Fericirea, între speranță și îndoială

Nu aș fi reușit să închei acest încrâncenat an 2020 într-un mod mai simbolic decât am făcut-o prin lecturile pe care mi le-am ales; un an în care speranța și îndoiala și-au disputat neîncetat întâietatea, dar care ne-a învățat că e loc de ambele, de fapt, într-o lume în care binele și greul se succed fără încetare, care ne-a învățat că nu atât greul, cât această succesiune, de fiecare dată neașteptată, ne pune la încercare, ne-a învățat cât de incert poate fi viitorul și că fericirea noastră s-ar putea să nu depindă întru totul de noi, sau poate chiar ne-a făcut să ne întrebăm ce e fericirea.

Această temă, a fericirii, am urmărit-o în cele două cărți pe care le-am citit recent, Ipoteza fericirii de Jonathan Haid și Iluzia fericirii de Dorian Furtună. Trebuie să mărturisesc că, mai mult decât tema însăși, m-a interesat (și m-a captivat) felul în care aceasta a fost tratată de către cei doi autori. Curios este că, deși aceștia folosesc aceleași instrumente, ba chiar, pe alocuri, și aceleași date, iar concluziile lor sunt, în mare măsură, asemănătoare, totuși ei se raportează la ideea de fericire în moduri diametral opuse. Această observație mi-a adus aminte de afirmația lui Ludwig von Mises precum că „faptele în sine nu spun nimic. Despre fapte trebuie să ne vorbească o teorie”. Dar, înainte de a vorbi despre fapte și teorii, trebuie să prezint modalitățile de abordare ale temei de către autori, precum și pe autorii înșiși.

Dorian Furtună și Jonathan Haidt

Jonathan Haidt este cercetător în domeniul psihologiei sociale, interesat de psihologia morală și de emoțiile morale. În același timp, în cartea de față, Haidt se declară apologet al psihologiei pozitive și fac această mențiune pentru că celălalt autor, Dorian Furtună, este oponentul acestei psihologii. Haidt mai este cunoscut publicului român prin cartea Mintea moralistă. De ce ne dezbină politica și religia, tradusă și publicată la editura Humanitas, în 2016, înainte de actuala carte, Ipoteza fericirii. Armonia dintre știința modernă și vechea înțelepciune, care apare la aceeași editură, în anul curent, fiind totuși publicată, în original, înainte de Mintea moralistă (2006 față de 2012). Tot anul acesta, la editura Lexon, apare cartea Iluzia fericirii. O izbăvire terapeutică, scrisă de Dorian Furtună, etolog, autorul cărților evoluționiste Hommo Agressivus. De ce nu se opresc războaiele și violența și Mozaicul uman. Evoluția omului și originea raselor.

Ați observat, probabil, asemănarea dintre denumirile cărților: Ipoteza fericirii, Iluzia fericirii…, dincolo de inițialele și numărul de silabe identice (o remarcă gratuită, dar o coincidență care mi s-a aruncat în ochi), ambele mi-au trezit o bănuială de certitudine instabilă, aparent o contradicție în termeni, pe care o găsesc aplicabilă totuși, în acest caz, ipoteza fiind nu mai mult decât o prezumție referitor la ceva, în cazul de față la modul în care poate fi atinsă fericirea (realitatea căreia este o certitudine asumată de autor), dar care încă nu este, totuși, o teorie (altfel spus, o ipoteză este o teorie care încă nu stă bine/stabil pe picioare), în timp ce iluzia relevă certitudinea autorului referitor la caracterul amăgitor, ireal al fericirii, căreia, totuși, nu i se poate nega o existență, măcar și himerică, în această lume (o iluzie este ceva ireal care, totuși, ne apare).Titlurile s-au dovedit a fi foarte reprezentative, de vreme ce presupunerile care mi le-au trezit descriu, în linii foarte mari, poziția adoptată de autori, totuși, cheia înțelegerii ideilor acestora stă în încă mai relevanta alegere a subtitlului. Dar să nu anticipăm.

