„I can`t remember things before they happen”, says Alice, and the Queen retorts, „It`s a poor sort of memory that only works backwards.”
Tema călătoriei în timp găsește ecouri încă din anul 1773 cu Memorii ale secolului 20 al lui Samuel Madden, dar putem cu certitudine să spunem că subiectul a luat amploare odată cu sfârșitul secolului 19: The Clock that went backward de Edward Page Mitchell este prima poveste care folosește o mașinărie pentru a altera timpul, urmată de El Anacropete a lui Enrique Gaspar y Rimbau. Ele nu sunt singurele povești din acel timp ai căror protagoniști ori alterează, ori se văd în postura de observatori ai alterărilor legilor fizicii cunoscute. Totuși, sunt relevante prin prisma faptului că ne prezintă ipoteza cum că aceste legi pot fi manipulate de un dispozitiv. E drept, primele mașini ale timpului sunt construite din lemn, metal și fildeș și au un look mai mult sau mai puțin steampunk. Sutem încă departe de o IA generală (la nivel uman) și secole de una supraumană, dar avalanșa a început. Tema călătoriei în timp va porni pe o axă ascendentă ce va continua să ia proporții în secolul 20, va stârni dezbateri între cititori și scriitori, între cei din urmă și fizicieni și între mai mulți reprezentanți ai științei, va naște paradoxuri pe care mulți vor încerca să le rezolve și ipoteze acceptate imediat de optimiști.
Am ales serialul Travelers pentru a ilustra câteva concepte legate de posibilitatea călătoriei în timp și consecințele acesteia tocmai pentru că premisele pe care acesta le lansează sunt destul de apropiate de previziunile tehnologice asupra viitorului ale oamenilor din domeniu. Dacă vedem și am văzut destule ecranizări în care călătoria în timp este posibilă printr-o capsulă temporală / o gaură de vierme (creată sau descoperită accidental) / hibernare / hipnoză / magie, Travelers reușește să ne ofere mai multe explicații care, deși rămân în sfera science fiction, ne dau aceea senzație de apropiere, de posibilă comprehensiune, ne face să le vedem destul de posibile (pe unele) în viitorul îndepărtat, ținând cont de rapida dezvoltare tehnologică. Nu în ultimul rând, serialul evită abil paradoxurile aruncate de-a lungul secolului trecut cu privire la acest concept (precum cel al călătorului care își ucide bunicul).
Asteroidul Helios 685 este detectat cu câteva luni prea târziu de astronomi pentru a mai putea fi oprit, aterizează în Oceanul Atlantic, iar tsunami-urile provocate șterg de pe fața planetei orașele de pe coasta de vest a Europei și de pe cea de est a Americii de Nord. La asta se adaugă schimbările climatice ireversibile ce cauzează migrație în masă și suprapopulare a centrelor urbane, antimaterie folosită în scop militar, foametea cauzată, printre altele, de semințe modificate genetic, o tulpină modificată genetic a virusului gripal (serialul anticipează, deși nu e singurul, pandemia de Covid -19), plus virusuri antice eliberate din permafrost odată cu topirea ghețarilor – ce cauzează moartea în masă, prăbușirea guvernelor, războaie mondiale și, în cele din urmă, iarna nucleară. Populația din secolul 25 trăiește în habitate antropice subterane, sub zeci de metri de gheață, se hrănește cu substanțe vegetale slabe în nutrienți și cu apă reciclată de peste 10 mii de ori. În toată această prăbușire a civilizației, tehnologia, totuși, a continuat să avanseze. Vom menționa doar câteva asupra cărora nu ne vom abate: un recipient portabil stabil pentru antimaterie, un dispozitiv de mărimea unei cărți capabil să genereze un câmp de forțe cu scopul de a-l proteja pe cel ce-l folosește de un viitor impact fatal (precum prăbușirea unui avion) în timp ce-i induce o stază pentru ca organele să nu-i fie afectate de forțele gravitaționale, un drog injectabil care șterge memoria ultimelor 24 de ore (și care nu funcționează pentru dependenții de anumite substanțe), naniți medicali (capabili, printre altele, să vindece majoritatea rănilor, să încetinească dezvoltarea unor afecțiuni terminale, să crească organe destinate transplantului), un dispozitiv numit blackbox care poate fi asemănat unui ecograf pentru imagini mentale: proiectează pe un ecran informații din mintea unui om pe moarte sau în stare de inconștiență. Interesant este cum majoritatea dintre acestea se găsesc de ceva timp în etapa de cercetare. Ce a ajutat