Eseuri. Cartea întâi de Montaigne este o altă recomandare Bookhub.ro pentru cadourile numai bune de pus în sacul lui Moș Crăciun. Cel mai mare moralist francez, rămas în istoria literaturii ca eseist de mare forță, Montaigne cucerește prin varietatea subiectelor, dar și prin felul cum își argumentează fiecare opinie. În ciuda vechimii scriiturii, cartea se citește ușor, iar  traducerea lui Vlad Russo facilitează introducerea cititorului în universul scriitorului francez.

La 50 de ani de la prima publicare integrală a Eseurilor lui Montaigne în limba română, Editura Humanitas oferă cititorilor o nouă traducere a acestei opere fundamentale, semnată de Vlad Russo. Noua versiune, deopotrivă riguroasă și firească, urmărește să-l aducă pe Montaigne mai aproape de spiritul vremii noastre, oferindu-i cititorului o adevărată bucurie a lecturii. Ea este programată să apară în trei volume, fiecare cuprinzând câte o carte a Eseurilor.

„…O carte de citit și recitit, iar și iar, deopotrivă în amănunt și în ansamblu, dar totodată, și mai ales, în diferite momente ale vieții.

Montaigne e mereu prezent spre a ne aminti că, dincolo de módele care au îmbălsămat nenumărați filozofi de-a lungul secolelor, pe mulți chiar în timpul vieții, o filozofie care ne învață că «marea capodoperă a omului este să trăiască așa cum se cuvine» – sau, ca în ultimele rânduri ale genialei sale opere, că «este o desăvârșire absolută și aproape divină a ști să te bucuri cu adevărat de faptul că exiști» —, o asemenea filozofie va dăinui cât vor mai exista oameni care se întreabă ce e de făcut pentru ca, tocmai, să trăiască așa cum se cuvine… Răspunsul se află în Eseuri.“ — MICHEL ONFRAY

„Oricum ar fi, vreau să zic, și oricâte nerozii aș spune eu aici, n-am de gând să le ascund, așa cum n-aș ascunde un portret de-al meu, chel și cărunt, în care e zugrăvit nu un chip desăvârșit, ci chipul meu. Căci eu îmi înfățișez aici propriile simțăminte și gânduri, pe care le ofer drept ceea ce cred eu, nu drept ce-ar trebui crezut. Și n-am altă țintă decât să mă dezvălui pe mine însumi, care mâine poate că voi fi altfel, dacă o nouă experiență mă va fi schimbat.“ — MICHEL DE MONTAIGNE

Pe copertă: Licorna se odihnește în grădină, detaliu (din seria „Tapiseriile licornei“), 1495–1505, Metropolitan Museum, New York

Cartea poate fi cumpărată de aici.

*****

FRAGMENT

Despre singurătate

Să lăsăm deoparte vechea comparație dintre viața în singurătate și cea activă. Cât despre frumoasa vorbă sub care se ascund ambiția și lăcomia, cum că ne-am fi născut nu pentru treburile private, ci pentru cele publice, să ne bizuim cu încredere pe cei prinși în horă: să-și frământe ei cugetul dacă nu cumva, dimpotrivă, situațiile, dregătoriile și toată hărțuiala lumii sunt căutate mai degrabă pentru a obține din treburile publice foloase pentru sine. Nevrednicele căi prin care ne ridicăm până la ele în veacul nostru arată cu prisosință că țelul nu merită osteneala. Ambiției să-i răspundem că de la ea ne vine gustul pentru singurătate, căci de ce fuge ea mai abitir decât de traiul laolaltă? Ce caută mai abitir decât libertatea de a da din coate? Oriunde se găsesc mijloace de-a face și binele, și răul; totuși, dacă-i adevărat ce spune Bias, anume că cei mai mulți oameni sunt răi, sau ce spune Ecleziastul, cum că dintr-o mie n-a găsit nici unul bun:

