Pentru un cercetător neavizat, cel puțin la prima vedere, viața politică românească pare a fi dominată de haos și guvernată de arbitrar. În plus, această impresie nici măcar nu se degajă ca urmare a unei evoluții punctuale, ci dimpotrivă, din trecerea în revistă a unor practici recurente. Așa cum observa Adrian-Paul Iliescu, una dintre trăsăturile fundamentale care au caracterizat dinamica politică românească este cea a maniheismului, a unei adversități dusă mereu mult peste limitele sale firești. Bineînțeles, au existat și există în multe alte state diversitate ideologică, divergențe doctrinare sau viziuni diferite, fie și în mod diametral, dar peisajul politic românesc al epocii moderne comportă o specificitate greu de înțeles. Cu atât mai mult cu cât, în această perioadă, partidele politice nu urmăreau seducția electoratului, alegerile fiind întotdeauna o formalitate și, în consecință, câștigate invariabil de partidul care le organiza. Nici acest aspect însă nu a împiedicat lupta politică acerbă între liberali și conservatori, chiar dacă deseori rămânea fără finalitate în sensul în care legislația criticată dur de opoziție nu era modificată de cei care preluau puterea.
Mutatis mutandis, după prăbușirea regimului comunist, într-o societate încă traumatizată și confuză, forțele politice, aflate mult timp în căutarea unei fizionomii proprii, au oscilat deseori între mimarea unei administrații eficiente și satisfacerea interesului de grup, definit ca totalitate a intereselor individuale, fiind în același timp obligate să obțină adeziunea unei părți cât mai semnificative din electorat. A rezultat o perioadă nefastă de tranziție, minată de contradicții politice precum și de un grad de dezvoltare economică incomparabil cu standardele decente. Nu în ultimul rând, a contribuit la perpetuarea acestei stări de lucruri slaba educație politică și precara cultură civică a cetățenilor. Aderarea la Uniunea Europeană părea să inaugureze o etapă fastă, marcată de dezvoltare și reducerea decalajelor, dar tribulațiile vieții politice autohtone aveau să joace încă un rol important.
Perioada cuprinsă între 2004 – anul încheierii tratativelor de aderare la Uniunea Europeană ale României – și până spre zilele noastre, face obiectul unei interesante analize politice realizată de Arthur Suciu, prin intermediul volumului Drumul către viața privată. Interpretări ale discursului politic postcomunist, apărut la Institutul European în acest an. Autorul este absolvent de filosofie, doctor în științele comunicării cu o teză despre raportul dintre discursul literar și cel politic și lector universitar colaborator al Facultății de Litere și Științe ale Comunicării din cadrul Universității „Ștefan cel Mare”, Suceava. Cronica ascensiunii sale profesionale, inserată în debutul volumului, este una palpitantă, marcată de traiectorii care i-au articulat viziunea politică, fie că ne referim la activitatea din presă, la calitatea de comunicator angrenat în diverse firme sau institute de profil, la cea de realizator de emisiuni radio sau chiar de consilier politic al unui prim-ministru, dar și de perioade de recluziune financiară sau incertitudine socială. Mai presus de toate însă, Arthur Suciu îmi pare a fi un intelectual rafinat, capabil de viziune organică și în special de obiectivitate, în ciuda taberei politice din care făcea parte sau cu care era asociat în mod formal. Se adaugă la acestea un talent narativ indiscutabil concretizat, de altfel, de publicarea unui roman și a trei lucrări de literatură existențială, ceea ce face ca analizele sale să se citească într-un ritm alert menit să captiveze atenția și să potențeze reflecția. Lucrarea se compune, de fapt, dintr-o serie de eseuriși articole scrise de-a lungul timpului, cele mai multe dintre acestea apărând într-o primă ediție. Acest volum reprezintă însă o nouă carte, nu de natură descriptivă cum ar fi tentant să credem, ci una de interpretare a vieții politice, înțeleasă drept un „peisaj încețoșat văzut de pe un drum denivelat, plin de gropi, de curbe și obstacole neașteptate.” Dacă peisajul este neclar, în schimb analiza realizată de Arthur Suciu asupra sa este limpede, inteligibilă și așezată pe un set de premise corect.
