Arta de a te pregăti pentru moarte – „Paracliserul” de la Teatrul Odeon

După câteva luni bune de văzut teatru online, reîntoarcerea în sala de teatru a fost mai mult decât o binecuvântare. Simbolistica asociată momentului în sine nu face decât să adâncească și mai mult credința că fără artă (în general) și teatru (în particular) viețile ne-ar fi în mod cert mult mai serbede. Sala Studio a Teatrului Odeon e o sală foarte bună pentru montări cu distribuții reduse numeric, dar din punct de vedere scenografic lasă loc destul de mult pentru crearea unui adevărat edificiu spectacular (mi-aduc aminte de Delirium – regia Vlad Massaci, decorurile Adrian Damian, spectacol la care uiți unde te afli și scena capătă supradimensiuni unice). Așa se face că Paracliserul, spectacolul Cristinei Caragea, cu Silvian Vâlcu în rol e acasă în acest spațiu.

Paracliserul, persoană smerită, dedicată comunității bisericii de care aparține, este unul dintre oamenii buni la toate și care știe amănunte (ne)semnificative despre fiecare om în parte. Trăitor în adevăratul sens al cuvântului al fiecărui moment din viața bisericii, știe toate ritualurile pe de rost, cunoaște suferințele și păcatele fiecărui credincios, știe cum și când să intervină astfel încât să nu încurce treburile. De multe ori, el este văzut ca un fel de veșnic apărător al celor care slujesc la altar, un cerber de care cu greu treci ca să ajungi la părinte. Cu timpul, el împrumută ceva din sfințenia celor zugrăviți pe pereți, pare un ascet care-și asumă soarta și-și cunoaște cel mai bine locul în lume; alteori, pare că ia ceva din umbra zidurilor vechi, o umbră care nu dispare niciodată, ci devine densă ca fumul lumânărilor groase arse la altar în timpul slujbelor. Spaimele și nevoile lui, încercările date pentru a i se testa/măsura credința se regăsesc în fiecare rid de pe fața lui, în fiecare kilogram în minus, căci în timp paracliserul pare că se împuținează trupește, de te și miri că nu-l ia vântul pe sus la prima adiere. Paracliserul este omul de a cărui prezență ești conștient mai ales când nu mai este, când moare. Biserici vechi, cu porți ferecate, uitate de credincioși nu cad cu totul pradă timpului, nu se surpă tocmai pentru că există un paracliser care are grijă de ea, care are grijă să aprindă în fiecare zi măcar o lumânare. Marin Sorescu a prins în cele trei tablouri ale piesei toate spaimele și interogațiile fără răspuns ale paracliserului, transformându-l într-un fel de portavoce a credincioșilor.

Ține de măiestria actorului să aducă în fața spectatorilor tot ceea ce a pus Marin Sorescu în Paracliserul, la vedere sau printre rânduri. Monologurile din cele trei tablouri pot părea nesfârșite lamentații fără rost sau vecine cu nebunia, dacă actorul nu trăiește până la ultimul cuvânt. M-am gândit de multe ori în timpul spectacolului cât de des merge la biserică Silvian Vâlcu sau dacă știe cum arată un paracliser. Scenografia redusă la câteva cahle aruncate la întâmplare pe scenă, zece lumânări aprinse (de fapt, un soi de veioze fără fir) și două rame de tablou care atârnă în spatele scenei contribuie la crearea unei atmosfere care e când austeră, când rece ca gheața, când prielnică manifestării nebuniei. În afară de lumânări și de funia pe post de centură pentru pantalonii paracliserului, nimic nu aduce aminte de o biserică, cu atât mai puțin de o catedrală. Spectatorii pot interpreta această absență a sfințeniei în multe feluri: nebunia paracliserului n-are nimic în comun cu sfințenia; moartea fizică i-a urmat la mult timp celei a sufletului, care pare că s-a pierdut în ceața timpurilor străvechi; îndoiala n-are nimic în comun cu credința, semn că necuratul îl pune la încercare pe slujitorul bisericii. Și, totuși, de multe ori el vorbește despre catedrală ca și cum ar fi doar a lui, un loc care există tocmai pentru că este al lui, un sălaș perfect pentru orice sfânt zugrăvit pe ziduri. Vopsirea cahlelor rând pe rând, după care a tălpilor și brațelor face parte dintr-un ritual de purificare, de pregătire pentru viața de apoi. Numai că așa ceea ce vedem pe scenă nu prea are nimic în comun cu această interpretare, toate gesturile febrile par a fi descompunerea unui delir cauzat de un consum de droguri tari, semn că intenția regizoarei a fost să zugrăvească nebunia, nu atingerea pragului de sfințenie. Așa s-ar explica și lipsa oricăror alte elemente de ritual – cruce, icoană etc.

Silvian Vâlcu este un actor care încă n-a scăpat de nevoia a demonstra ceea ce știe, poate de aceea pe alocuri Paracliserul pare că i-a scăpat printre degete (ca personaj). Dar cred că odată cu creșterea numărului de reprezentații va crește și calitatea intrinsecă a spectacolului. Un spectacol care poate ajunge la sufletele spectatorilor de orice vârstă, căci Marin Sorescu a știut să lase în diferite locuri din piese câteva replici-cheie, a căror interpretare diferă de la o generație la alta de iubitori de teatru.