Pe bărbații cumsecade ai putea să-i tragi la sorți

Nilul are guri mai multe, Teba-n zid mai multe porți!,Iuv. [25] xiii, 26–27

primejdia molipsirii e foarte mare în mijlocul mulțimii. Pe oamenii vicioși trebuie fie să-i imităm, fie să-i dușmănim. Amândouă sunt primejdioase: și să le fim asemenea fiindcă sunt mulți, și să-i dușmănim prea tare fiindcă nu seamănă cu noi. Iar negustorii care pornesc pe mare au dreptate să ia aminte ca cei ce urcă pe aceeași corabie să nu fie desfrânați, hulitori și răi, socotind nefericită o atare însoțire. De aceea Bias le spunea în glumă celor cu care împărțea primejdia unei furtuni dezlănțuite și care-i chemau pe zei în ajutor: „Tăceți, ca nu cumva să simtă zeii că sunteți aici cu mine.“ Iar într-o pildă și mai izbitoare, Albuquerque, vicerege al Indiei în numele regelui Manuel al Portugaliei, pândit de marea primejdie a unui naufragiu, a luat pe umeri un băiat, cu singurul scop ca în primejdia comună neprihănirea lui să-i slujească drept pavăză și să-i dobândească favoarea zeilor, scoțându-l la liman.

Nu-i vorbă, înțeleptul poate trăi mulțumit pretutindeni, simțindu-se singur chiar și-n forfota unui palat; dacă are însă de ales, va fugi, spune el, și de priveliștea ei: o va-ndura dacă-i nevoie, dar dacă de el atârnă, va alege singurătatea. Nu-i pare de ajuns să fugim de patimi, dacă avem încă de luptat cu patimile celorlalți. Charondas îi osândea ca răufăcători pe cei dovediți că roiesc în jurul unor inși puși pe rele. Nimic nu stârnește separarea și totodată alăturarea mai mult decât o face omul: pe cea dintâi, prin năravul lui; pe cealaltă, prin natura lui. Iar Antistene nu mi se pare că a răspuns mulțumitor aceluia care-l învinuia că se înhăitează cu oameni răi spunându-i că și medicii trăiesc printre bolnavi. Căci, punându-se în slujba sănătății bolnavilor, ei și-o șubrezesc pe-a lor, stând mereu în preajma bolilor, văzându-le mereu și molipsindu-se.

Țelul singurătății însă, cred eu, e unul singur: anume să trăim mai bine și mai pe voia noastră. Atâta doar că nu căutăm cum se cuvine căile pentru a-l atinge. Ne închipuim adesea că ne-am lepădat de treburile lumești, când n-am făcut de fapt decât să le schimbăm cu altele. Zbuciumul de a-ți cârmui familia nu e defel mai mic decât acela de-a cârmui o țară întreagă: sufletul, cu orice s-ar îndeletnici, se pune întreg în joc, iar treburile moșiei, deși mai puțin însemnate, nu-s mai puțin nesuferite. Mai mult, dacă fugim de Curte și negoț nu înseamnă c-am scăpat de tot zbuciumul vieții noastre:

Grijile noastre fug de cuvinte și-nțelepciune

Nu de un loc ce răsare domnind peste apele mării. Hor. [21] I, xi, 25–26

Ambiția, lăcomia, nehotărârea, teama și râvnirile nu ne părăsesc când schimbăm ținutul:

căci urcă-n năvi

de-aramă Grija-ntunecată,

iar călărețul în șa o duce. Hor. [23] III, i, 38–40

Și adesea se țin scai de noi până între zidurile mânăstirilor și-n școlile de filozofie. Nici pustiurile, nici peșterile, nici veșmântul aspru, nici postitul nu ne scapă de ele:

adânc e-nfiptă sub coaste-i pieirea.Verg. [66] IV, 73

Cuiva care-i spunea despre un ins că nu se îndreptase defel în călătoria ce făcuse, Socrate îi răspunse: „Cred și eu, doar se luase în călătorie și pe sine.“

de ce căta-vom

soarele altor țări? a fugi de sine

poate fugarul? Hor. [23] II, xvi, 18–20

Dacă nu ne ușurăm mai întâi pe noi și sufletul nostru de povara care ne apasă, foiala ne va strivi mai tare; așa cum pe corabie încărcătura stânjenește mai puțin când e bine așezată-n cală. Bolnavului îi facem mai mult rău decât bine când îl mutăm din loc: ca într-un sac, mai mult rău încape-n corp când îl mișcăm, iar parii se afundă și se-nțepenesc mai bine când îi izbim și-i zgâlțâim. De aceea nu-i de ajuns să ne îndepărtăm de lume, să schimbăm locul, trebuie să înlăturăm pricinile ce ne împing spre gloată, iar ele se află în noi: trebuie să ne retragem și să ne bizuim pe noi:

Împotrivindu-te o dată, crezi oare că te-ai liberat?