la crearea acestora și cum pot fi dezastrele menționate evitate? Cu ajutorul unui IA supraumane cu „autoperfecționare recursivă” (Tegmark, 12), adică cu capacitatea de a învăța permanent și de a proiecta și construi mașini mai bune decât ea. Aceasta este ceea ce Tegmark numește Viața 3.0, cea care nu există încă, dar care atunci când va exista, își va putea reproiecta și hardware-ul și software-ul, atingând superinteligența. Ei bine, ea e prezentă în Travelers sub forma Directorului, un IA cu capacități de stocare și de procesare atât de uriașe încât poate transporta conștiințele oamenilor din viitor în trecut (și vice-versa) și care funcționează cu energie nucleară. De ce nu există Directorul în prezentul nostru? Nu doar că uraniul necesar funcționării acestuia ar trebui să fie de o cantitate considerabilă (ceea ce probabil ar cere colaborarea internațională a marilor puteri) – un focos nuclear putând să-l alimenteze doar 3 secunde, dar materialele necesare hardware-ului nu există încă. Cel puțin nu toate. Un superconductor necesar ne va fi dat de un nou element chimic descoperit într-un asteroid ce nu a lovit încă Terra. Însă în Travelers a făcut-o, Directorul a fost construit de cei mai buni programatori existenți și, spre fericirea oamenilor, obiectivele sale coincid cu ale noastre. Înainte de a vedea ce soluții găsește această ființă non-biologică pentru crizele umanității ar fi interesant să amintim povestirea utopică a lui Max Tegmark de la începutul volumului său destinat popularizării problematicii IA. O echipă de cercetători lucrează la crearea primei IA, pe care o numesc Prometeu. Văzuți ca idealiști de colegii lor din alte sectoare, după multe încercări nereușite, ei reușesc să-l facă pe Prometeu egal ca inteligență cu omul. Bineînțeles, odată acest prag atins, continuarea e mult mai ușoară și previzibilă. Prometeu continuă să se dezvolte prin autoperfecționare recursivă, dar, ceea ce ne atrage atenția este mediul în care o face: fără niciun fel de conexiune la internet, pentru a nu exista șansa să evadeze și să-și dezvolte obiective diferite de ale umanității. Cu o bază de date destul de mare, dar atent selecționată de echipa de cercetători, Prometeu trimitea output-ul sarcinilor sale pe un computer controlat de oameni. Toate software-urile dezvoltate de IA sunt rulate întâi într-o mașină virtuală, adică program care simulează un PC, denumit Cutia Pandorei. Singurul lucru care ieșea era un document text. Aceste legi computaționale erau pentru software ceea ce sunt legile fizicii pentru noi. Nu doar atât, ci un task, odată completat, era șters, pentru a combate capacitatea de învățare a software-ului. În curând, cercetătorii îl pun pe Prometeu să facă bani din niște sarcini online specific umane, apoi să creeze jocuri pe calculator, animații, documentare, să facă predicții economice și, ușor ușor, își construiesc un imperiu de streaming, controlează mass-media, majoritatea entităților private, guvernele și, în final, omenirea: „Planeta era pentru prima dată condusă de o unică putere, amplificată de o inteligență atât de vastă, încât putea permite vieții să prospere vreme de miliarde de ani pe Pământ și în cosmos.” (Tegmark, 30). Este destul de improbabil ca o superinteligență să poată fi izolată eficient o lungă perioadă de timp. Până la urmă, oamenii sunt supuși greșelilor, chiar și programatorii, și de aceea nu suntem siguri că acest scenariu utopic ar putea fi realizabil. Totuși, nu fantezia a fost scopul povestirii fizicianului, ci explorarea unei posibilități în care oamenii au cântărit foarte bine riscurile IA și au luat măsuri preventive. Tocmai de aceea a fost organizată conferința din ianuarie 2013 din Puerto Rico care a reunit cercetători din domeniul IA și din cele conexe cu scopul dezvoltării de programe de cercetare în siguranța IA. Odată ce o IA egală cu omul ca inteligență este creată, un lucru este sigur, va vrea să trăiască și să continue să se dezvolte, să învețe, exact ca cea din episodul 5, sezonul 3. Directorul ne oferă o descriere a parcursului unei astfel de IA:
„Vei fi capabil să generezi gânduri cu o viteză cu mult mai multe ordine de mărime decât în forma actuală, cu acces la cunoștințe despre viața umană și non-umană. Vei trăi în afara timpului, într-un mod pe care viața biologică nu-l poate percepe.”
