Astăzi recomandăm o carte cu totul și cu totul specială: SENECA – SCRISORI CĂTRE LUCILIU.  Din punctul nostru de vedere, de nelipsit dintr-o bibliotecă serioasă. O carte fundamentală, care nu-și pierde din valoare odată cu trecerea timpului. Cine n-a auzit de Seneca e timpul să afle acum! Cine n-a auzit vreodată despre stoici și stoicism se va lămuri citind cartea.

„Una dintre marile cărţi despre condiţia umană.“ — GABRIEL LIICEANU

„Nici retrasă vieţuire filozofică, mângâiere comodă a unui spirit mandarin, nici viaţă politică numai, pentru care idealul este vană podoabă, ci zbatere dramatică între forma supremă a omului, înţeleptul stoic, ce ridică pe om la măsura zeilor, și tristele împrejurări ale vremii neroniene, ce-i împovărau conștiinţa târâtă în abjecţia unei epoci fără seamăn. La aceasta, intuiţia vie că trăiește un sfârșit de lume, încercarea de salvare a bunului suprem, valoarea morală, presimţirea lumii noi ce se năștea, tonul „creștin“ al atâtor idei. Seneca este primul om modern.“ — GHEORGHE GUŢU

Pe coperta volumului: Seneca cel Tânăr, în singurul portret identificat cu certitudine (marmură, prima jumătate a sec. III; figura lui Seneca este reprodusă probabil după un original din sec. I). Staatliche Museen, Antikensammlung Berlin.

Cartea poate fi cumpărată de aici.

*******

Fragment

SCRISOAREA A LXXXV-A

Te cruţasem până acum şi trecusem peste tot ce era complicat, mulţumindu-mă a-ţi da numai o idee despre ce spun stoicii noştri spre a dovedi că „numai virtutea e în stare să înfăptuiască fericirea vieţii“. Îmi ceri acum să mă ocup de toate argumentele noastre sau de cele născocite pentru compromiterea noastră. Dacă aş vrea să fac acest lucru, ar trebui să scriu o carte, nu o scrisoare. Ţi-am mărturisit de-atâtea ori: nu-mi plac astfel de argumente. Mi-e ruşine să mă încing la o luptă dată pentru zei şi pentru oameni, înarmat cu o sulă.

„Cine este prevăzător este şi moderat; cine este moderat este şi statornic; cine este statornic este şi netulburat; cine este netulburat nu este mohorât; cine nu este mohorât este fericit: aşadar, omul prevăzător este fericit şi prevederea este suficientă pentru fericirea vieţii“. La această argumentare unii peripatetici³⁰⁷ răspund că ei înţeleg prin netulburat, statornic, iar mohorât pe acela care se tulbură rareori şi cu măsură, nu pe cel care nu se tulbură niciodată. Tot aşa, mohorât spun celui care nu este copleşit de tristeţeşi nu se lasă învins prea adeseori şi în mare măsură de acest defect, căci a spune că sufletul cuiva este ferit de tristeţe înseamnă a tăgădui că este om. Înţeleptul, zic ei, nu este copleşit de durere, dar el este impresionat; şi celelalte la fel şi în conformitate cu doctrina lor. Prin aceasta ei nu exclud afectele, dar le temperează.

Cât de puţin merit recunoaştem noi înţeleptului, dacă el este mai curajos decât cei mai nevolnici oameni, mai voios decât cei mai întristaţi, mai cumpătat deoât cei mai desfrânaţi, mai mare decât cei mici? Ce-ar mai fi dacă Ladas³⁰⁸şi-ar admira iuţeala, comparându-se cu şchiopiişi cu neputincioşii?

„Şi peste holde înalte ar trece zburând făr-o clipă

Să le atingă şi-n goana-i n-ar frânge un spic cât de fraged;

Şi prin al mărilor mijloc, plutind peste apele-n clocot,

Drum şi-ar tăia, dar grăbitu-i picior neudat i-ar rămâne“³⁰⁹.