Se zbate câinele să scape din zgarda-n care e legat,

Dar după el, fugind, târăște și lanțul care-n fier îl strânge. Pers. [38] v, 158–160

Purtăm cu noi fiarele care ne încătușează: libertatea nu ne e deplină, privirea mai stăruie la lucrurile pe care le-am lăsat în urmă, iar gândurile ne sunt pline de ele:

Dar dacă inima nu ni-i curată, ce luptă îndârjită,

Ce mai primejdii atunci înfruntăm noi cu toții în silă,

Fără de tihnă, atunci ce mai pofte și temeri se scurmă!

Unde mai pui și mândria, desfrâul, pornirea? Vai câte,

Câte ruini nu aduc! apoi traiul luxos, trândăvia! Lucr. [29] V, 43–48

Răul nostru ține de suflet, iar sufletul nu poate scăpa de sine,

Sufletul, el e de  vină, nu poate de el să fugă. Hor. [21] I, xiv, 13

De aceea el trebuie întors către sine și zăvorât în sine: asta-i adevărata singurătate, de care te poți bucura și-n mijlocul orașelor, și la Curțile regale, dar de care te bucuri mai lesne doar cu tine însuți. Și dacă ne-am hotărât să trăim singuri, lipsindu-ne de tovărășia altora, să facem în așa fel încât fericirea noastră să atârne doar de noi: să ne rupem de toate legăturile ce ne țin agățați de ceilalți; să ne deprindem a trăi cu adevărat singuri și după placul nostru.

După ce Stilpon a scăpat cu viață din pârjolul la care-i fusese supus orașul și în care-și pierduse soția, copiii și tot avutul, Demetrios Poliorcetes, văzându-l netulburat de prăpădul abătut peste patria sa, îl întrebă dacă nu suferise pagube; Stilpon îi răspunse că nu și că mulțumită zeului nu pierduse nimic din ce era al său. La fel spunea în glumă și Antistene, anume că omul nu trebuie să ia cu sine decât lucruri plutitoare pe care să le poată salva împreună cu sine din naufragiu. Nu încape îndoială că omul cu judecată n-a pierdut nimic dacă se are pe sine. Când orașul Nola a fost pustiit de barbari, Paulinus, episcopul său, căzut în mâna lor și pierzând totul, se ruga la Dumnezeu: „Doamne, fă să nu simt această pierdere, căci tu știi că ei nu s-au atins de nimic din ce este al meu.“ Bogățiile care-l făceau bogat și bunurile care-l făceau bun era încă întregi.

Iată ce înseamnă să alegem comori ce pot fi ferite de daune și ascunse într-un loc unde nu calcă nimeni și care nu poate fi dezvăluit decât de noi. E bine să avem neveste, copii, și mai ales sănătate, dacă putem, dar să nu ne legăm într-atât încât fericirea noastră să atârne de ele. Trebuie să ne păstrăm o odaie dosnică[1], numai a noastră, fără nici o altă menire, în care să ne putem afla adevărata libertate, precum și întâiul adăpost al singurătății noastre. Aici trebuie să purtăm zilnic dialogul cu noi înșine, un dialog atât de intim, încât nici o întâlnire și nici o legătură cu lucruri străine să nu-și afle locul: să stăm de vorbă și să râdem ca și cum n-am avea nevastă, copii sau bunuri, alaiuri sau slujitori, în așa fel încât, atunci când va veni clipa să le pierdem, lipsa lor să nu ni se pară ceva nou. Sufletul nostru se poate zăvorî în sine, își poate ține tovărășie, are cu ce să se îndemne și să țină piept, ce să primească și ce să dea: să nu ne temem că-n singurătatea asta vom lâncezi în trândăvie și plictis:

