Întru (mai) dreapta cinstire a unei lumi crepusculare…

Radu Părpăuță aparține, prin naștere și prin tot ceea ce îl definește ca om și ca scriitor, unui spațiu geografic și cultural privilegiat. Este moldovean. Lumea cronicarilor, a voievozilor deopotrivă iubitori de viață și de cultură, lumea lui Negruzzi, a lui Creangă, Sadoveanu, dar și a lui Al. O. Teodoreanu. O lume în care lacrima se împletește cu voia-bună, cu vorba șugubeață, cu hazul de necaz. Să te naști și să te faci scriitor acolo trebuie să fie, în egală măsură, un privilegiu și un handicap, o dificultate în a-ți găsi repede propria voce. Căci vei fi mereu comparat cu predecesorii tăi, stabilindu-se, volens nolens, filiații stilistice și de conținut.

E, se pare, un risc asumat. Radu Părpăuță își asumă senin, optimist, descendența dintr-o lume literară despre care s-a scris mult, la superlativ aproape întotdeauna. Ca și predecesorii săi, își câștigă traiul din îndeletniciri aflate mereu în proximitatea scrisului: profesor, bibliotecar, traducător, ziarist.

Cu primele sale texte am venit în contact grație rețelelor de socializare. De la comentarii pe marginea unor postări până la „pastilele” proprii, care combină nostalgia cu umorul lucrat în filigran. S-a conturat astfel, încă de acolo, o lume fascinantă, cu legile ei nescrise, cu personaje pitorești, cu un limbaj specific, acele elemente lexicale regionalice, pe care scriitorul le decupează frecvent în situații specifice.

Toate acestea le-am regăsit ulterior în volumul de proză scurtă Rămas-bun, apărut anul trecut la Editura Polirom, în colecția Ego.Proză. Fără îndoială, titlul volumului, regăsibil și ca titlu al unuia dintre textele acestuia, este un omagiu adus lumii satului moldovenesc tradițional, oamenilor, părinților, bunicilor și tuturor celor cu care scriitorul și-a intersectat pașii în viața trăită până acum. În acest sens, cartea se deschide cu un text dedicat indirect tatălui autorului, care reconstituie, cu nostalgie, amintirea unui drum făcut împreună cu acesta și cu un unchi, la strâns fânul, în speranța că va putea vedea Ceahlăul, munte magic pentru copilul de atunci.

Volumul aglutinează texte scrise în diverse perioade, publicate, unele dintre ele, în ziare și reviste, fragmentar pe rețele de socializare, unde au fost deja comentate și apreciate. Am aflat, de curând, că autorul a fost nominalizat, cu această carte, la secțiunea Proză de către Agenția de Carte pentru „Cartea anului 2018”, unde se află într-o companie absolut remarcabilă. Îi dorim succes și ne bucurăm pentru această nominalizare.

Cum textele despre care vorbim se înscriu mai degrabă în dimensiunea „de graniță” a memorialisticii (cele mai multe dintre ele), cartea reține atenția prin modul în care se raportează scriitorul la experiențele trăite, la oamenii cunoscuți, la propriile atitudini și idealuri, dar și la o perioadă de neagră amintire, aceea a comunismului pe care omul trăitor în sfera rurală îl percepe și îl amendează în mod specific, drept anormalitate, absurditate, grotesc, suceală etc.

Un alt punct forte al cărții îl reprezintă portretele: „doamna Nela” (Dactilografa) cu verva și cu flerul ei în privința oricărui om care-i intră pe ușă, dar și cu umorul grosier, care însă o prinde extraordinar când comentează ironic gângăveala lui Ceașcă (Ceaușescu) la televizor:

„Știe el, boul, cum se crește o vacă? Vaai, să stea la coada ei, să calce în baligi, așa aș vrea să-l văd (…) Da, da, comentează tare doamna Nela, scuipând țigara din gură, ca pula și cu pizda, Dumnezeii mă-tii!” (pag. 13).

Sau cumetrele Ileana și Zâna, moș Vasile și moș Mitriță, din schița care dă titlul volumului, oameni veseli, dornici să-și petreacă timpul împreună, la voroavă și la bucate bune, atât de mult încât sunt de tot hazul când nu reușesc să se despartă unii de alții:

„De bună samă că ne-am om mai vedea. Da, iaca, te gândești că… azi-mâine… Cum îi cânticul: „Foaie verde de măsline,/ Hai, frate, să trăim bine/ Că azi-mâne moartea vine,/Ori la mine, ori la tine”.

A rămâne împreună și a petrece devine astfel o pavăză împotriva timpului și a morții.

