Pseudojurnal – „De ce iubim bărbații: jurnal pe sărite” de Dominic Brezianu

Catalogat astfel de către Ioana Diaconescu, pe coperta a patra, De ce iubim bărbații, volumul scris de Dominic Brezianu și subintitulat „jurnal pe sărite” intrigă și incită în egală măsură. Titlul pare o replică la cărtărescianul De ce iubim femeile, volum de povestiri iubit și detestat/contestat cu niște ani în urmă. Altfel, structura, stilul, intențiile cărții scrise de Dominic Brezianu nu au nicio tangență explicită cu Mircea Cărtărescu. Încadrarea ei în specia „de frontieră” a diaristicii nu respectă decât parțial structura unui atare tip de text: redactarea la persoana I, reflexivitatea și subiectivitatea notațiilor, fragmentarismul, nu și coordonatele temporo-spațiale. În acest sens, în Prefața cărții, Marius Chivu numește volumul lui Brezianu drept „un jurnal atipic, în fărâme, asemenea notațiilor cioraniene, în care nu datele calendaristice sunt importante, ci datele interioare, stările”. Tot Marius Chivu îi stabilește locul în cadrul cărților românești pe tema homoerotismului, „cea mai fragilă temă din biata noastră literatură”, pornind de la o parte dintre poemele lui Geo Bogza, și până la romanele unor Dora Pavel, Adrian Schiop, Adrian Teleșpan, o „promisiune” în acest sens fiind inclusiv jurnalele lui Ion Negoițescu, publicate fragmentar până în prezent.

Pentru mine, cartea aceasta a fost un experiment de lectură… să zicem greu definibil. Nu știam nimic despre autor, așa că am citit informațiile prezente în nota de la început, precum și prefața scrisă de Marius Chivu, din care v-am făcut, mai sus, un rezumat. Sunt, în general, pasionată de diaristică. Din orice spațiu cultural ar veni, din orice epocă. Îmi place, de asemenea, să cred că am minima toleranță sau deschidere către tema aceasta, încă sensibilă în spațiul literar-artistic românesc, a homoerotismului. Dominic Brezianu, fiul istoricului și criticului de artă Barbu Brezianu, a trăit mulți ani în California, dar s-a întors în România din 2017, stabilindu-se în București. S-a autodeclarat gay, cărțile sale de poezie fiind, după cum afirmă același Marius Chivu, o mărturie artistică în acest sens. În mod firesc pentru societatea românească, încă rigidă la un astfel de modus vivendi, experimentele sale literare homoerotice nu au avut priza scontată, nici la critici și probabil nici la cititori.

Cu acest jurnal „pe sărite”, Dominic Brezianu își permite un nou pas îndrăzneț. Nonficțional ca tip de text, orice jurnal, odată publicat, este o confesiune cu dublu impact: o privire pe gaura cheii, cu acordul „protagonistului” și o radiografiere a sinelui și a epocii sale, a legăturilor cu toți ceilalți, implicit o diagnosticare a derapajelor etc. Dacă e doar nudă și eventual narcisiacă descriere, exhibare a sinelui, jurnalul riscă să rămână doar o lectură „de nișă” sau poate să treacă neobservat; o privire și o răsucire a sinelui spre exterior, prin fina și atenta observare a societății, prin radiografierea ei, situează jurnalul în sfera de interes a mai multor categorii de cititori.