Odată ce cunoaștem autorii și pozițiile acestora, se poate specula de ce acestea din urmă nu sunt întâmplătoare. Ca biolog, Dorian Furtună este interesat de realitatea fenomenului studiat, fiind mai înclinat să opereze cu raționamente adevărate,iar Haidt, prin natura ocupației sale, psiholog fiind, se simte dator să găsească, asemeni unui doctor, soluții ce ar avea sens, chiar și pentru bolile închipuite ale pacienților săi. Astfel, dacă am trata cele două cărți ca pe o dezbatere imaginară, trebuie să ținem mereu cont de faptul că doi oponenți puternici nu vor ajunge niciodată să se convingă unul pe altul.Folosul, pentru ei,rezidă doar în depistarea eventualelor lacune ale propriilor poziții care urmează, ulterior, să fie întărite, în timp ce adevăratul câștigător este, fără îndoială, audiența (adică cititorul, în cazul de față).Evident, înaintarea acestei perspective nu urmărește scopul reconcilierii pozițiilor autorilor, ci al cointeresării cititorului.

Modul în care își construiesc autorii argumentarea diferă inclusiv datorită faptului că certitudinile de la care pornesc sunt nu doar opuse, dar și asumate în mod diferit: dacă la Dorian Furtună irealitatea fericirii este declarată ca atare, devenind, astfel, automat, linie de subiect, la Jonathan Haidt realitatea fericirii este implicită, de vreme ce acesta purcede direct la examinarea căii prin care aceasta poate fi atinsă, fără a simți nevoia de a analiza conceptul în sine.Astfel, dacă cartea lui Haidt este un drum din punctul A în punctul B (deși cu suficiente popasuri și numeroase ocolișuri), pentru că descrie un algoritm de accedere la fericire, cea a lui Furtună este stratificată pe mai multe niveluri, deoarece conține atât o demonstrație (a irealității fericirii), cât și o alternativă (la fericire), având, așadar, o construcție etajată, dar una dotată cu un ascensor care circulă neîncetat între diferitele niveluri. În timp ce Haidt optează pentru înlănțuirea raționamentelor, ale căror concluzii și elemente sunt reluate, din capitol în capitol, pentru a fi dezvoltateși a contribui la progresul teoriei care este întregită spre final, Furtună preferă calea argumentelor cumulative, cartea însumând un număr de 181 de tablete scurte, nelegate între ele de o consecutivitate a raționamentelor, ci de insistența cu care ideea fericirii este atacată din diferite unghiuri și cu multiple exemple, după principiul picăturii mici care intenționează să găurească piatra tare.

Fiecare din aceste strategii are avantajele și dezavantajele sale (din punctul de vedere al cititorului): discursul lui Haidt, deși fermecător de elegant, este, în același timp și, probabil din același motiv, persuasiv într-un mod constrângător, în timp ce textele lui Furtună, mult mai reci, și – deși categorice la nivelul validării conceptului – lasă, totodată, cititorului, mai multă libertate de întocmire a propriei formule a unei vieți împlinite. Dacă Haidt eludează îndoiala prin frumusețea și buna organizare a gândurilor, Furtună o provoacă prin franchețea exprimării și abundența argumentelor (sau, mai degrabă, a exemplelor, căci acestea țin, uneori, de același argument). Pe de altă parte, plăcerea lecturii este, după părerea mea, știrbită, în cazul Iluziei…, de salturile la contexte și abordări diferite, în timp ce Ipoteza… se citește ușor și cu spor (adevărat că este și mai puțin voluminoasă).

Spuneam că autorii folosesc aceleași instrumente, dar n-am spus și care sunt ele: de la cele mai vechi învățături filozofice până la cele mai noi studii științifice (în cazul lui Dorian Furtună sunt mai noi, pentru că și cartea este mai nouă), fără să ocolească, în același timp, doctrinele marilor religii. Socrate, Seneca, Bentham, Kant, Buddha, Confucius, Lao Tzu sunt nume pe care le întâlnim în ambele cărți, dar se observă și aici o diferențiere. Haidt are o vădită înclinație spre a valida cu precădere preceptele filosofiei orientale (dedică un subcapitol meditației, iar un subcapitol ulterior îl denumește sugestiv Cum s-a rătăcit Occidentul). De cealaltă parte, Furtună observă înclinația occidentalilor de a prelua practicile orientale, înclinație față de care are mari rezerve:

„Dacă omul nu-și găsește împăcare și mulțumire în sânul culturii sale, dacă nu-i sunt suficiente reperele pe care i le oferă filosofia, religia sau tradiția din care i se trag rădăcinile, sunt mici speranțe că-și va găsi astâmpăr sufletesc pe meleaguri străine sau în practici spirituale împrumutate. […] …contează pentru sănătatea psihică trăirea în albia unor practici și valori cu care ne-am familiarizat de mici”.

