei mele de doctorat, am făcut atunci istoria străzii Mântuleasa pornind de la documente de arhivă, de la cărți de istorie, de istoria orașului, ulterior am fost implicată într-un proiect, împreună cu Fundația Pro Patrimonio, în care am încercat să valorificăm povestea străzii Mântuleasa și altfel decât se făcuse până în momentul acela. Au urmat apoi multe emisiuni, documentare, conferințe etc pe această temă. În mod firesc, cred că toate lucrurile astea au ajuns să mă obsedeze suficient de mult, încât să traverseze granița asta, să ajungă și în proză. Locul acesta are, după mine, o poveste în trei părți, așa cum e și în romanul meu. Prima e legată de începutul secolului al XVIII-lea, când pământurile acestea făceau parte din dota Stancăi Mântuleasa, aici și-au ridicat casele și apoi și o biserică, Mântuleasa. Pe urmă, la începutul secolului XX, mai exact înaintea Primului Război Mondial și puțin după, pe acest loc Elena Mangâru, profesoară și directoare a pensionului Choisy Mangâru din București, și-a construit o casă. Eu am urmărit istoria acestei case, întregul dosar din arhive, și am scris despre asta în Cele două Mântulese. În roman însă am făcut cu totul altceva. Am păstrat numele personajului, am păstrat ideea că e vorba de o profesoară de franceză de la un pension bucureștean, dar am scris povestea cu totul altfel, e ficțiune pură acolo. Am păstrat, mai bine zis, senzația care mi-a rămas foarte vie după citirea documentelor, un fel de strângere de inimă că istoriile unor case pot fi atât de scurte, de dramatice, după ce s-a investit atât de mult, emoțional, în ele. În cea de-a treia parte am vrut să existe și o poveste care să-l aducă pe cititor în actualitate; am translatat subiectul în alt spațiu. Și am așezat-o aici pe Ioana, care vine de undeva din miticul C., cum deja a început să se spună despre orașul acesta, satul mai bine zis, misterios, al cărui nume am vrut să fie această inițială, pentru că de fapt satul nici nu există, e un spațiu imaginar. Ioana vine de acolo, via Galați, care e orașul ei adoptiv, și în cele din urmă ajunge în capitală și locuiește cu chirie chiar în această casă de pe strada Mântuleasa. Nu mi-a fost greu să așez oamenii în locurile acestea, pentru că ei erau deja aici, pur și simplu i-am găsit odată cu locurile.
N-am spus-o în cronică, dar mie partea asta de construcție narativă mi-a adus aminte de Călinescu și de Enigma Otiliei; nu știu de ce, dar aproape tot timpul m-am dus la atmosfera din cartea lui (evident că mai sunt și alte romane care excelează în crearea unor atmosfere specifice); el e un maestru în crearea unei întregi atmosfere și cred că că locurile sunt însuflețite sau locurile nu capătă valoare decât prin intermediul acestor vieți, acestor destine, care vin și le amprentează evoluția și le asigură și existența de -a lungul veacurilor. Până la urmă, casele nu rămân în picioare decât atâta timp cât sunt oameni care au grijă de ziduri, iar această trăsătură e o o găsim foarte rar, cel puțin în literatura contemporană, pentru că oamenii sunt dezrădăcinați acum și nu se mai simt ca aparținând unui loc anume, se dezic foarte repede de loc.
Da, e interesantă observația ta, m-am gândit și eu mult la asta și, de fapt, mie mi se pare că raportul acesta e unul de reciprocitate. Întotdeauna locul în care trăim își lasă amprenta asupra noastră, uneori poate într-un mod mai degrabă imperceptibil sau, mai bine zis, care nu face obiectul observației noastre imediate sau zilnice. Dar, în timp, pur și simplu ajungem să ne formăm interioritatea în funcție de locul în care alegem să trăim. Și raportul acesta funcționează și invers: tu la rândul tău îți pui amprenta asupra spațiului în care trăiești. De asta spun că m-a preocupat întotdeauna relația asta. De asta mi se pare interesantă observația ta, paralela pe care ai făcut-o cu G. Călinescu, pentru că mi s-a părut că portretul casei din romanul meu se leagă foarte mult de portretul personajului care o locuiește sau, mai bine zis, care o construiește, care trăiește cu obsesia ei și în imaginea ei virtuală, pentru că o vreme nu e decât un refugiu, nu există decât în imaginația Elenei Mangâru, până când se încheie Primul Război Mondial. Da, în roman există și portrete ale unor case, în care se reflectă, fără îndoială, chipul celor care le locuiesc.
