Pulverizare la Apollo 111

După ce-am ieșit de la Pulverizare m-am tot gândit la cât de golită de emoție am fost pe tot timpul reprezentației. Și pentru mine asta e un semn că ceva n-a mers sau, mai rău, n-a fost cum trebuie. Textul este foarte bun, actorii buni, scenografia aș fi văzut-o altfel, regia… ei bine, tind să cred că textul acesta cerea un regizor mai matur(izat). Dar să le iau pe rând.

Cu un nume parcă predestinat unor montări regizorale vizionare, Apollo 111 e un loc ofertaant pentru artele teatrale. Decorul postindustrial asigură unui public generos din punctul de vedere al numărului intrarea direct în scenografii care presupun (re)inventări de lumi posibile. Poate că de aceea aș fi vrut mai mult de la scenografie. Piesa e o succesiune de ritmuri și monologuri ce aparțin celor patru personaje. Paritatea își spune cuvântul: doi la doi, două povești ale unor „ele” și două ale unor „ei”. Din start îți spui că pe fiecare latură a cadrului scenic se va derula drama (?) unuia dintre cei patru; chiar dacă în cursa vieții lor ei înconjoară de mai multe ori scena, alergând, tăvălindu-se, urlând și trăgând după ei diverse lucruri, pe ceilalți, sau, după caz, microfonul menit să dea amploare microfoniei cotidiene la care suntem expuși deopotrivă, public și actori; la finalul spectacolului ideea de împărțire concretă „o latură – un personaj” tot rămâne. Și e un minus, pentru că cele patru personaje chiar au mult mai multe în comun decât lasă textul la o primă citire să înțelegem. Eu i-aș fi văzut aranjați pe „cei patru muschetari” pe o linie în diagonală, care să secționeze scena în două lumi, linie care să fi fost ștearsă/anulată ori de câte ori se impunea. Dar e doar o idee personală, o așteptare, să zicem, care n-a fost satisfăcută nici măcar o singură dată în Pulverizare.

Alex Bogdan e un supraveghetor de sală, Smaranda Caragea o mamă corporatistă, Asa Galeș un operator de producție (în fapt, una dintre miile de muncitoare în fabricile de textile din China, India, Pakistan etc.), iar Nicholas Cațianis e un tip care are un bussines incert, dar la fel de acaparant și de devastator ca al primilor trei. Din punctul meu de vedere monologurile și schimburile de replici dintre cei patru pot fi expresii ale unei abordări strict sociologice – cum interacționează indivizii între ei, care mai este rolul unui om oarecare într-o corporație, cât de mult îți schimbă viața faptul că te lași purtat de lupta pentru un post mai bine plătit și încă multe alte idei. Dar textul poate fi abordat și din punct de vedere psihologic, caz în care ar trebui să se insiste pe transformarea individului într-un simplu executant, reprezentantul unui număr dintr-un lung șir de numere scăpate de sub control, sau pe nivelarea diferențelor dintre indivizi și anularea drepturilor individuale. Mie nu mi-a fost foarte clar ce tip de abordare a avut în minte Andrei Măjeri, pentru că de multe ori stridențele (căutate ca efect de scenă, în mod mult prea evident) au anulat fie calitatea textului, fie calitatea jocului actorilor. Nu prea am înțeles dacă s-a dorit satirizare sau doar o poziționare corectă vizavi de fenomenul înstrăinării din care facem parte și noi, spectatorii, dar și ei, actorii. Până la urmă, știm că deja suntem într-o eră a postumanului, o eră care ridică foarte multe probleme de etică socială, pentru că drepturile omului tind să fie un construct social depășit în ciuda faptului că s-a luptat foarte mult timp pentru câștigarea și afirmarea supremației lor. După cum am tot avut în minte ideea că oamenii aceștia, personajele din fața mea, aveau un trecut, unde s-a dus el? Că doar alienarea nu apare peste noapte. Și ar fi fost excelent dacă în proiecțiile video folosite ca mijloc scenografic erau induse și câteva idei cu privire la ce-au fost oamenii aceștia înainte de prezentul continuu din care pare că nu mai ies nicicum.

Trăim într-o epocă în care iubirea este reinventată și, de multe ori, pare că este suprimată ca formă de manifestare a afectivității specific umană. Am avut în minte în timpul spectacolului cartea lui Aziz Ansari (actor de stand-up comedy) scrisă în colaborare cu Eric Klinenberg (cronica o găsiți aici); și el a plecat tot de la premisa că habar n-avem unde ne îndreptăm și că lucrurile merg înspre marele hău; numai că ce-a întâlnit în diferite locuri de pe glob i-au demonstrat că el, de fapt, avea niște prejudecăți. Așa și cu Pulverizare; faptul că textul aduce în fața spectatorilor patru personaje care au în comun anularea identității personale și dezumanizarea nu înseamnă neapărat că toți facem parte din acest mare val de ștergere a identităților. Muncim foarte mult (mulți dintre noi nu neapărat în corporații), dăm foarte multă atenție aspectului exterior în detrimentul cultivării unei estetici a argumentării coerente (zic la întâmplare), mergem cu o viteză uluitoare înspre consumerismul devorator. Da, despre toate acestea este vorba în Pulverizare. Dar în ciuda acestor evidențe, eu cred că dincolo de o primă citire a textului se ascund încă … oamenii. Și pe ei i-aș fi vrut pe scenă, nu la modul evident, aduși în față, expuși, ci din contra. Oamenii mi-au lipsit cel mai mult în Pulverizare, deși despre ei și dramele lor e vorba în acest spectacol.

S-ar putea să vină la spectacol și oameni care muncesc mult, chiar și 12 ore pe zi. Și care să nu se identifice, fie și pentru câteva momente, cu unul dintre cele patru personaje. Nu fac parte din lumea închisă între cele patru laturi – au un nume, au o identitate, au pasiuni și hobby-uri pe care le cultivă zi de zi. Și lor s-ar putea să nu le spună nimic spectacolul, sau, din contra, să le dea de gândit. Andrei Măjeri e un regizor cu potențial, asta e o certitudine deja. Numai că trebuie să-și dea timp să crească. Au fost multe idei aduse în joc în Pulverizare și care mergeau duse în profunzime mult mai mult. Am simțit în tot spectacolul un fel de neastâmpăr regizoral, de parcă Andrei Măjeri tot ar vrea să ne arate ce poate, cât mai mult din ce știe. Puțin dozaj și încă puțină atenție la detaliu și ar fi urcat spectacolul vreo trei trepte mai sus. Mai ales că actorii chiar au potențial. Au și charismă, au și școală și plăcere de joc. Rămân la ideea că Pulverizare e un spectacol de văzut, nu de ignorat, în ciuda rezervelor mele. Poate că așteptările mele au fost prea mari sau poate că pentru mine subiectul în sine a presupus o abordare mult prea tehnică a modului cum a fost transpus scenic. De aceea zic că ar fi bine să-l vedeți.