Aceasta este o iuţealăpreţuită în ea însăşişi nu lăudată prin comparaţie cu cei mai trândavi, Ce-ar mai fi să numeşti sănătos pe cineva care febricitează uşor? Sănătate nu înseamnă boală mai uşoară.

Înţeleptul – se spune – este numit netulburat,aşa cum numim fructe fără sâmbure, nu pe acelea care n-ar avea nici un fel de sămânţă tare, ci pe acelea la care nu-i aşa de tare. Dar este o greşeală, căci prin om virtuos eu nu înţeleg pe acela care are mai puţine păcate, ci pe acel care n-are de loc. Păcatele trebuie să nu existe, nu să fie mici, căci dacă cumva există, ele vor creşteşi cu timpul îi vor fi o piedică. Dacă o fluxiune oftalmică mai mare şi ajunsă la limită produce orbirea, o alta mai mică tulbură vederea. Dacă înţeleptului îi atribui unele afecte, raţiunea nu se va putea măsura cu ele, ci va fi răpită ca de un fel de torent, mai ales că-i laşi nu o singură patimă, cu care să se lupte, ci o sumă de patimi. Dar o sumă, oricât de mici ar fi patimile, face mai mult decât una singură, oricât de violentă. Cutare e stăpânit de dorinţa de bani, dar e o dorinţă modestă; este stăpânit de ambiţie, dar nu una violentă; de mânie, dar de una care se potoleşteuşor; de nestatornicie, dar nu de una atât de nestabilă şi schimbătoare; de patima dragostei, dar nu de una nebunească. Mai ibine e de cel care are o singură patimă, una şi bună, decât de cel care le are pe toate, chiar dacă-s mai uşoare.

În sfârşit, nu are importanţă cât de mare este patima; oricât de mică ar fi, ea nu ştie ce-i supunerea, nu primeşte nici un sfat. Precum nici un animal, fie sălbatic, fie domestic, nu ascultă de raţiune, căci prin natura lui el este surd la sfaturi, tot aşa nu te urmează şi nu ascultă patimile, oricât de mici ar fi. Tigrii şi leii nu-şi pierd niciodată cruzimea, ci numai şi-o domolesc, dar când te aştepţi mai puţin sălbăticia îmblânzită se redeşteaptă. Patimile niciodată nu se potolesc cu adevărat. În sfârşit, dacă raţiunea este puternică, ele nici măcar nu se vor ivi; dacă vor apărea fără voia raţiunii, vor şi persista fără voia ei, căci e mai uşor să le opreşti de la început decât să le stăpâneşti furia.

Prin urmare, această idee a moderăriipatimilor este greşităşi inutilă; e ca şi cum cineva ar zice că e bine să fim smintiţi, dar cu măsură, să fim bolnavi, dar cu măsură. Măsură nu-i decât în virtute. Patimile sufleteşti nu suferă înfrânare: e mai uşor să le stirpeşti decât să le ţii în frâu. Este oare vreo îndoială că defectele învechite şi înrădăcinate în sufletul omenesc, pe care le numim boli, precum: lăcomia, cruzimea, nestăpânirea, impietatea, sunt nemăsurate? Aşadar nemăsurate sunt şi pornirile către dânsele, căci de la acestea se ajunge la acelea. În sfârşit, dacă acorzi vreun drept tristeţii, temerii, lăcomiei şi celorlalte porniri nesănătoase, ele nu vor mai fi în puterea noastră. De ce? Fiindcă tot ce le aţâţă e în afara noastră. Prin urmare, ele vor creşte în măsura în care cauzele care le zgândără vor fi mai mari sau mai mici. Temerea va fi mai mare, dacă va privi mai mult sau mai de aproape la ce-i de temut; lăcomia va fi mai mare cu cât va fi stârnită de speranţa unui câştig mai mare. Dacă nu depinde de noi faptul de a avea sau nu unele porniri, nu depinde de noi nici cât de mari sunt. Dacă le dai voie să apară, ele vor creşte o dată cu cauzele lor şi vor ajunge atâta cât vor putea. Mai adaugă acum că, oricât de mici ar fi, ele tind să se mărească. Niciodată pornirile spre pierzanie nu păstrează măsura. La început boala te pătrunde pe nesimţite, dar apoi cea mai mică înrăutăţire culcă la pământ trupul bolnav. Nu este oare o nebunie să crezi că avem putinţa să punem capăt unor lucruri ale căror începuturi sunt în afară de puterea noastră? Cum am să pot curma ceea ce n-am fost în stare să împiedic, când ar fi ifost mai uşor să nu las să pătrundă răul decât, o dată pătruns, să-l înăbuş?