În mod evident, pentru perioada adusă în discuție, se desprind câteva teme majore de interes ce gravitează în jurul procesului de integrare europeană. Una dintre ele este reprezentată de cele două mandate prezidențiale deținute de Traian Băsescu despre care se poate afirma că au schimbat în mod fundamental paradigma politică. Întrucât modul de acțiune al acestuia a polarizat societatea într-o manieră fără precedent în istoria postrevoluționară, poziționările au fost subiective, nu de puține ori radicale, dar în mod cert ireconciliabile. Or, partizanatul politic exclude de obicei rațiunea sau atenția la detalii. Traian Băsescu a lucrat în permanență în direcția edificării unui sistem prezidențial, căruia să îi fie subordonate forțele politice, serviciile secrete, justiția sau presa și într-o anumită măsură a reușit. În plus, în perioada primului mandat a beneficiat de un sprijin popular important. Rămâne ciudată fascinația pe care o resimt românii în raport cu figurile de autoritate, sprijinite pe mesaje populiste și diabolizarea în permanență a unor inamici amenințători, indiferent de natura acestora. De altfel, istoria noastră a demonstrat falimentul acestor tipuri de regimuri personale, care au sfârșit într-un mod catastrofal, dar cu consecințe profund negative pentru evoluția statului român, de la Carol al II-lea până la Nicolae Ceaușescu trecând prin dictatura mareșalului Antonescu sau cea a lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Cauzele sunt multiple, dar maturizarea corpului electoral ar trebui să se concretizeze înspre evoluția spre o republică parlamentară respectiv a unei democrații liberale care, în ciuda unor imperfecțiuni, oferă garanții solide de dezvoltare durabilă.
Pe de altă parte, dincolo de suportul popular, președintele Băsescu a beneficiat de sprijinul necondiționat al societății civile precum și a unor intelectuali cu vizibilitate în spațiul nostru public. Este, din nou, o atitudine bizară dacă ținem cont de faptul că din aceste zone ar trebui să se degaje mereu voci critice față de puterea politică. Disprețul față de stânga românească, a cărei critică nu este lipsită de argumente, a cauționat orice abuz al taberei opuse, orice încălcare de constituție, orice acțiune guvernamentală sau orice acțiune a justiției. La fel, obediența intelectualilor de dreapta, amăgiți de cântecul de sirenă al unui personaj care era opusul ar merita analize mult mai aprofundate, așa cum a făcut Radu Călin Cristea în lucrarea sa, Împăratul cu șapcă. Regimul Traian Băsescu și limitele sale. Oricum, ar fi mai mult decât benefică o dezbatere asupra imposibilității coagulării unei stângi intelectuale sau formării unui veritabil partid de stânga în România, un stat care cel puțin teoretic avea o nevoie stringentă de așa ceva.