Cu toate acestea, analizează și el filozofia orientală, în care găsește și idei pertinente, pe Lao Tzu considerându-l chiar un mare și profund gânditor, iar, în alte tablete, ironizează pe marginea teoriilor prea rupte de realitate ale stoicilor sau cirenaicilor. O simpatie mai pregnantă se observă, la acest autor, pentru filozofii occidentali mai recenți, Schopenhauer, Keyserling și chiar Pascal Bruckner fiind citați de mai multe ori. Haidt însă nu atât comentează pe marginea unor sau altor viziuni filozofice, cât încearcă să le adapteze noilor realități, fără să ezite, în același timp, să critice tendințele bolnăvicioase ale acestei noi realități. Această critică este comună ambilor autori, dar e mai accentuată la Dorian Furtună. Ceea ce, totuși, armonizează cele două viziuni este părerea autorilor că multe teorii filozofice resping instinctele și nu sunt conectate la felul în care funcționează omul, ca ființă inclusiv biologică. Ambii analizează filozofia în lumina cercetărilor științifice.

După această privire de perspectivă, în care am vorbit despre autori, idei de bază, modalitate de abordare și instrumente, poate că ar fi cazul să fac o scurtă prezentare a conținutului.

Ideea lui Haidt e mai ușor de urmărit pentru că după cum spuneam, e oferită pe tavă. El începe de la prezentarea modului în care funcționează mintea umană, prezentând patru diviziuni ale acesteia (minte și corp, dreaptă și stângă, vechi și nou și automat versus rațional), ultima fiind centrală în argumentarea autorului. Aici introduce superba lui metaforă a călărețului și elefantului pe care am cunoscut-o din cartea Mintea moralistă (deși anume în cartea de față a fost introdusă special) și pe care o găsesc deosebit de exactă și revelatoare. Ea se referă la diviziunea minții (atât de trâmbițată de neuroștiință, în ultima perioadă) în procese care se petrec automat, în subconștient, și procese pe care le controlăm rațional. Pe internet circulă imaginea unui iceberg, a cărui mică parte de la suprafața apei reprezintă partea rațională, în timp ce imensa sa bucată subacvatică este partea automată a minții. Imaginea este pertinentă doar în măsura în care ilustrează proporția dintre cele două părți, dar nu spune nimic despre funcționarea și interacțiunea lor. În această mai profundă explicație stă splendoarea metaforei lui Haidt. Astfel, călărețul reprezintă rațiunea, iar elefantul – subconștientul. Călărețul conduce elefantului, însă doar în măsura în care elefantul nu-și manifestă propria voință și n-o apucă prin hățișuri. Atunci când voința elefantului intră în conflict cu cea a călărețului, acesta din urmă, mic și neajutorat, devine incapabil să mai dirijeze cu acest greoi gigant. Practic, când vedem prăjitura preferată, devine imposibil să ne convingem că aceasta este dăunătoare, chiar dacă ne amintim că suntem la dietă. Mai mult decât atât, rațiunea, în loc să ne țină în frâu poftele, se transformă în avocatul (încă o metaforă a lui Haidt) pasiunilor (cealaltă metaforă, binecunoscută, a lui Hume, fiind de rațiune ca sclavă a pasiunilor) și ne convinge că un aport de calorii ne va da puteri, ne va crea bună dispoziție și aproape că nu va influența cifrele de pe cântar.

Ei bine, Haidt consideră că elefantul, totuși, poate fi dresat, obiceiurile automate pot fi schimbate, dar doar prin exercițiu permanent. Gândiți-vă la șofat: atunci când abia învățați să conduceți, analizați cu febrilitate succesiunea acțiunilor pe care le faceți, în acest fel întârziind în reacții și poate chiar provocând situații periculoase, în timp ce, după o anumită perioadă, șofatul devine o abilitate parcă înnăscută, iar situații periculoase pot apărea, dimpotrivă, dacă încerci să urmărești conștient fiecare acțiune pe care o faci când conduci. Călărețul a delegat o sarcină elefantului. Ceea ce este valabil pentru abilități mai simple (precum în exemplul meu cu șofatul), Haidt consideră că poate fi valabil și pentru calități mai elevate, până la virtuți. Antrenamentul ne poate face virtuoși și asta e ceea ce trebuie să preluăm de la antici:

„În timp ce grecii erau preocupați de caracterul unei persoane și se întrebau ce fel de om ar dori să devină fiecare, etica modernă se axează mai degrabă pe acțiuni, cântărind dacă anumite fapte sunt bune sau rele. […]

Această trecere de la o etică a caracterului la o etică a dilemelor a îndepărtat educația morală de virtuți și a orientat-o către raționamentele de ordin moral. […]

Cred că această trecere de la caracter la dileme a fost o greșeală profundă, și asta din două motive: în primul rând, slăbește moralitatea și îi limitează sfera de acțiune. În timp ce anticii vedeau virtutea și caracterul manifestându-se în absolut toate lucrurile pe care le face o persoană, concepția modernă limitează moralitatea la un set de situații în care o persoană se poate regăsi doar de câteva ori pe săptămână: negocieri între propriul interes și interesul altora.”