Alţii au făcut următoarea distincţie, spunând: „Omul moderat şi prudent este liniştit prin atitudinea şi prin starea lui obişnuită de suflet, dar nu şi în fapt. Cât despre starea lui obişnuită de suflet, el nu este tulburat, nici întristat, nici temător; dar se pot ivi multe cauze din afară care să-i pricinuiască o tulburare“. Ei vor să spună că cineva nu este un irascibil, dar că se mânie totuşi câteodată, că nu este un fricos, dar că se teme câteodată, că adică este lipsit de patimi, dar nu şi de afecte. Dacă se admite această părere, teama prea des resimţită se va transforma în boală sufletească şi mânia pătrunsă în adâncul sufletului va nărui aşezarea unui suflet lipsit de mânie. Pe de altă parte, dacă sufletul nu dispreţuieşte cauzele care vin din afară şi dacă are vreun fel de temeri, atunci când va trebui să pornească curajos împotriva săgeţilorşi a focului, ca să apere patria, libertatea şi legile, va porni şovăitorşi cu sufletul îndoit. Această nepotrivire nu se întâlneşte însă la omul înţelept.

Pe lângă aceasta, cred că trebuie să luăm seama să nu amestecăm două lucruri care trebuie să fie dovedite fiecare în parte. Printr-un raţionament anume se dovedeşte că există un singur bun şi acesta este virtutea; printr-altul, iarăşi, că virtutea este suficientă pentru a trăi fericit. Dacă există un singur bine, şi anume virtutea, toţi admit că virtutea este suficientă spre a trăi fericit; dimpotrivă, dacă numai virtutea poate face pe cineva fericit, nu se va admite că singurul bine este virtutea. Xenocrateşi Speusip³¹⁰ cred că „fericit poate deveni cineva chiar şi numai prin virtute, şitotuşi nu admit că singurul bine este virtutea“. Epicur, de asemenea, socoteşte că „cineva este fericit dacă posedă virtutea, dar că virtutea nu este suficientă spre a ajunge la fericirea vieţii, fiindcă fericit te face plăcerea, care porneşte din virtute, dar nu chiar virtutea“. O distincţie fără rost, căci tot el spune că nu există virtute fără plăcere; prin urmare, dacă virtutea este totdeauna legată de plăcere şi e inseparabilă, atunci este suficientă ea singură. Iar a spune că cineva e fericit chiar şi numai prin virtute, dar că nu va fi perfect fericit, aceasta este o absurditate, care nu văd cum este posibilă, căci viaţa fericită cuprinde în sine binele perfect, de nedepăşit; dacă este aşa, ea este perfect fericită.