Arthur Suciu pornește în analiza regimului prezidenția dintre 2004-2024 de pe pozițiile declarate ale unui „antibăsist”, ceea ce, să recunoaștem, ar fi trebuit să fie atitudinea comună firească. Traian Băsescu și-a devorat în permanență aliații, așa cum a fost cazul Partidului Național Liberal, care a contribuit decisiv la alegerea sa ca președinte, a încălcat în mod sistematic Constituția, a întărit serviciile secrete pentru uzul său personal sau a îndreptat justiția spre instrumentalizarea unor dosare în mod evident politice. Cel care a condamnat comunismul a fost parte a nomenclaturii regimului de tristă amintire, cel care înfiera corupția, problemă reală de altfel, era exponentul acesteia prin intermediul funcțiilor anterioare sau a camarilei pe care a creat-o, cel care se plângea de influența nefastă a mogulilor în presă și-a dorit în permanență să o controleze și să o canalizeze spre beneficiul personal și exemplele ar putea continua la nesfârșit. Chiar dacă a pierdut alegerile din 2009 pe teritoriul țării, Traian Băsescu a reușit să câștige un al doilea mandat grație voturilor din diaspora. Pe fondul crizei economice manifestată la nivel global, acesta a condus personal implementarea unui program de austeritate foarte dur și care a nemulțumit profund societatea românească, mai ales că acesta venea după o perioadă de prosperitate și optimism în ceea ce privește evoluția României. În mod evident, dacă până atunci, i s-au concedat cele descrise mai sus, tăierea veniturilor a fost respinsă de cetățeni, Băsescu căzând în dizgrație și fiind la un pas de a fi demis prin referendum. Originea conflictului dintre „băsiști” și oponenții acestora, genealogia „băsismului”, manifestarea politică a președintelui, precum și consecințele mandatelor sale sunt analizate de autor cu o remarcabilă luciditate, viabilitatea acestor analize fiind demonstrată de faptul că au rezistat trecerii timpului. Poate într-adevăr, istoricii clipei, jurnaliștii sau analiștii observă în profunzime anumite fenomene cu care sunt contemporani față de un istoric care are mai multe surse la îndemână, dar îi lipsește gândirea analitică. În fond, una dintre cele mai bune lucrări istorice nu a fost scrisă de Tucidide, în calitatea sa de participant în Războiul Peloponesiac?
Foarte interesante sunt, de asemenea, analizele dedicate unor fenomene conexe acestei perioadei, de pildă tribulațiile prin care a trecut Partidul Social Democrat după pierderea alegerilor prezidențiale din 2004 precum și direcțiile reprezentate în partid de Ion Iliescu, Adrian Năstase și Mircea Geoană, fiecare dintre ei guvernați de viziuni sensibil diferite. La fel apare interpretarea evoluției Partidului România Mare, care s-a îndreptat spre disoluție într-un context de criză al naționalismului, pe fundalul aderării la Uniunea Europeană și a perioadei de prosperitate dintre 2004-2008, mai ales în raport cu evoluția paralelă a UDMR-ului. Interpretarea este în continuare una cu aspecte inedite, dar valide, așa cum sunt și creionate într-o manieră interesantă portretele unor personalități politice.
În aceste condiții, ne-am putea întreba care este sensul titlului acestui volum,Drumul către viața privată”? Explicația rezidă în faptul că autorul a încercat în permanență să dea o interpretare liberală a evenimentelor analizate, iar spațiul privat și dialogul din interiorul societății civile sunt mărci inconfundabile ale liberalismului. Pledoaria pentru o evoluție liberală a României nu are în vedere partizanatul politic sau sprijinul politic sau ideologic al unui partid de factură liberală, ci posibilitatea autonomiei personale, suveranitatea asupra spațiului privat în măsura în care aceasta nu interferează cu drepturile celorlalți. Accentul asupra individualității, cultivarea specificului și limitarea intruziunii în universul personal al ființei au fost, de altfel, valori fundamentale ale ideologiei liberale clasice. Pe de altă parte, distanța dintre teoria și practica liberală a fost în permanență evidentă, cu atât mai mult în spațiul nostru, caracterizat de subdezvoltare și retard accentuat în raport cu vestul Europei, ceea ce a dus la replieri originale din anumite puncte de vedere. Așa cum s-a afirmat, poate PNL-ul României moderne a fost prea mult național și prea puțin liberal. O istorie critică a liberalismului românesc încă așteaptă să fie scrisă aflându-se în cel mai bun caz în stadiul de deziderat.
