Pentru început, poate este necesar, să reafirmăm, fără tăgadă, pentru generațiile care au aflat despre comunism doar din cărțile de istorie sau din relatările celor mai în vârstă, ce a însemnat cu adevărat comunismul. Sintetizând totuși, putem spune că, pentru milioane de oameni, comunismul a fost un lagăr social și psihologic fără precedent în istorie. Dimensiunea experimentului ideologic la care au fost supuși oamenii în comunism este de neînchipuit. Abia după ce citim cărți nonficționale, memorii, documente-mărturii, istorii locale, povestiri sau chiar romane gen O zi din viața lui Ivan Denisovici, sau zguduitorul Arhipelag Gulag ale lui Soljenițîn ne putem da seama de adevărul a ceea ce afirmam anterior. Chiar dacă au apărut foarte multe cărți despre modul cum trăiau efectiv oamenii în societățile închise, totalitare, tot mai există percepții greșite și prejudecăți despre ceea ce s-a întâmplat în mod real în China maoistă sau în Rusia stalinistă, ca să luăm doar două repere ale ideologiei comuniste, ce au influențat cel mai mult destinele celor care au avut neșansa să trăiască în interiorul acestor țări. Și când ne gândim că moda intelectualilor postbelici era aceea de a privi cu condescendență regimul comunist sovietic sau chinez și chiar de a pactiza ideologic, în totalitate sau parțial, cu comunismul[1], nu putem să nu salutăm apariția oricărei lucrări despre drama vieților oamenilor obligați să trăiască în iadul roșu. Chiar dacă naivității unor gânditori europeni i se pot găsi numeroase circumstanțe atenuante, nu putem să nu le desconspirăm ideile false în totalitate. Comunismul nu a reprezentat altceva decât „nenorocirea secolului”, cum s-a exprimat, fără tertipuri intelectuale, Alain Besançon. Iar ca să folosim un termen și mai potrivit pentru cei care au crezut, în ciuda evidențelor,[2] , în libertatea „autentică” întemeiată de comunism, termenul potrivit este de „gândire captivă”, atât de inspirat utilizat de Czeslaw Milosz[3]. Căci ce altceva poate însemna încrederea oarbă într-o religie materialistă decât un exemplu clar de gândire captivă unei ideologii anti-umaniste, prin excelență?
Am considerat necesară această (puțin cam lungă) introducere la un imaginar cultural tocmai pentru a integra romanul Îngropăm ce nu putem lua a scriitoarei originare din Singapore, Kirstin Chen[4] în rândul cărților-document despre ceea ce s-a întâmplat în mod real în comunism. Subliniez în mod real, pentru că, deși este o carte ficțională, ea își trage esența din memoria colectivă a celor care au trăit într-o altă variantă a comunismului, ușor diferită de cel stalinist, dar, aș risca să afirm, mai dură, din perspectiva consecințelor asupra destinelor umane implicate în malaxorul dezumanizării reprezentat de maoism. Despre ceea ce s-a numit „Gulagul chinez” s-au scris destule cărți, poate nu atât de multe ca despre Gulagul sovietic, fapt explicabil prin existența unui număr mic de adevărați disidenți desprinși din rândurile intelectualilor chinezi, spre deosebire de numeroșii scriitori ruși care au reușit să evadeze din lagărul roșu. O parte din aceste cărți sunt amintite și de Chen.[5] Toate sunt mărturii ale celor care au simțit în mod direct, uneori cu prețul a infinite suferințe și răni rămase necicatrizate, efectele revoluției comuniste chineze. Romanul scriitoarei Kirstin Chen este și un omagiu adus celor care au îndrăznit să creadă în libertatea lor într-o țară unde supunerea față de partid, autocenzura și delațiunea reprezentau „virtuțile” supreme.
Pentru cel care citește pentru prima oară o carte despre societatea chineză în timpul regimului maoist, cu siguranță că Îngropăm ceea ce nu putem lua reprezintă un șoc puternic. Prezentată sub formă de ficțiune, narațiunea de tip nonficțiune a romanului poate fi suportată mai ușor de cititor. Realitatea adevărată este însă mereu prezentă în mintea lectorului, iar Kirstin Chen reușeste să creeze în permanență senzația că povestea poate fi oricând una reală. Tot la granița dintre cele două registre, ficțional și real, poate fi înțeleasă și următoarea scenă:
«Tot ceea ce Ah Liam învățase la școală avea acum sens. Înțelese în cele din urmă de ce Președintele declarase: „Comunismul e un ciocan cu care vom zdrobi dușmanul”. Deodată, Ah Liam văzu dușmanul pretutindeni în jurul său (…) Acum (…) cererea prezenta o oportunitate de a-și reafirma devotamentul față de Partid și de a îndrepta lucrurile. Lăsă pixul în jos și fu cuprins de liniște: acceptarea faptului că era pe cale să facă ceva de nedesfăcut. Scrise: Președintele Mao ne învață că aceia care mărturisesc vor fi tratați cu mai puțină asprime decât aceia care refuză să-și recunoască greșelile. Relată apoi în detaliu modul înfiorător în care bunica lui îl insultase pe Marele Conducător și de ce nu avea de ales și era nevoit să-i expună fărădelegea.» (pag. 23-24).