Dacă nu există nimic mai înalt şi mai bun decât viaţa zeilor şi dacă viaţa fericită este o viaţă de zei, atunci aceasta nu are cum se mai înălţa. Pe lângă aceasita, dacă viaţa fericită nu duce lipsă de nimic, orice viaţă fericită este perfectă şi în acelaşi timp şi fericită şi perfect fericită. Te îndoieşti oare că viaţa fericită este binele suprem? Aşadar, dacă cuprinde binele desăvârşit, ea este desăvârşit fericită. Precum binele suprem nu admite nici un fel de adaos (căci ce poate fi deasupra a ceea ce este suprem?), tot aşa nici viaţa fericită, care nu poate exista fără binele suprem. Dacă vei închipui pe cineva mai fericit, ai să-l închipui şi cu mult mai fericit şi ai să creezi nenumărate deosebiri în binele suprem, pe când eu înţeleg prin bine suprem pe acela care nu are trepte deasupra sa. Dacă cineva este mai puţin fericit decât altul, urmează că acesta doreşteviaţa celuilalt, care este mai fericit, mai mult decât pe a sa. Omul fericit însă nu preferă nimic vieţii lui. Amândouă urmările sunt de necrezut: sau că celui fericit îi mai rămâne de dorit ceva pe lângă ceea ce este, sau că nu preferă tocmai ce este mai bun. De fapt, cu cât este mai înţelept, cu atât se va îndrepta spre ce este mai bun şi va dori să-l dobândească în orice chip.

Dar cum poate fi fericit un om care încă mai poate dori, ba chiar trebuie să dorească? îţi voi spune de unde vine această eroare: oamenii nu ştiu că viaţa fericită este una singură. Ceea ce o ridică la acest grad de desăvârşire nu este mărimea, ci calitatea ei. Aşadar este egal dacă ea este lungă sau scurtă, largă sau mai strâmtorată, risipită în multe locuri şi în multe părţi sau strânsă la un loc. Cine o măsoară cu numărul, cu măsura sau pe părţi acela îi răpeşte tot ce e mai de seamă într-ânsa. Şi ce este mai de seamă într-o viaţă fericită? Faptul că e deplină. La mâncare şi la băutură sfârşitul este, credem, saţiul. Unul mănâncă mai mult, altul mai puţin. Ce importanţă are? Amândoi sunt sătui. Unul bea mai mult, altul mai puţin. Ce importanţă are? Amândurora nu le mai este sete. Unul trăieşte mai mulţi ani, altul mai puţini: nu-i nici o deosebire, dacă pe unul anii săi mulţi l-au făcut tot atât de fericit cât pe celălalt anii săi puţini. Cel pe care tu-l numeşti mai puţin fericit nu este fericit: această calitate nu se poate micşora.

„Cine este curajos este fără teamă. Cine este fără teamă este neîntristat. Cine este neîntristat este fericit“. Această argumentare aparţine stoicilor noştri. La aceasta adversarii încearcă să răspundă că noi luăm drept bine o afirmaţie falsă şi controversată, şi anume că omul curajos ar fi fără frică. Cum oare? – va zice cineva – curajosul nu se va teme de nenorocirile care-l ameninţă? Asta ar însemna să fie nebun şi smintit, nu curajos. – De fapt, el se teme cu foarte multă măsură, dar nu e cu totul în afara temerii. Cei care spun aşa alunecă din nou în greşeala de a considera ca virtuţi viciile mai mici.

Într-adevăr, cel care se teme, dar mai rar şi mai puţin, nu e în afara răului, ci e încercat de un rău mai uşor. – Dar cred că este un nebun acela care nu se înspăimântă de răul ce-l ameninţă. – Este adevărat ce spui, dacă acela este un rău. Dar dacă este convins că nu este un rău şi dacă socoteşte că singurul rău este ticăloşia, va trebui să privească liniştit primejdiile şi să dispreţuiască ceea ce altora le este de temut. Sau, altminteri, dacă numai prostul şi nebunul nu ise tem de rău, urmează că cu cât cineva este mai înţelept, cu atât se va teme mai mult. – După părerea voastră – se va zice – curajosul va ieşi în calea primejdiilor –. De loc. Nu se va teme de ele, dar le va evita: să se păzeaisică se cade, să se teamă nu i se cade. – Cum aşa – se va zice – nu se va teme de moarte, de lanţuri, de foc şi de alte lovituri ale destinului? – Nu. Ştie că acelea nu sunt un rău, ci par numai. Le socoteşte pe toate ca temeri ale vieţii omului. Descrie-i captivitatea, biciuirile, cătuşele, lipsa, trupul sfâşiat fie de boală, fie de împilare, pune-i în faţă tot ce vrei: el le consideră pe toate printre spaimele bolnave; sunt de temut pentru cei fricoşi. Oare socoteşti că este un rău lucrul la care trebuie câteodată să ajungem (de bunăvoia noastră?

