Tocmai am vizionat a doua oară spectacolul Faust Family. Riscând o formulă ca în basmul Sarea în bucate, aș spune că l-am găsit șocant de frumos. Prima dată (20 noiembrie) am rămas pur și simplu fără cuvinte, iar în această seară (17 decembrie) nu mă mai pot opri din vorbit cu mine însămi. Tipicul efect paradoxal a ceva ce trebuie consemnat.
Iahve îl trimite pe Mefisto într-o misiune secretă: Faust este Cea-care-se-întoarce, o femeie oncolog devenită propriul obiect de studiu, bolnavă de cancer. Întoarcerea ei după mulți ani, în pseudo-sânul familiei devine un grandios striptease al adevărului. Cea-care-se-întoarce a lăsat de fapt în urmă un iad, infestat de secrete îngrozitoare, traume și o rețea delirantă de victime și vinovați. Adevărul e prăfuit precum un tratat științific din care se scurge zădărnicia, în contact cu realitatea bolii. Performerul sectant organizează o reuniune de alcoolici anonimi ai adevărului absent, dar acesta se ascunde și mai mult, deoarece fiecare se agață de remușcările și durerea proprie. Traumele sunt niște șerpi Ouroboros, iar făptașul și fapta se multiplică exact ca celulele canceroase și ca jocul pe care Mefisto îl crede infinit. Nimeni nu este în stare să dea pe gât prea mult din absintul adevărului, iar atunci când ceilalți încearcă să ni-l comunice, devenim subit semi-autiști, pentru a-l asculta numai cu o ureche, acoperind-o cu paharul pe cealaltă. Tot astfel, când spunem adevărul și ne recunoaștem greșelile, ceilalți devin surzi, iar noi devenim invizibili. Nici nu mai încăpem în poza de grup, sfârșind doar ca autori și, inevitabil, ca agenți revelatori a ceea ce ne-a scăpat dintotdeauna.
În această dramă de familie proiectată cosmic am regăsit o serie de teze dostoievskiene: „fiecare din noi e vinovat de toate și față de toți” (Frații Kamarazov, Demonii); „Omul are nevoie să creadă în ceva! Să creadă în cineva!” (Idiotul). Răsfoindu-mi cărțile și notițele, am mai dat peste alte două idei traduse în Faust Family prin imagini și cuvinte pe măsură.
Prima vizează momentul când diavolul-musafir îi mărturisește lui Ivan că incursiunile sale telurice îi dau o anumită consistență dublată de plăcere: „Aici, pe pământ, de fiecare dată când îmi schimb reședința și mă amestec printre voi, viața mea devine, ca să zic așa, aproape reală, ceea ce pentru mine este o voluptate extraordinară. Fiindcă și eu, ca și tine, am o adevărată aversiune pentru fantastic, tocmai de aceea mă împac atât de bine cu realismul vostru pământesc.” (Frații Karamazov, vol. II, Univers, 1982, p. 428) Mefisto e un băiat de treabă, ajută pe unde poate, dar nici el nu face față adevărului, neputând vedea mai departe de propriul adevăr. Mama Lumilor îl ia la rost, denunțându-i jocul scurt și pretenția de putere absolută, dar Mefisto se demistifică pe sine însuși într-un mod dezarmant: recunoaște că e actor.
A doua idee dostoievskiană articulată exemplar în Faust Family mi s-a oferit printr-un mic miracol, fiindcă uitasem de ea și nu mă bântuise în timpul spectacolului: „Să-ți iubești aproapele, fără să-l disprețuiești, e cu neputință. După mine, incapacitatea fizică de a-ți iubi aproapele e în firea omului. Neînțelegerea se datorește de la început unei expresii greșite, căci dragostea pentru omenire nu se referă decât la acea omenire pe care tu însuți ai creat-o în sufletul tău (cu alte cuvinte, te-ai creat pe tine însuți și te iubești pe tine însuți) și care, prin urmare, nu va exista niciodată în realitate.”(Adolescentul, Rao, 2001, pp. 265-266) Pentru Cea-care-se-întoarce, căminul este cancerul. Urletul nesfârșit a ceea ce nu poate fi îndreptat o condamnă la tăcere, iar dorința și frica o determină să caute ieșirea din mașina infernală în care alchimia a fost înlocuită cu algoritmul, iar memoria a fost exilată din cultură.
Faust Family e un spectacol intens, cu teme mari orchestrate în plăci tectonice numai bune să dinamiz(t)eze inerția și hibernarea în care se complac pactele noastre faustice de toate zilele. Există și un curent de umor electrizant, întocmai ca în Twin Peaks, unde bufnițele nu sunt ceea ce par a fi: cu atât mai mult Mefisto! De altfel, poate ne-ar prinde bine cel puțin lecțiile lui de dans, și astfel vom reuși să-l înțelegem mai bine pe Zarathustra: „dacă alfa și omega ale înțelepciunii mele este că tot ce-i greu trebuie să se ușureze, ca orice trup să fie dănțuitor și orice spirit ca o pasăre să fie, da, acestea-s alfa și omega ale înțelepciunii mele” (Nietzsche, Așa grăit-a Zarathustra, Edinter, 1991, p. 262)
Pot doar să-mi doresc mai departe ca echipa de creație, anume Botond Nagy, Ágnes Kali și Benji Horváth să recurgă în continuare la asemenea manevre apreciate atât de Mama Primordială, cât și de zeii care încă sunt cu ochii pe noi.
FAUST Family – Teatrul Andrei Mureșanu Sfântu Gheorghe
De Kali Agnes și Benji Horvath
Regia: Botond Nagy
Scenografia: Andreea Săndulescu
Muzica: Claudiu Urse
Cu: Sebastian Marina, Claudia Ardelean, Manuela Ciucur, Fatma Mohamed, Camelia Paraschiv Katai, Mona Codreanu, Sergiu Aliuș, Nagy Attila, Cristof Marina.