Chiar și pentru cei care au citit cărți despre comunism, conformismul și trădarea oamenilor, cinismul, mutilarea sufletelor, sărăcia muncitorilor, urâțenia morală a oamenilor pot induce o suferință fără margini. Căci există multă tristețe și disperare în paginile cărții tinerei prozatoare, de la drama despărțirii unei familii, altădată prospere și din rândul elitei intelectuale și industriale chineze, la singurătatea și suferința imensă resimțită de micuța San San, obligată să se maturizeze și să înțeleagă lumea absurdă în care trăiește, în condițiile în care este părăsită, oarecum involuntar, de către părinți și de toți cei apropiați.
Chiar dacă este un roman (non)ficțional, acesta retușează situații și evenimente reale din China maoistă, în care execuțiile publice, autocritica, depersonalizarea oamenilor, transformarea instituțiilor și a întregii societăți chineze într-un stat totalitar, închis, devorează milioane de suflete și de destine. Familia Ong trăiește pe viu aceste realități dure, care-i afectează în totalitate pe toți membrii ei, de la cei mai tineri până la bătrâna Bee Kim. Într-o societate normală, adică necoruptă ideologic, familia Ong ar fi putut avea totul: capul familiei, Ah Zhai, ar fi fost un om de afaceri prosper, familia ar fi putut locui fericită și împlinită în Vila Diamant, un frumos edificiu arhitectonic construit pe o pitorească insulă din Marea Chinei de Sud, intitulată, foarte poetic, Tumultul Valurilor, iar bătrâna Bee Kim, personajul-cheie și simbolul familiei, prin legătura cu trecutul nobil pe care o întruchipează, ar fi avut o bătrânețe liniștită. În China comunistă, familia Ong însă nu își are locul, pentru că noua societate revoluționară îi exclude pe burghezi, adică pe vechii proprietari. Acțiunea romanului are loc în anul 1957, un an important în istoria recentă a Chinei. 1957 este chiar anul în care Mao Zedong proclamă „Marele Salt Înainte”, un plan economic ce viza dublarea producției de oțel și de cereale și transformarea vechilor proprietăți în comune. Eșecul programului economic a fost unul total: milioane de chinezi au murit în următorii ani de foame, premergători revoluției culturale, declanșată în 1965.
Evident că disoluția nobilei familii Ong în noua lume stăpânită de dihotomia exploatați-exploatatori este una rapidă, în același ritm cu instaurarea ideologiei maoiste în toate structurile societății. Noua ordine, cu rețelele sale de control asupra conștiințelor, are ca țintă finală crearea omului nou, total supus partidului, dedicat cauzei comuniste, devotat principiilor revoluției roșii. Tânărul Ah Liam este rezultatul acestei mutații social-ideologizante realizate de către Partidul Comunist Chinez, cu o eficiență mai mare decât în alte țări unde revoluția „a reușit”. De la transformarea lui Ah Liam într-un partizan fanatic al maoismului la trădarea, justificată ideologic, față de familia sa nu este decât un singur pas. Pus să aleagă între respectul față de familie și dragostea față de partid, micul Ah Liam alege fidelitatea față de principiile comuniste, așa cum a fost învățat să gândească de către profesorii activiști. Când acesta decide să o denunțe printr-o scrisoare pe bunica lui, care, într-un acces de disperare cruntă, distruge cu un ciocan portretul care-l înfățișează pe președintele Chinei Mao Zedong, destinul întregii familii se schimbă radical. Aparent un gest banal de furie al bătrânei Bee Kim, de frustrare la adresa orânduirii strâmbe și a cruntei realități în care este obligată să trăiască, se transformă într-un capăt de acuzare pentru întreaga familie burgheză, reprezentantă a ordinii vechi, pe cale de a fi „îndreptată” de comunism. Actul declanșator nu reprezintă decât un pretext de a pune problema alegerii, care atrage după sine eterna ei dilemă morală: „ce lăsăm în urmă atunci când alegem ceva?”, sau, mai exact „care este prețul plătit pentru alegerile noastre?”. Pentru Seok Koon, mama celor doi copii, întrebările nu sunt doar chestiuni filosofice și nici nu presupun soluții disjunctive. Miza libertății este chiar destinul unui membru al familiei, micuța San San, căreia soarta nu-i este favorabilă. Dilema morală nu are absolut nicio cale de rezolvare și San San rămâne în China, în timp ce familia sa se mută în Hong Kong, acolo unde tatăl celor doi copii, un om de afaceri aproape ruinat, reușise de ceva vreme să fugă.