Evoluțiile politice ale anului 2004 au deturnat însă sensul liberal al traseului României, aflat oricum într-o fază incipientă. Electoratul cade încă pradă unui unor discursuri manipulatoare, cu tente populiste sau demagogice fie din insuficienta adaptare la valorile perene liberale, oricum dezirabile, fără a fi unice din acest punct de vedere, fie din frustrarea generată de statul social în permanență precar. La fel de adevărat este că discursul de excludere al alterității ideologice nu este compatibil cu mentalitatea liberală, care trebuie să pledeze pentru diversitate și, în consecință, să considere legitime orice forță politică democratică și orice opțiune electorală. Confuzia dintre aceste planuri acutizează senzația de instabilitate și frânează, în cele din urmă, dezvoltarea economică. La fel, inexistența într-o importantă măsură unei societăți civile reale grevează asupra inițierii unui dialog autentic între forțele societății și care s-ar putea dovedi extrem de fecund din punct de vedere ideatic.
Din aceste motive, dar nu numai, Arthur Suciu își dezvăluie formația de filosof și meditează inclusiv asupra angoaselor contemporane generate de modernitate, înțeleasă ca epocă a singurătății: „Viața socială nu-i decât numitorul comun al unor nebunii relative, o serie negociată de lapsusuri și acte ratate. Dacă singurătatea nu-i cine știe ce profundă, societatea este cu atât mai puțin și pendulăm mereu între a fi nebuni și a ne preface că n-am înnebunit încă.” Or, în fața provocărilor existențiale, dublate de dezolare și pierderea reperelor, refugiul în viața privată poate fi o posibilă cale de reconstrucție personală. Ca primă rațiune, îi sunt subordonate toate drepturile și libertățile omului. Pentru că, așa cum remarcă autorul, ce rost ar mai avea acestea dacă ne este negat nivelul primordial al existenței? Și nu cumva, aș adăuga, ne aflăm într-o perioadă în care, în numele libertății generale, ni se cere renunțarea în grade variabilă la propria liberate interioară?
Să remarcăm totuși, în chip de concluzie, împreună cu istoricul Bogdan Bucur, că România se află în cel mai fast moment al existenței sale ca stat. Ne bucurăm de cele mai multe drepturi, avem cel mai înalt grad de prosperitate, cele mai multe posibilități de dezvoltare și stăm cel mai bine din istorie la toți indicatorii. Aceasta, bineînțeles, dacă ne raportăm strict la istoria noastră și nu comparăm situația altor țări sau chiar a noastră în condițiile unei alte vieți politie. Poate este o speculație contrafactuală, dar edificarea unei reale democrații liberale, inclusiv, așa cum arătam mai sus, prin intermediul democrației parlamentare ar fi redus asperitățile și ar fi grăbit dezvoltarea. Progresul a fost evident, dar rămâne întotdeauna regretul că s-ar fi putut face mult mai mult.
În cadrul acestui context, analizele întreprinse de Arthur Suciu devin extrem de prețioase și pot cu certitudine contribui la o înțelegere amplă a drumului pe care România l-a parcurs pentru a deveni un stat european în adevăratul sens al cuvântului. Criticile sale argumentate, obiective, niciodată, trebuie remarcat, pătimașe sau furibunde așa cum a fost cazul atâtor altele din spațiul nostru public, însoțite de meditații, inclusiv de ordin metafizic pertinente și interesante alcătuiesc un diagnostic mai mult decât necesar, dar și o frescă politică de neocolit pentru istoricii viitorului. În plus, legitimitatea lor se bazează pe faptul că aparțin unei conștiințe liberale autentice dacă avem în vedere sensul tare al ideii de liberalism. „Călătorului îi șade bine cu drumul”, spune un vechi proverb românesc. Îmi pare că Arthur Suciu a depus un efort monumental pentru a străbate drumul public care să îl conducă invariabil spre liniștea reconfortantă a spațiului privat, intim, acolo unde guvernează cu autoritate reflecția serioasă de sorginte liberală.
Drumul către viața privată. Interpretări ale discursului politic postcomunist de Arthur Suciu
Editura: Institutul European
Colecția: Academica
Anul apariției: 2020
Număr de pagini: 316
ISBN: 978-606-24-0283-9
Cartea poate fi cumpărată de aici.