Lumea, în locuri pustii, ești pentru mine doar tu.Tib. [63] IV, xiii, 12

Virtutea își este sieși de ajuns, n-are nevoie de porunci și nici de vorbe sau isprăvi. Între faptele noastre obișnuite, dintr-o mie nu-i una care să ne privească. Crezi oare că acela pe care-l vezi cum, îndârjit și scos din minți, se cațără pe zidul năruit, sub ploaia de gloanțe; și cestălalt, plin răni, înțepenit de frig și gălbejit de foame, hotărât să crape mai degrabă decât să deschidă poarta, pentru ei o fac? Nu, ci pentru un oarecare, pe care pesemne nici nu l-au văzut vreodată și căruia puțin îi pasă de isprava lor, unul care în acest timp zace în trândăvie și desfrâu. Crezi oare că omul pe care-l vezi ieșind în miez de noapte din odaia de studiu, trăgându-și nasul, urduros și slinos, caută să afle din cărți cum să devină mai bun, mai mulțumit, mai înțelept? Nici pomeneală. Va muri aplecat asupra lor, sau îi va învăța pe urmași câte picioare au stihurile lui Plaut ori cum se scrie corect cutare cuvânt latinesc. Cine nu-și dă bucuros sănătatea, liniștea și viața în schimbul faimei și al gloriei – cea mai netrebuincioasă, mai deșartă și mai calpă monedă pe care o avem în pungă? Moartea noastră nu ne înspăimânta îndeajuns: să luăm, dar, asupra noastră și moartea nevestelor, copiilor și slugilor noastre! Treburile noastre nu ne erau destul necaz: să ne apucăm, dar, să ne frământăm și să ne batem capul și cu ale vecinilor și prietenilor noștri!

Vai! Îți pătrunde-n suflet și îndrăgești un om

De-ajungi să ții la dânsul mai mult decât la tineTer. [61] I, i, 13–14

Singurătatea îmi pare mai bine-venită și mai cu rost la cei care și-au dăruit lumii cei mai vrednici și mai frumoși ani, după pilda lui Thales. Destul am trăit pentru ceilalți, să trăim pentru noi măcar acest ultim crâmpei de viață: să ne îndreptăm gândurile și preocupările către noi și întru tihna noastră. Nu-i puțin lucru să ne retragem din lume cu hotărâre: asta ne dă de furcă îndeajuns și fără a adăuga alte isprăvi. De vreme ce Dumnezeu ne oferă putința de-a pleca oricând dorim, să ne pregătim, să ne strângem calabalâcul, să ne luăm din timp rămas-bun de la toți, să ne smulgem din chingile care ne țin legați unde nu ne e locul, îndepărtându-ne de noi. Trebuie să ne rupem de legături silnice, să iubim de-aci înainte și una, și alta, dar să ne legăm strâns numai de noi înșine: adică toate celelalte să fie ale noastre, dar nu lipite de noi în așa fel încât să nu le putem desprinde decât jupuindu-ne pielea și smulgând o parte din noi. Cel mai însemnat lucru pe lume este a ști să-ți aparții doar ție. E timpul să ne rupem de traiul laolaltă, de vreme ce de adus nu-i putem aduce nimic: cine nu poate da cu împrumut să se ferească a lua. Puterile noastre scad, să ni le păstrăm, adunându-le în noi. Cine poate întoarce și topi în sine îndatoririle față de atâția prieteni și părtași s-o facă. În această scăpătare ce-l va preface într-un lucru de prisos, o pacoste și o povară pentru ceilalți, să se ferească a deveni o povară, o pacoste și-un lucru de prisos pentru sine. Să-și afle bucuria și mângâierea, și mai ales să-și ducă viața cu teamă și respect față de rațiunea și cugetul său, în așa fel încât să-i fie rușine să calce strâmb în fața lor. Căci rareori ne temem de noi înșine.Quint. [44] X, vii, 24

(…)

[1] În original, arriereboutique, cameră aflată în spatele unei prăvălii, departe de ochii curioși ai clienților; Montaigne a înălțat sensul expresiei, făcând-o proverbială.