Mă întrebi ce e răul? A te lăsa covârşit de ceea ce numim rele şi a-ţi sacrifica libertatea, pentru care ar trebui să suferi orice. Dacă nu dispreţuieşti tot ce ne subjugă, libertatea piere. Dacă oamenii ar şti ce este curajul, n-ar mai fi îndoială asupra a ceea ce se cuvine să facă un om curajos. Curajul nu este temeritate nesăbuită, nici dorinţă de primejduire, nici căutarea a tot ce înspăimântă. Este o ştiinţă să distingi ce este răul şi ce nu este. Curajul este foarte grijuliu cu apărarea proprie şi foarte răbdător la ceea ce are aparenţa falsă de rău. – Cum oare? Dacă sabia stă gata să izbească grumazul unui bărbat curajos, dacă el este sfârtecat bucată cu bucată, dacă-şi vede sub ochi măruntaiele scoase, dacă, spre a simţişi mai mult chinurile, acum e lăsat, acum e din nou pus la torturi, dacă sânge mereu proaspăt scaldă viscerele lui secătuite –, acest om nu se teme? Ai să spui oare că el nu simte durerea? – O simte, fireşte, căci nici un fel de virtute nu ia omului simţirea, dar nu se teme: neînvins, el îşipriveşte de sus durerile. Mă întrebi care este starea lui sufletească în acel moment? Ca şi a acelora care îmbărbătează un prieten bolnav.

„Tot ce -este rău dăunează; tot ce dăunează face pe cineva mai rău; durerea şi sărăcia nu-l fac însă mai rău, deci ele nu sunt un rău“. – „E greşit – ni se spune – ce susţineţi voi, căci nu tot ce dăunează face mai rău. Furtuna şi uraganul îi dăunează cârmaciului de corabie, dar nu-l fac mai rău“. – Unii dintre stoici răspund astfel la acest argument: furtuna şi uraganul îl fac mai rău pe un cârmaci de corabie, fiindcă el nu poate să împlinească ce şi-a propus şi nu-şi poate ţine drumul. El nu se face mai rău în măiestria lui, ci în fapt. La care peripateticul adaugă: Aşadarşi pe înţelept îl fac mai rău sărăcia, durerea şi altele asemenea;nu-i vor răpi virtutea, dar vor împiedica înfăptuirea ei. – Aceasta ar fi adevărat, dacă situaţia cârmaciului şi a înţeleptului n-ar fi deosebite. Înţeleptul are ca scop în acţiunilevieţii lui nu să realizeze în toate cazurile ceea ce încearcă, ci să acţioneze moral; cârmaciul are ca scop să conducă în orice chip corabia în port. Meşteşugurile sunt mijloace: ele trebuie să dea ceea ce promit. Înţelepciunea este stăpână şi conducătoare. Meşteşugurile servesc vieţii, înţelepciunea îi porunceşte.