Inclusiv blocul. Descrierea acestor locuri este foarte utilă pentru generațiile de astăzi care n-au trăit în comunism și care n-au avut „șansa” să locuiască în spațiu de genul ăsta în timpul comunismului. Eu am trăit în Galați în copilărie, țin minte că mă duceau ai mei la case de genul celei din O formă de viață necunoscută, locuri în care bucătăria și baia erau la comun, iar eu nu înțelegeam – cum adică bucătărie la comun; pur și simplu nu-mi puteam imagina cum era viața acelor oameni. Nu cred că aș fi putut să stau niciodată într-o casă de acest fel și de aceea le în înțeleg perfect drama.
Era traumatizant… a se vedea cât de greu au suportat… De fapt povestea pe care am scris-o a pornit de la această idee, care mi-a rămas în minte și care m-a măcinat mulți ani, după ce am citit tot dosarul de documente, dintre care primele erau datate cu câțiva ani mai devreme decât în carte. Eu am împins acțiunea mai spre Primul Război Mondial, pentru că m-a interesat să redau atmosfera Bucureștiului ocupat și să imaginez niște situații de criză și felul în care se raportează la ele un personaj feminin. Am citit acolo, indirect, pagini despre acest efort enorm, de a ridica o casă în acel moment al istoriei, și era vorba despre un efort al întregii familii, pentru ca, de fapt, ea să nu supraviețuiască decât foarte puțină vreme. Casa moare la un moment dat. Și cât se investise, emoțional, sufletește… Pur și simplu, la un moment dat se oprea totul, atât de brusc, necruțător. Cu un act de vânzare a casei, apoi cu dispariția ei. M-am gândit la eforturile unei femei, care într-o perioadă atât de grea s-a străduit să-și vadă casa ridicată, o casă care dispare de pe harta Bucureștiului atât repede. Mi s-a părut îngrozitor lucrul ăsta.
Aici putem discuta foarte mult asupra motivației – nu și-a ales bine motivația și din cauza asta n-a supraviețuit nici casa. După cum poți să faci comparația între a locui și a zidi – locuire și zidire. Știi că sunt ziduri în care îți zidești, îți lipești sufletul acolo, ți-l lași acolo, și spații în care doar locuiești pur și simplu și diferența asta se duce până la când spui unui loc că e acasă, când îl denumești acasă. Până la urmă Ioana, de exemplu, rămâne acasă, acasă la ea, la Galați, nici măcar în Balta Albă.
Mai degrabă acolo, în Balta Albă…
Acolo da, pentru că acolo reușește să se acomodeze, e un proces de tranziție pe care reușește să-l domine, să se ridice deasupra lui.
Da, e un tip de discurs pe care l-am auzit și care m-a frapat, al oamenilor care au trăit în perioada aia și care veneau în București și se mutau în aceste noi blocuri comuniste, care nouă astăzi ni se par groaznice și întunecate, dar care pentru ei aveau acest element de noutate extraordinar, și de igienă…. albe, spațioase, luminoase, unele dintre ele, mai ales cele făcute mai devreme, în anii 60. Pentru ei realmente putea fi un paradis, chiar și monoton, chiar și excesiv geometrizat, chiar și cu vecinătățile acelea zgomotoase. Pentru ei era noua casă, o casă în adevăratul sens al cuvântului.
Putem să aducem acum în discuție și problema moștenirilor, fiindcă casa de pe strada Mântuleasa practic n-a rămas moștenire nimănui, deci ea moare pentru că nu mai există moștenitori. Dar aici nu știu dacă putem s-o acuzăm pe ea pentru faptul că n-a reușit să lase moștenitori sau să, ea s-a străduit să ridice zidurile.
Vorbim de Elena Mangâru? Povestea din roman e diferită de cea din documente, cum am spus, tocmai pentru că eu am păstrat de fapt din tot ce am citit o senzație, un regret de fapt, acela al morții unei case. Am vrut să-i dau cumva un sfârșit fericit acestei povești și ultima imagine, ultimul tablou este cel în care Elena, în sfârșit, își ia în posesie spațiul, sau spațiul o ia în posesie, nu știu cum e mai bine spus.