Călărețul nu trebuie separat de elefant, nu trebuie pus în situația de a raționa și a rezolva probleme de morală (dileme), ci elefantul trebuie antrenat așa încât să nu-l împiedice pe călăreț să procedeze moral, iar unitatea dintre ei să fie armonioasă. Pe scurt, trebuie să ne formăm un caracter virtuos.

Dacă nu ați înțeles, până aici, care este legătură cu fericirea, este pentru că am omis partea în care Haidt explică de ce succesul, faima și bunurile materiale nu aduc fericirea (sau doar contribuie într-o mică măsură la aceasta, memorabilă fiind afirmația lui Haidt că dacă credem că banii nu aduc fericirea, înseamnă că nu știm pe ce ar trebui să-i cheltuim). Acesta este punctul comun al ambilor autori și argumentele sunt consistente, pertinente și convingătoare, în ambele cărți. Înainte de a trece la alte comparații, trebuie să fac o scurtă incursiune și în viziunea pe care ne-o prezintă Dorian Furtună.

Succesiunea de idei pe care o voi prezenta, trebuie să menționez, îmi aparține, fiindcă, după cum am spus mai sus, cartea nu oferă o înlănțuire de teze, ci o mulțime de argumente, astfel încât s-ar putea ca alți cititori (sau autorul) să aranjeze piesele acestui puzzle cu totul altfel; cred, în schimb, că ea îmi permite, totuși, acest aranjament.

Scopul declarat al cărții, intuit încă din titlu, este de a demonstra că fericirea nu există. Putem distinge, de-a lungul cărții, un prim nivel al contestării realității acesteia, în efortul autorului de a demonstra că fericirea nu poate fi detectată, măsurată, înregistrată la nivel fiziologic, și nici nu este o emoție, în suita cărora susține autorul că a fost inclusă nejustificat de către psihologia pozitivă. Așadar, la acest nivel, ni se arată că fericirea nu este o stare psihofiziologică reală, adică nu poate fi simțită.

Știm însă că „omul este un animal suspendat în rețele de semnificații pe care el însuși le-a construit” (Clifford Geertz), ceea ce înseamnă că lumea în care trăim este mai mult decât pietre și organisme, ci încă și o mulțime de lucruri care au o realitate aparte, care există doar pentru că credem în ele sau pentru că avem nevoie de ele (precum sfinții, binele și răul, sau valoarea banilor). Acestea sunt constructele culturale. Anume aceasta susține Dorian Furtună că este fericirea: un construct cultural. Tabletele în care demonstrează acest lucru pot fi aliniate drept al doilea nivel al logicii cărții. Cartea s-ar încheia aici, dacă nu ar fi o problemă și cu acest lucru, iar problema, susține autorul, este că fericirea este nu doar un construct cultural, ci și individual. Sunt atât de multe definiții ale fericirii, iar, întrebați, oamenii ar da, fiecare, un răspuns diferit, în funcție de țara în care trăiește, etnia din care face parte, anturajul, familia, profesia sa și încă de o mulțime de alți factori, încât (acest al treilea nivel ne spune că) chiar și ca construct cultural, fericirea nu poate fi definită, iar măsurarea indicelui fericirii al diferitor țări este o aberație statistică, tocmai din cauza percepțiilor diferite care nu ar fi corect să fie evaluate cu același tipar.

Și problemele nu se opresc aici. Dorian Furtună este, și el, interesat de aspectele morale, dar în alt fel decât Jonathan Haidt. Dacă Haidt analizează moralitatea felului în care înțelegem, azi, fericirea, adică a percepției și acțiunilor noastre vizavi de aceasta, Furtună susține că amorală este însăși ideea de fericire.