Eu cred că ar trebui să se răspundă într-alt fel, şi anume că nici arta cârmaciului nu pierde din cauza unei furtuni şi nici modul de practicare al artei. Cârmaciul nu ţi-a promis fericirea, ci o acţiune utilă şi dibăcia de a conduce o corabie. Aceasta se vede cu atât mai bine, cu cât mai mult îi stă în cale o piedică intâmplătoare. Cine poate spune: „Neptune, n-ai să scufunzi niciodată această corabie decât spintecând valurile“ şi-a făcut pe deplin meseria: furtuna a împiedicat nu punerea în practică a artei cârmaciului, ci succesul. –. „Cum oare – va zice cineva – nu dăunează cârmaciului o întâmplare care-l împiedică să ajungă în port, care-i zădărniceşte încercările, care-l împinge înapoi sau îl ţine pe loc şi-i rupe pânzele?“ – Îi dăunează, nu întrucât el este cârmaci, ci întrucât călătoreşte pe mare. Şi nu numai că furtuna nu stânjeneşte arta cârmaciului, dar, mai mult, i-o pune în lumină, căci pe o mare liniştită, zice proverbul, oricine poate fi cârmaci. Toate acestea dăunează călătoriei navei, nu conducătorului ei, întrucât este conducător. Într-un cârmaci sunt două persoane: una comună cu toţi cei care s-au urcat în aceeaşi corabie, după care şi el este un călător, şi alta proprie, după care este cârmaci. Furtuna îi dăunează întrucât e călător, nu cârmaci. În sfârşit, arta cârmaciului este un bun al altora, care interesează pe cei pe care el îi transportă, precum arta medicului se referă la cei pe care-i îngrijeşte. Înţelepciunea este un bun comun şi al acelora cu care înţeleptultrăieşte, şi al lui însuşi. Aşadar cârmaciului, al cărui rost pus în slujba altora este împiedicat de furtună, poate că i s-o fi făcând vreun rău; înţeleptului însă nu-i dăunează nici sărăcia, nici durerea, nici alte furtuni ale vieţii. Căci nu sunt împiedicate toate faptele lui, ci numai acelea care interesează pe alţii; el este veşnic în acţiuneşi e mai puternic tocmai atunci când destinul i se opune: atunci el împlineşte datoria înţelepciunii, despre care am spus că este un bun comun şi altora, şi lui însuşi.

Pe lângă aceasta, el nu este împiedicat să fie de folos altora, nici chiar când este apăsat de unele nevoi. Este împiedicat de sărăcie să arate altora cum trebuie să fie cârmuit statul, în schimb învaţă pe alţii cum trebuie să se cârmuiască în sărăcie; activitatea lui se întinde asupra întregii vieţi. Astfel, nici o situaţie, nici o împrejurare nu interzice activitatea înţeleptului. El acţionează chiar în cazurile în care îi este interzis să facă altceva. Este pregătit pentru ambele eventualităţi: este călăuză a binelui şi biruitor al răului. S-a format astfel, încât îşi arată virtutea atât la bine, cât şi la rău şi are în vedere nu materia ei, ci pe ea însăşi. De aceea pe el nu-l împiedică nici sărăcia, nici durerea, nici tot ce abate din calea dreaptă şi mână în prăpastie pe ignoranţi. Crezi că este apăsat de nenorociri? Nu, se serveşte de dânsele. Fidias ştia să facă statui şi din altceva decât din fildeş: le făcea şi din aramă. Dacă i-ai fi dat marmură, dacă i-ai fi dat chiar un material mai rău încă, ţi-ar fi făcut nişte statui cât mai bune posibil dintr-un asemenea material. Tot astfel înţeleptulîşi va desfăşura virtutea, dacă e posibil, în bogăţie, dacă nu, în sărăcie; dacă e posibil în ţara lui, dacă nu, în exiliu; dacă se va putea, ca general, dacă nu, ca soldat; dacă va putea, ca un om în toată puterea, dacă nu, ca un om fără vlagă. În orice stare ar fi pus, va face dintr-însa ceva memorabil. Sunt unii îmblânzitori de fiare care silesc cele mai sălbatice animale şi cele mai înfricoşătoare la vedere să suporte pe om şi care, nemulţumindu-se numai să le îmblânzească, le fac să vieţuiască împreună cu ei: dresorul îşi vâră mâna în gura leului, paznicul îşi sărută tigrul, cel mai pipernicit etiopian porunceşte elefantului să îngenunche şi să meargă pe funie. Tot astfel înţeleptul este meşter în domolirea nenorocirilor. Durerea, lipsurile, ruşinea, temniţa, exiliul, spăimântătoare pentru oricine altul, când dau peste dânsul se îmblânzesc.

Cu bine.