Da, aici se poate broda mult pe felul cum se leagă destinele unor oameni de loc, dar și cum se leagă destinele între ele prin intermediul unui loc. Când vine cineva nou în familie și se acomodează, nu se acomodează, e bine primit, nu e bine primit, ce se întâmplă și dacă familia e mai conservatoare, mă rog, aici e mult de discutat, dar altă dată.
Eu am observat de mult acest lucru, că există o influență a locului asupra destinelor noastre, nu e nimic întâmplător în harta personală a fiecăruia, în geografia sa personală. Și cred că există o legătură subtilă, greu de perceput, și cumva asta am vrut să sugerez la nivelul întregii cărți, între oameni care au locuit, care au trăit în același loc în timpuri diferite, în momente diferite, în epoci diferite în cazul acesta. E vorba despre o legătură invizibilă, imperceptibilă, care există între aceste femei doar pentru că au locuit în același spațiu.
Trei destine, trei femei, trei timpuri. Care timp ți-a dat cele mai mari bătăi de cap din punct de vedere al construcției? Multă lume ar zice că trecutul, dar nu cred, părerea mea, impresia mea e că nu e acela.
Sunt două răspunsuri posibile aici. Am să fiu foarte sinceră, cel mai greu mi-a fost să scriu planul Elenei Mangâru, să scriu despre Primul Război Mondial, poate și pentru că n-am ”locuit” atât de mult acolo cum am ”locuit” la începutul secolului al XVIII-lea, de care m-am ocupat câțiva ani de zile și care apoi m-a obsedat aproape zece ani; m-am tot întors și-am citit tot ce se putea citi de fapt despre intervalul ăla și despre acest grup de mântulesceni, cum i-am numit eu. Și atunci lucrurile mi-au devenit cumva foarte familiare, inclusiv personajele, au stat atâta vreme cu mine, încât, când m-am apucat de scris, am scris totul dintr-o suflare. Chiar așa plin de detalii, de amănunte – toată lumea mă întreabă asta, cum am reușit să recreez atmosfera epocii fanariote, atât de bogată în detalii. Erau lucruri pe care le știam deja, despre care am tot citit, într-un final totul s-a legat de la sine, a ieșit foarte firesc.
Cu povestea Elenei a mers mai greu, am citit foarte mult jurnale din perioada respectivă. Asta pentru că acolo-i viața, în jurnale, de fapt acolo citești despre atmosfera din Bucureștiul ocupat, despre viața cotidiană, evenimentele acestea mărunte, despre ce se întâmplă de fapt cu oamenii, la nivel individual. Lucrurile pe care le citești în manuale sau în cărțile de istorie nu sunt suficiente. Într-o vreme, am văzut toate toate filmările cu zeppeline pe care le-am găsit în toate sursele posibile, până când am scris capitolele despre bombardamentele din zeppelin. Întotdeauna m-au fascinat, mi s-a părut că era ceva hipnotic în prezența acestei mașinării infernale pe cer, deasupra unui oraș. M-am bucurat când mai multă lume mi-a spus că mi-a reușit foarte bine această parte, că are un efect cinematografic, că totul e foarte vizual. Asta pentru că m-am uitat multă vreme la aceste filmări, până când să reușesc să intru în pielea unor personaje care trăiesc un astfel de moment dramatic. Pe urmă sunt și multe confesiuni, povestiri pe care le-am citit, dar le-am și auzit de-a lungul timpului de la oameni care au trăit în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, și asta m-a ajutat foarte mult să-mi dau seama ce se întâmplă emoțional, psihologic, cu un om care trece prin astfel de traume. Dar cel mai greu mi-a fost să ajung la vocea Elenei Mangâru, și chiar și la portretul ei fizic. A fost unul dintre ultimele lucruri pe care le-am scris. Până când am văzut-o mișcându-se firesc, cu toate detaliile din jurul ei, mi-a luat destul de mult, și documentarea, și construcția propriu-zisă a poveștii.
Ea și schimbă multe medii, pentru că ea lucrează când într-un spital, când în alte locuri. Ceea ce presupune și o adaptare continuă a ei la diferitele medii, dar în același timp trebuie să-și păstreze feminitatea și structura definitorie. Când ți-a venit ideea cu fiul, să-l faci să-și revină dintr-o dată și să-i dai speranța că se poate merge mai departe?
Tot așa, am citit diferite întâmplări din perioada respectivă, cu oameni care treceau printr-o traumă de acest fel și care aveau un anumit tip de comportament despre care medicii știau prea puține lucruri la momentul acela. Foarte mulți oameni, soldați, dar și civili, au trecut prin așa ceva și au rămas cu traume foarte greu de contabilizat, de înțeles și mai ales de tratat. Am încercat să-mi imaginez ce se întâmplă de fapt cu un om care trece prin așa ceva, dacă există șansa recuperării. Cred că în cazul unui copil recuperarea era mai ușoară, am vrut de la bun început să-l vindec pe Victor, am ținut să existe un mesaj luminos în carte și sper, de fapt, că toată cartea e așa, în ciuda părților întunecate, despre care mi s-a spus că sunt destul de greu de digerat. Am vrut să fie o carte luminoasă, să scriu despre speranță acolo unde ea pare să nu existe, iar cititorul să rămână cu această senzație că nimic nu este irecuperabil, pierdut pentru totdeauna.
În portretul Elenei te-ai ghidat, cel puțin la partea de spital, te-ai gândit cumva la Regina Maria și la modelul ei în epocă?
Nu m-am gândit neapărat la asta, dar am citit mult despre atmosfera din spitalele românești din Capitala ocupată, sau din provincie. Despre spitalele de campanie improvizate și despre ce se întâmpla acolo, despre boală, despre moarte. Ca să pot scrie despre asta firesc, pentru că de foarte multe ori când am citit ficțiune istorică am avut sentimentul fie că există un exces de informație, ca și cum autorul ar încerca să-ți demonstreze că știe foarte bine perioada despre care scrie, fie, în extrema cealaltă, că descrierile sunt foarte sărăcăcioase, într-un limbaj inadecvat.
La nivel de limbaj îmi dau seama imediat, pentru că e foarte greu să construiești un fir narativ folosind limbajul epocii. Mai ales la o carte de genul ăsta, acesta era riscul cel mai mare, pentru că trebuia să păstrezi limbajul diferitelor secole. În același timp, trebuia să nu fie ruptură între planuri, pentru că un roman tot trebuie să aibă ocontinuitate. Și atunci da, ce alegi, ce pui, ce scoți. Asta ține de rafinare până la urmă și de talent, de stil. Numele au vreo semnificație?
Cele două nume, Stanca Mântuleasa și Elena Mangâru sunt reale.
Oricum Stanca a fost un nume celebru în epocă, adică se folosea des.
Exact, e numele de pe pisania bisericii construite în mahalaua Popii Drăgușin. Mântuleasa e un derivat, firește, de la numele soțului său, Mantu cupețul, cum s-au format atâtea în limba română. Și m-a intrigat lucrul acesta, de fapt de aici a început toată povestea, m-a intrigat că la Mircea Eliade Mântuleasa, dacă-ți amintești, e un personaj masculin, apropiatul boierului Calomfir. Îmi amintesc că atunci m-am întrebat – oare Eliade chiar nu s-a gândit, nu și-a dat seama că e vorba de un personaj feminin? Și așa a început de fapt investigația mea, am vrut să văd cine era această Mântuleasa. Care, dacă a ridicat o biserică alături de cumnata ei, înseamnă că își pierduse deja bărbatul. În romanul meu, el dispare undeva pe drumul spre Istanbul. Am vrut să scriu despre această condiție a așteptării, a femeii care așteaptă și care are acest statut neclar, nu e nici văduvă, nu e nici o femeie liberă, nu e nici o femeie măritată, e un fel de hibrid. Pentru perioada despre care vorbim e cumplit. Am vrut să scriu despre deznădejdea acestei femei, despre incertitudine și îndoială, dar și despre dorința de a construi ceva.
Vorbim despre un soi de expunere căreia trebuia să-i facă față și atunci a găsit, cred, ca singură soluție să construiască o casă și o biserică, că altfel nu putea să se apere. Asta și pentru că biserica în sine e cea care te apără, sau în interiorul căreia te simți apărat. Da, ocrotit.