Formula minimalistă pe care o alege Dominic Brezianu pentru cartea sa are în vedere atât constatarea că, azi, nimeni nu mai găsește timp suficient pentru lecturile ample, actul artistic în format tradițional fiind concurat de tehnologia informațională de ultimă generație, cât și speranța autorului că „mesajul lacunar” și „concizia textelor” îi permit cititorului să-și dezvolte „capacitatea asociativă”. Altfel, dincolo de această formulă lapidară, jurnalul acoperă varii arii de interes: preferințele muzicale și livrești, atitudini civice, reflecții pe marginea unor evenimente social-politice și culturale, relația cu divinitatea, portrete ale oamenilor celebri din anumite domenii (crochiuri interesante, chiar dacă vag misogine pe alocuri). Un aspect care are directă legătură cu titlul cărții și cu orientarea sexuală a scriitorului ocupă destule dintre paginile jurnalului. De o senzualitate explicită, aceste notații se receptează diferit. Știi că nimic din aceste stări, trăiri sau reflecții nu are legătură cu ficțiunea, că nu se subordonează unui act artistic, unei finalități estetice. Dincolo de suplețea și de sinceritatea confesiunii, de artificiile stilistice care probează înzestrarea literară a lui Dominic Brezianu, mărturisirile sale referitoare la bărbați de diverse vârste și categorii, la corporalitate, la jind sexual, ei bine, acestea sunt evident șocante pentru cititorul român actual. E o gheață extrem de subțire aci. Raportarea la scriitorii gay din alte spații, la cărți celebre pe temă, ironia la adresa societății românești excesiv conservatoare, dar erodată de patimi și ipocrizii subterane, precum și pasajele în care sunt trecute în revistă aventurile pasagere cu diverși bărbați, aventuri parcă intenționat reduse la senzorial, fără adâncime afectivă, toate acestea sunt în mod evident atitudini specifice unui om care a trăit multă vreme în Occident.

Simbolul falic e redundant în toate însemnările în care trupul unui bărbat e privit ca un spectacol în sine. O salopetă murdară trezește jindul după ceea ce se ascunde sub ea; un adolescent ascunde, în zveltețea mușchilor săi, promisiuni olfactiv-gustative intense; țigănușului arămiu, care îl îmbie cu o bere de trei lei, scriitorul nu se sfiește să noteze că i-ar fi oferit triplul sumei cerute dacă ar fi putut merge cu el undeva. Un bărbat care se masturbează este un spectacol „mai adevărat, mai uman și mai frumos” decât orice altceva. Demascând, cu aceeași fină ironie, ipocrizia societății românești în privința orientării sexuale (pasaje întregi fac referire la aventuri cu bărbați însurați, care au căsnicii de fațadă, satisfăcându-și instinctele departe de ochii lumii), Dominic Brezianu exclamă, la un moment dat, cu exaltare „Ce păcat că nu l-am cunoscut pe Terente!”. Aluzie la dimensiunile antologice ale penisului acestui „haiduc” al sexului? La nonconformismul său?

Lumea descrisă în acest „pastile” autoreferențiale seamănă cu o ființă, femeie sau bărbat, care atrage, ațâță și dezamăgește. Sub fardul gros, prost aplicat, se ascunde un exemplar de serie. Descoperi astfel, prea târziu, că ești martorul unei lumi în crepuscul, în care toate jocurile, de orice fel, au fost deja jucate. Scriitorii, odinioară celebri și adulați, s-au demodat; la o recitire lucidă, textele lor nu mai spun nimic. Fericirea, atâta câtă este, nu ține de ceea ce rezistă, ci de filigranul clipei prezente. Falusul, juisarea, corporalitatea. Promisiuni senzoriale. O însemnare emoționantă, în acest sens, la pagina 129, atrage atenția, căci reușește totuși să treacă de simpla, tehnicista descriere fizică a unui corp bărbătesc în plin act erotic:

„Astă-seară: cel mai frumos bărbat de 27 de ani, cel mai incredibil și superb sex pe care l-am văzut vreodată între picioarele unui valah. Sărut deci acest miracol. Dar poate că, mai mult decât orice, mi-au plăcut mâinile lui aspre, curate, care-mi treceau din când în când peste buze… Apoi, după ce a plecat, imaginându-mi că l-aș fi cunoscut într-o altă lume, cu aproximativ 10 ani în urmă: adolescent pe un drum prăfuit din satul cu teii în floare și că, ajungând împreună în lanul de grâu, i-aș fi deschis pantalonii scurți, decolorați de soare…”

Citit la repezeală, neatent, acest (pseudo)jurnal poate lăsa impresia că autorul lui glorifică insistent o lume a bărbaților tineri și a sexului consimțit, o lume dominată de simbolul falic, în numele căruia orice este permis. O lume „păcătoasă”. Dar, vorba lui Brezianu, „Cine cântărește păcatele? Există oare contabili, acreditați pe lângă Dumnezeu, care se ocupă zilnic cu această supărătoare obligație?” Altfel, ca și frumusețea, păcatul stă doar în ochii celui care privește…

De ce iubim bărbații: jurnal pe sărite de Dominic Brezianu