Romanul lui Kirstin Chen are o amețitoare, și pe alocuri insuportabilă, progresie a dramatismului. Fiecare personaj se confruntă cu iadul alegerilor personale, ele însele înscrise într-o ecuație istorică impersonală, cu atât mai dureroasă pentru actorii ei cu cât este de absurdă. Absurditatea apare atunci când alegerile individuale implică pe cei de lângă tine, și, mai mult, chiar pe cei la care ții cel mai mult. Responsabilitatea transformă libertatea de a decide într-un infern, din care nu poți să ieși de unul singur. Norocul, Divinitatea, jocul istoriei devin singurele obiecte de speranță pentru conștiință. Morala este supusă și ea vremurilor sau transcende simpla opțiune a individului. Aceasta ar putea fi una din lecțiile romanului lui Kirstin Chen.
În acest sens, numele insulei pe care o părăsesc protagoniștii romanului, Tumultul Valurilor, devine o metaforă a fragilității destinului, a frivolității existențiale și a dilemelor morale în care sunt prinși oamenii în interiorul unui regim totalitar. Absurdul evenimentelor petrecute în China se situează oarecum contrapunctic în raport cu autenticitatea trăirilor personajelor romanului. Mascarada ce precede execuția unor oameni care au fost prinși încercând să fugă sau bufoneria ritualică a gloatei ce supune la umilințe și critici distructive pe cel care greșește, într-un fel sau altul, față de partid, pe de o parte, și bunătatea transfigurată de suferință a micuței San San, pe de altă parte, formează un fel de aritmie ce te ține cu sufletul la gură până la ultima pagină a cărții. Fără să exceleze în descrieri, romanul captivează prin poveste (un lucru destul de rar astăzi), dar și prin corespondențele insinuate de autoare dintre natură, ce pare a fi și ea parte din drama familiei Ong, și aventurile eroilor romanului:
„Lumina soarelui se revărsa pe fereastră, dar ea nu se ridică să tragă draperia. Pe cerul imaculat, de un albastru ca de porțelan, nu se mai vedea nicio urmă a furtunii de ieri. De după ziarul ca un scut, îl privea pe fiul ei vârându-și congee în gură, mestecând și privind în depărtare. Se gândea oare la prietenii care plecaseră fără el? Se gândea oare la sora lui? Dacă da, atunci nu avea ce să-i ofere, decât să spună: Asta e familia noastră acum.” (p. 296)
Aluziile literare sunt și ele prezente: planul de a fugi din țară al micuței San San amintește de Fuga din China Roșie, iar peripețiile aceleiași fetițe curajoase trimit către romanele de aventuri ale copilăriei, gen David Copperfield sau către romanul de aventuri din paginile căreia autoarea mărturisește că s-a inspirat în scrierea sa, Uimitoarele aventuri ale lui Kavalier și Clay (apărută în 2008), de Michael Chabon[6].
Doar că, pentru San San, speranța de a-și revedea familia o menține în viață și îi dă puterea să caute soluții de ieșire din Gulagul social în care sunt închiși chinezii. Dacă pentru ceilalți compatrioți, disimularea și identificarea țapului ispășitor reprezintă disonanțele cognitive utilizate ca tehnici de eludare a realității imediate, pentru San San nu mai există camuflaj. Chiar dacă are doar nouă ani, micuța fată înțelege, în solitudinea ei, că lumea în care trăiește e bolnavă incurabil, că toți trăiesc o mare iluzie. Comunismul este gol, iar găunoșenia societății în care se aplică concret experimentul social maoist o face pe San San să devină o adevărată disidentă, o eroină, oarecum fără voința ei. Pe San San suferința și lupta pentru libertate o fac să fie diferită de compatrioții săi. Prin ochii puri ai copilului vedem adevărata față hâdă a comunismului, ce locuiește, mai mult decât în instituții și structuri sociale, în inimile și conștiințele oamenilor. În această lume, puținele gesturi de omenie dobândesc o valoare imensă, sunt salvatoare, în aceeași măsură în care sunt dramatice. Ajutorul și sacrificiul familiei doctorului Lee este un simbol al unei alte lumi, esențial diferită de cea în care trăiesc efectiv protagoniștii și care, accidental și total nefericit, se ciocnește cu lumea dominată de ideologia urii și a dezumanizării reprezentate de societatea maoistă.