În general, oamenii vârstnici sunt surprinși magistral în ceea ce au specific: atitudine, limbaj, comportament: mătușa Chibeta (Elisabeta) și mătușa Maria din Drumul cel negru, de pildă, prășesc „popușoii” și filosofează savuros pe marginea „pălănidei”, iarbă afurisită, rezistentă la sapă și la vreme, „buruiana dracului”, care își ascunde rădăcina în pământ de „îți crapă mânurile” încercând să o stârpești; bătrânele se opresc din lucru fie pentru a vorbi și a râde, fie pentru a gusta din vinul cel rece, depănând inclusiv amintiri din pușcărie, iar la final comentând slujba de înmormântare ținută pentru una dintre suratele lor.

O lume întreagă e reconstituită pagină cu pagină, text cu text, om cu om. Obiceiurile de nuntă, de înmormântare, „luminația” din noiembrie, satisfacerea stagiului militar și avatarurile acestuia, chefurile, înșiruirea și descrierea bucatelor și a rețetelor din zonă, dragostea, boala, moartea, toate sunt desfăcute cu grija pentru detalii, cu regionalisme care pigmentează savuros pagina. Scriitorul intră adesea în propriul text, fie prin comentarii livrești, fie prin atitudinea unui observator mucalit, devenind ulterior cronicarul fidel, îndrăgostit, al acestui univers al tihnei și al patimilor asumate până la capăt, lumea în care vorba are întotdeauna miez și viața se încolăcește mereu în căutarea rostului. O lume în care mătușile de tot felul aduc lumină, voie-bună, ironia omului simplu, curat, inteligent (nu poți să nu-ți descrețești fruntea, de pildă, imaginându-ți-o pe mătușa Melania cea îndrăgostită de mâncare, trecută deja prin șase operații care-i pun viața în pericol, care promite mereu nepoților să pregătească bine tradiționala slănină de la magazin, dar care mereu o mănâncă pe toată, cu pâine, în autobuzul ce-o duce spre casă). Este lumea în care, vorba lui Radu Părpăuță, „ia și izmana sunt cele două embleme ale culturii naționale”. O lume „hrănace”, ca și mătușa Melania cea dusă în cea lume după cea de-a șaptea operație, ultima… Căci azi,

„fântâna cea cu cumpănă nu mai scârțâie la poartă, nu mai este nici bucătărioara afumată a mătușii Melania, iar satul cel vechi e cenușă. Deh, ca-n Sadoveanu” (pag. 149).

Nota paseistă e atenuată, cum se vede, de autoironie, fără ca autorul să cadă în păcatul vechi al „pășunismului” de la începutul secolului trecut. Accentele nostalgice se topesc încet-încet în vigoarea cuvântului moldovenesc, în perindarea oamenilor care beau și mănâncă la fel de pofticioși, indiferent de vârsta și de necazurile lor. Lacrima se amestecă insesizabil cu râsul sănătos. Cu poveștile spuse lângă paharul cu vin sau noaptea, lângă foc, după strânsul fânului sau într-o expediție școlară. Una dintre ele mi-a atras atenția, știind-o încă de când Radu Părpăuță a postat-o pe Facebook, o poveste aflată de autor încă de pe vremea când lucra în învățământ, într-o comună băcăuană: un moș de 80 de ani se îndrăgostise de o femeie de 40, al cărei soț era prizonier la ruși. Dar e o dragoste atipică. Moș Traian știa orele când Anicuța venea la fântână „și se ducea și el, chipurile să adape calul”. Schimbă mereu aceleași vorbe simple, domoale, fără să ia vreunul hotărârea de a-și mărturisi sentimentele. Oamenii din sat și fiul bătrânului încep să-l ia în râs, disprețuindu-l. Dar moș Traian merge imperturbabil la fântână, să o vadă zilnic pe Anicuța. Așa se termină povestea. „Cehoviană”, cum o cataloghează scriitorul colportor. Prietenii virtuali din rețeaua de socializare îi cer să o continue. Vin cu idei. Se declară frustrați de lipsa unui final, oricare ar fi acesta. Reluând povestea în volumul de față, Radu Părpăuță o dezvoltă, dar nu pe fir epic, ci pe atmosferă: cum erau serile, ce zgomote se aud în jur, cum fornăie calul lui moș Traian, cum arată și ce gândește Anicuța, ce simte bătrânul privind-o. Textele câștigă astfel, indubitabil, în stratul de adâncime, cel sapiențal. Restul, vorba ceea, ține de imaginația fiecăruia dintre noi, cititorii: