Pustiul din noi și de lângă noi – “Deșertul tătarilor” de Dino Buzzati

Pentru mine, “Deșertul tătarilor” este una dintre cele mai frumoase cărți citite de-a lungul anilor, printre primele titluri care îmi vin în minte atunci când mă gândesc la opere de refrință ale literaturii universale și, probail, chiar și după ce voi acumula un bagaj mai consistent în ceea ce privește literatura de primă linie, va rămâne acolo, sus, și voi privi spre ea cu melancolie și căldură. Sunt convinsă că, pentru cititorii împătimiți, romanul lui Dino Buzzati nu are nevoie de nicio prezentare, nici de recomandare. Scriu aceste rânduri pentru cei care încă nu l-au descoperit, dar nici cei familiarizați cu atmosfera sa nu sunt lăsați pe dinafară. De fapt, “Deșertul tătarilor” poate fi recitit de nenumărate ori, la vârste diferite, căpătând noi și noi valențe. Dacă l-ați citit deja, cu această ocazie vă puteți reaminti de el, în cazul în care nu vă bântuia oricum gândurile, așa cum mi se întâmplă mie.

Atât de bine mi s-a întipărit în minte atmosfera plăsmuită de Dino Buzzati, încât mă regăsesc din vreme în vreme în mijlocul ei. Văd clar deșertul, văd fortăreața Bastiani, văd drumul pe care îl parcurge Giovanni Drogo către locul în care speră că își va desăvârși viața. Îi văd pe soldați privind peste pustiul nesfârșit din care așteaptă să le vină izbăvirea – invazia care să-i scoată din monotonia apăsătoare, rigidă, în care își duc zilele. O uriașă metaforă a vieții și a deșertăciunii în care ne înecăm speranțele, visele, întregul viitor pe care cu atâta febrilitate îl plăsmuim în minte. Imagini pregnante, sensuri profunde învăluite în balsamul dulce al frazelor – cum reușește Dino Buzzati să confere atâta atâta forță cuvintelor sale, întregii construcții narative care te poartă dincolo de povestea în sine?

Impresiile mele nu sunt calde, am citit cartea cu mai bine de un an în urmă, dar ea este atât de prezentă în mintea mea, încât nu-mi pot stăpâni uimirea. Această fortăreață cu nume sonor, încărcat de melancolie – Bastiani. Cimitir al aspirațiilor, al viitorului ce nu mai vine. Așteptarea nesfârșită, pustiul arid la fel de nesfârșit cum e și așteptarea. Formele vagi, contururile tremurătoare și extraordinara frază care încheie aparent romanul, pe care am reținut-o întocmai:

„Apoi, în întuneric, deşi nimeni nu-l vede, zâmbește.”

și pe care mă trezesc murmurând-o așa cum uneori mi se întâmplă cu felurite poezii învățate la grădiniță.

“Deșertul tătarilor” a avut un impact puternic asupra mea, am meditat adeseori la ideile pe care mi le-a transmis. Cât de ușor ne irosim viața, așteptând să se întâmple “nu știu ce” spectaculos, lăsând să treacă pe lângă noi șansă după șansă, nutrind la o împlinire care se încăpățânează să nu se arate. Iluzie şi speranță se împletesc amețitor, subjugându-ne. De dragul lor, pierdem uneori ce am putea avea doar întinzând mâna. Cât de misterios şi crâncen pare deșertul care se întinde dincolo de fortăreață – o fortăreață peste ale cărei ziduri s-au așternut straturile timpului, îngălbenind şi umezind tencuiala. Iar el, deșertul, pare mereu la fel, cu ariditatea-i vălurită doar de razele soarelui, umbrit doar de speranțele celor ce au ales să privească nemărginirea sa, fără a putea să se sustragă din mrejele destinului.

Aveam posibilitatea să îmi împrospătez amintirile citind cele scrise “„a cald” despre romanul lui Buzzati, dar nu am făcut-o pentru că am vrut să văd cu ce am rămas peste timp din această copleșitoare operă. Voi reciti cu siguranță această carte – mai devreme, mai târziu – cine ştie? Şi până atunci mă voi mulțumi să privesc către podişul nesfârșit de pe zidurile fortăreței Bastiani.

Editura Minerva