Da, erau multe motivele omului medieval pentru construirea unei biserici. Fie că nu putea avea moștenitori, fie era o încercare de a te apăra de toate molimele, fie ca semn de mulțumire, fie ca semn de afirmare a unui anumit statut social ș.a.m.d. În cazul Stancăi, biserica e un substitut pentru corpul bărbatului ei. Există de altfel, în carte, obsesia aceasta a ritualului funerar, a îngropăciunii în cadrul unui anumit ritual, pe care ea nu îl poate îndeplini, în așa fel încât sufletul lui să se elibereze, pentru că el nu există, e marele absent, despre care nu se știe de fapt dacă a murit sau nu.
Culmea e că în mitologia românească întâlnim mai degrabă corpuri feminine; mitul lui Manole – acolo corpul feminin este cel sacrificat și cel care capătă după aceea o altă valoare simbolică. Corpurile masculine nu prea sunt întâlnite, pentru că ei mureau în picioare.
Da, ei erau creatorii. De data aceasta, e vorba despre creatoare. Cele două, Stanca și Maria, sunt ctitorele bisericii, ele o construiesc, iar la temelia ei se află, simbolic, desigur, trupul bărbatului dispărut.
O formă de viață necunoscută că e o formă (sau forme) ale unei morți continue și, de fapt, tu ai atras atenția asupra faptului că poți să-ți trăiești viața ca și cum ai muri lent, dar nu în sens negativ, pentru că multă lume înțelege chestia asta ca fiind un proces ireversibil și negativ. Din punctul meu de vedere nu e neapărat degradare, cât transformare, apropo de trecerea dintr-un timp într-altul, dintr-o viață în alta.
M-a pus pe gânduri întrebarea asta, să știi, m-am gândit la ea pentru că până acum s-a pus problema mai degrabă invers, toată lumea a remarcat, și pe bună dreptate, că o formă de viață necunoscută poate fi chiar moartea. Pentru că și moartea e o formă de viață. Un alt fel de viață. Iar tu cumva ai inversat raportul ăsta și m-ai făcut să mă gândesc altfel la el. Da, cred că este o carte și despre a trăi ca și cum ai muri lent. De fapt, e despre a trăi moartea în forme diferite. Și moartea nu doar în sensul ei de final, de experiență finală. Poți să mori în multe feluri, despre asta se vorbește în carte. În primul rând, în primul plan e ideea aceasta, despre cum se trăiește moartea în diferite epoci, mai ales din perspectivă feminină. Pentru omul medieval, de exemplu, e foarte importantă ideea de corporalitate, de ritual, de ceea ce trebuie îndeplinit pentru dobândirea unui loc în Paradis. Pentru Elena Mangâru moartea devine deja un eveniment cotidian, e un lucru care aproape se banalizează, oroarea convertită în cotidian, spune la un moment dat un personaj, devine un lucru obișnuit. Cât despre a treia parte a cărții – acolo e un fel de jurnal de doliu, despre cum te poți – nu știu dacă elibera e cel mai bun cuvânt – cum te poți obișnui de fapt cu absența unei ființe care a trăit în imediata ta apropiere.
Cu care ai interacționat sau care ți-a dedicat din timpul ei. Pe de altă parte,din felurile acestea de a muri, practic noi (cititorii) învățăm că e foarte important ce urme lași murind lent, în procesul ăsta de moarte lentă; pentru că ceea ce lăsăm în urmă s-ar putea să ne fie și nouă de folos în continuare, dar este de folos celor care vin după noi și atunci anulăm un pic din egoisml ăla al vieții care ne marchează destinele.
Da, cred că fiecare din personaje, de fapt, obține într-un fel sau altul o revanșă asupra morții, apropo de ce spuneai tu de a muri clădind ceva, creând ceva, de fapt asta a fost dintotdeauna singura revanșă posibilă. Să lași ceva în urmă și totodată să comunici astfel cu cei care vin, cu posteritatea.
Mie mi se pare fantastică forma asta de revoltă prin care construiești, pentru că e singura revoltă benefică până la urmă, cea în care alegi să-ți iei destinul în mâini și să faci ceva cu el, nu te mai lași în voia sorții, niciuna dintre trei nu se lasă la voia sorții. Pentru că puteau foarte bine, mai ales Stanca, să se lase la mâna societății și să facă-se voia Domnului; nu mai spun de Elena, care putea să-și abandoneze fiul imediat și să-și refacă viața, ceea ce n-a fost cazul. Vorbim aici de un procedeu mai puțin întâlnit, cel puțin la noi în România: să construiești destine temporale, destine literare în cheie temporală. Mie mi se pare destul de dificil pentru că trebie să ții în mână timpul și personajul și pe ambele să le ancorezi spațial. Trei componente pe care n-ai voie să le pierzi din vedere. De unde atenția asta a ta obsedantă pentru timp? Pentru timp și pentru loc?
Da, mi s-a mai spus, sunt două teme predilecte pentru mine ca scriitoare. Am avut mereu această obsesie, a timpului, a trecerii mai bine zis, a perisabilității lucrurilor, a eternei lor transformări și, în cele din urmă, a dispariției lor. Cred că toți o avem.
Pe de altă parte, n-am simțit niciodată că trăiesc într-un alt interval temporal decât ar trebui. Nu sunt o paseistă, nu trăiesc cu nostalgia unui alt timp sau a unui anumit interval istoric. Nu trăiesc nici cu obsesia viitorului, mereu am crezut că m-am născut în timpul și locul în care trebuia să mă nasc.
E o obsesie constructivă, benefică.
Da, într-un anume sens. Eu am vrut să scriu despre ceea ce este ireversibil, despre un timp pe care nu mai poți să-l regăsești, așa cum poți regăsi un loc. Naratoarea din cel de-al treilea plan al cărții trăiește cu obsesia recuperării timpului pe care l-a trăit cu Ioana, nu înțelege cum se poate întoarce în același loc, dar niciodată în același timp în care au trăit împreună. De ce poate merge în locurile în care a trăit Ioana, dar nu poate recupera de fapt nimic din timpul trăit de Ioana.
…nostalgia paradisului.
Exact, și refuzul, irațional, pentru că vine pe fondul disperării, al unei mari suferințe, de a admite că nu există cale de întoarcere, altfel decât prin exercițiul rememorării.
Ioana este și cea care trece prin foarte multe spații. Ea este nevoită să se perinde prin foarte multe spații.
Da, se călătorește mult în carte. S-a mai vorbit despre tema aceasta a drumului, sunt multe drumuri în O formă de viață necunoscută.
Eu m-am simțit bine, dat fiind că Galațiul e un punct de plecare și am apreciat că ai redat foarte bine detaliile legate de acest oraș.
În Galați am fost o dată, pe fugă, în urmă cu ceva vreme și de câteva ori când eram prea mică pentru a-mi aminti prea multe, dar orașul trăiește foarte puternic în mintea mea. Pentru mine e un spațiu idealizat, al copilăriei, al primei copilării de fapt, mi-au rămas în minte niște lucruri care trec dincolo de înregistrarea fotografică a locurilor. Cred că nu mai e nimic real în tot ce-mi amintesc eu despre Galați, totul este rezultatul imaginației, al rememorării care ”îmbogățește” totul cu detalii inventate, de fapt, un fel de materializare târzie a senzațiilor trăite atunci.
Ai fost întrebată vreodată dacă o să ai vreo continuare la roman?
Am fost întrebată de ce n-am scris trei romane, de fapt, pentru că exista material pentru asta. Mi s-a spus că oricare dintre ele ar fi ținut, ar fi fost un roman bun și asta m-a bucurat foarte mult. Dar eu nu cred c-ar fi fost același lucru. De la început am gândit cartea așa, pe trei planuri. Nu, nu m-am gândit la o continuare propriu-zisă, dar cred că unele personaje, povești ale personajelor nu le-am epuizat aici. Însă la un moment dat mi-am dat seama că, dacă mai încarc textul deja foarte complicat și alambicat, o să-l pierd pe cititor. Și atunci am păstrat unele lucruri, calupuri de text, idei, notații pentru altceva, tot un roman va fi. Așa că unele personaje vor apărea și în alte cărți, sunt sigură. Și mai ales locul, C.-ul, cred că va reveni în acest al doilea roman la care scriu acum. M-am gândit la un moment dat chiar la o trilogie a C.-ului, deocamdată însă totul e în stadiul de proiect.