Romanul urmărește, pe un plan secundar, ciocnirea dintre două lumi, una a prosperității și bunei-cuviințe nobiliare, de dinainte de venirea la putere a comuniștilor și lumea nouă instaurată odată cu revoluția roșie. Familia Ong întruchipează idealurile lumii vechi, peste care se așterne încet-încet uitarea. Cele două lumi se ciocnesc și în interiorul familiei Ong. Bătrâna Bee Kim, pe de o parte, este legată mult de trecutul familiei sale și nu poate decât să simtă o ură mocnită pentru comuniștii care i-au luat aproape totul. De cealaltă parte, Ah Liam, băiețelul de doisprezece ani, este reprezentantul perfect al noii lumi. El crede sincer în idealurile noii republici chineze, se revoltă împotriva manierismelor trecutului familiei sale și intră în conflict deschis cu bătrâna sa bunică. În realitate, fiecare personaj se confruntă cu propriile sale temeri. De aici și titlul incitant al romanului, care face aluzie la vinovăție, teamă și, mai ales, la ceea ce lași în urmă atunci când faci o alegere, respectiv trecutul pentru Bee Kim, iubirea pentru Ah Zhai, propria fiică pentru SeokKoon, patria dragă și propria soră pentru Ah Liam. Toți îngroapă în realitate ceea ce nu pot lua, căci nimeni nu poate avea totul. Problema este că niciodată nu vom ști dacă am luat cu noi ceea ce trebuie și nu cumva am îngropat ceea ce ar fi trebuit luat. „Asta e tot ceea ce putem face – să trăim cu greșelile noastre”, ne spune unul dintre personajele-cheie ale romanului. Întotdeauna vor rămâne întrebările:
„Dacă o greșeală e prea gravă ca să trăiești cu ea? Dacă vinovăția sfredelește adânc în carne și devine tot mai puternică, devorând țesuturi și grăsime și piele, până când într-o zi te vei uita în jos și vei vedea că ai fost răvășit cu totul și nu a mai rămas nimic?” (p. 295).
Vinovăția nu te lasă să uiți nimic. Doar iertarea poate salva totul. De aceea, în paginile de final ale romanului, bătrâna muribundă Bee Kim cere iertare nepoatei sale, pe care o confundă cu sora ei moartă, într-un gest simbolic al ispășirii vinovăției fiecărui membru al familiei Ong. Încă o dată, îngropăm ceea ce nu putem lua și de aceea avem nevoie să fim iertați.
Scris într-un registru literar accesibil, romanul lui Kirstin Chen este unul reușit, din toate punctele de vedere. Narațiunea curge frumos, personajele sunt foarte bine conturate, intriga este captivantă, mesajul este clar. Îngropăm ceea ce nu putem lua poate fi citit ca un document istoric despre anii premergători revoluției culturale din China sau ca un thriller psihologic ori ca pe un roman de aventuri. Este un exemplu de scriere creativă, prin care nu poți să treci pasager, ci te obligă să te implici în narațiune, să dorești ca totul să se termine cu bine. Sentimentele și întrebările pe care le ridică Kirstin Chen sunt semnele valorii indiscutabile a romanului, printre cele mai reușite mărturii despre un trecut ce încă mai apasă pe umerii noștri.
Îngropăm ce nu putem lua de Kirstin Chen
Editura: Paralela 45
Colecția: Ficțiune fără frontiere
Traducerea: Irina-Marina Borțoi
Anul apariției: 2019
Nr. de pagini: 312
ISBN: 978-973-47-2987-6
[1]Vezi cazul binecunoscut al lui Sartre, urmat de numeroși intelectuali francezi.
[2]ArhipelagulGulag a fost publicat în 1973 în Occident și chiar și după publicare au existat intelectuali care au contestat veridicitatea faptelor semalate de scriitorul rus. Înainte de acesta, au existat câteva scrieri care puteau fi luate mai în serios, chiar dacă unele dintre ele, cum ar fi distopiaNoi, scrisă de Evgheni Zamiatin, apărută încă în anii 20 sau excelentul roman Întunericlaamiază, scris de Arthur Koestler în 1940, au fost romane ficționale.
[3]În eseul cu același nume, apărut în 1953, tradus la noi în 2008, la Editura Humanitas.
[4]Este prima carte tradusă la noi în țară scrisă de Chen, care a debutat cu romanul bine primit de critică, SoySauce for Beginners, apărut în 2014.
[5]Este vorba despre Fuga din China Roșie (apărut în 2007), de Robert Loh și Humphrey Evans, Descoperiți Gulangyu (2005), de Wiliam Brown, Pianul secret (2012), de ZhuXiao-Mei sau Marea cea amară (2008), de Charles Li.
[6]La noi, Chabon a fost tradus doar cu cartea Băiețiiteribili (Humanitas, 2008).