Dar, înainte de a trece la acest al patrulea nivel al Iluziei fericirii, îmi permit o scurtă digresiune inspirată de carte. Autorul nu menționează expres care ar fi problema cu percepția individuală a fericirii, dar o consideră o dovadă a inexistenței fericirii. Însă, la urma urmei, și frumusețea e în ochiul privitorului, iar valoarea, în mintea consumatorului. Avem multe constructe culturale asupra cărora avem percepții diferite. Problema, de fapt, este în a înțelege cărui scop servesc ele. Oamenii au inventat diverse concepte care le servesc la ceva: divinitățile pentru a-și explica lucrurile neînțelese, iar apoi, în calitate de terapie a spiritului, frumusețea pentru a se delecta, pentru plăcerea estetică. Dar fericirea? De ce ne trebuie să fim fericiți? Cărui scop real sau spiritual îi servește? Problema cu fericirea este că își este propriul scop. Și aici revin la Iluzia fericirii, în care autorul ne spune că fericirea este nu doar o problemă de ordin metodologic, ci acest concept este găunos din punct de vedere moral: „e cam grav să consideri că poți fi fericit, indiferent de starea oamenilor din jur”. Cum putem să ne dorim să fim fericiți când vedem în jur, zi de zi, atâta suferință și nedreptate. Iar adevărul trist despre fericire ar fi că este o idee comercială: „ideea de fericire nu are o acoperire științifică, dar, în schimb, are în spatele său câștiguri de miliarde, interese economice mari și lideri de opinie care în ruptul capului nu vor recunoaște vreodată că fericirea e o simplă închipuire”.

Să rezumăm ce avem până în acest punct, înainte de a trece la concluzii.

În privința a ceea ce nu este fericirea, cei doi autori se înțeleg perfect: îmbunătățirea condițiilor de trai ne bucură doar temporar, urmând adaptarea la noile condiții, care devin o normalitate și un nou nivel, mai ridicat, de la care să pornim spre ambiții și mai mari, o cursă infinită și obositoare psihologic; faima provoacă anxietate; hedonismul ne istovește fizic și ne pustiește spiritual; ascetismul ne alienează și nu corespunde vieții moderne (asta e mai mult teza lui Dorian Furtună, dar Jonathan Haidt dezvoltă o formulă în care omul modern se încadrează, fără a apela la extremisme, deși poate si chiar trebuie să preia obiceiul moderației, propriu, de exemplu, vieții monahale). Însă referitor la ceea ce este fericirea, știm deja că cei doi autori se află în contradicție, și nu atât de conținut, cât mai ales de termeni, pentru că tot ceea ce include Haidt în fericire, Furtună consideră că e cu totul altceva, iar fericirea pur și simplu nu există. Diferența dintre ideile autorilor stă și în felul în care se raportează la definiția în sine: în timp ce Dorian Furtună respinge, rând pe rând, stereotipurile pe care le avem despre fericire (nu este plăcere, nu este emoție, nu este succes,…), Jonathan Haidt abordează holistic ideea de fericire (include și condițiile externe, contează și starea financiară, ocupațiile, mai ales cele voluntare, cele cărora ne dedicăm cu însuflețire,…).

În cele din urmă însă, indiferent cum numesc autorii aceasta, fericire, împlinire sau armonie, ambii consideră că viața trăită cu înțelepciune, moderație în consum, precum și cu dedicație față de o pasiune, ocupație creativă sau de orice alta natură, îndeplinită voluntar, indiferent de recompense (și, la acest punct, ambii autori fac trimitere la conceptul de flux al lui Mihaly Csikszentmihalyi), este o viață trăită cu mai mult sens. Ar mai fi de adăugat, în formula lui Haidt, nevoia omului de divinitate, care însă se referă mai mult la o viață spirituală bogată, fapt ce nu este respins expres nici de celălalt autor. Însă, dacă Jonathan Haidt consideră că putem fi fericiți, după o formulă care armonizează adevărul științific cu sensurile vechii înțelepciuni, Dorian Furtună consideră că întîietate trebuie să aibă izbăvirea de conceptul de fericire, după care să ne trăim viețile cumpătat, bucurându-ne de mulțimea de emoții și stări pe care ni le oferă.

Oricât de consistente ar fi ambele cărți, cred că ar fi dificil ca tema fericirii să fie epuizată (cu atât mai admirabil fiind efortul autorilor), dar lectura lor, nelipsită de surprize și captivantă, ne oferă suficiente piste pentru reflecții.

Ipoteza fericirii. Armonia dintre știința modernă și vechea înțelepciune de Jonathan Haidt