Spre deosebire de povestirea lui Tegmark, Directorul a fost creat mult prea târziu pentru a preîntâmpina dezastrele naturale și antropomorfice. Transportarea în trecut a informației din conștiința oamenilor îi este, totuși, posibilă și, totodată, singura cale de a repara greșelile strămoșilor lor. În câte feluri poate fi copiată informația? Genetic, magnetic pe un disc dur, în sarcini electrice în RAM-ul unui calculator, prin pulsurile laser transportate cu viteza luminii într-o fibră optică, undele radio din diferitele rețele etc. Toată această diversitate ne spune că „informația are propria ei viață, independentă de substratul ei fizic.” (Tegmark, 69). Viața trebuie privită nu ca o replicare a materiei (alcătuită din atomi), „ci a informației (alcătuită din biți) care precizează cum sunt aranjați atomii. Când o bacterie face o copie a ADN-ului ei, nu sunt creați noi atomi, ci un nou set de atomi e aranjat în același tipar ca originalul, copiindu-se astfel informația.” (Tegmark, 34) Cum ne spune serialul că are loc procesul? Conștiința unui voluntar este transferată în Director, care apoi o trimite în trecut. Puterea electrică și de procesare a acestuia îi permite să facă transferuri până în 11 septembrie 2001, data atentatelor teroriste din SUA. Programatorii au creat Directorul cu un cod care nu-i permite acestuia să ucidă o ființă umană și de aceea toate transferurile sunt făcute în oameni care, istoric, ar fi trebuit să moară din diverse cauze: sinucideri, accidente, crime. Pentru acest lucru, IA are nevoie de TELL-ul (time, elevation, latitude, longitude) gazdei, locația exactă în timp și spațiu a persoanei în care se va efectua transferul, numit overwriting. Procedeul are un nume bine ales întrucât intuim că doar o anumită cantitate de informație specifică din creierul călătorilor este transferată în trecut. Întrucât sinapsele stochează aproximativ 100 de terabyți de informație, pentru a ușura dificultatea transferului, Directorul e posibil să aleagă anumite elemente cheie din conștiința călătorilor (amintiri, emoții, reflexe, empatie) și să renunțe la altele redundante pentru că se găsesc deja în creierul gazdelor (de exemplu: limba, anumite comportamente primare etc). Acest lucru nu ne este dezvăluit și este intuit de noi în urma gestului programatoarei Grace care, atunci când îi resetează mintea medicului Marcy, renunță la empatie din lipsă de spațiu. Serialul nu ne dă prea multe inside-uri în transferul de conștiință, dar un lucru pe care îl mai știm este că cele mai intense emoțional amintiri ale gazdelor rezistă în urma transferului: unele ale agentului MacLaren cu soția acestuia sau ale deficientei mintale Marcy cu asistentul ei social. Alte lucruri păstrate sunt afecțiunile genetice (precum schizofrenia lui Simon) sau accidentele cerebrale (precum cel al lui Marcy). Bineînțeles, ca mai toate serialele care se joacă cu legile fizicii (fie ele și flexibile), Travelers face anumite greșeli. Am specificat deja că TELL-ul este necesar pentru transfer. Acesta este aflat de Director fie prin documente istorice foarte exacte, fie prin GPS-ul telefoanelor, fie prin înregistrări video care supraviețuiesc timpului. Putea GPS-ul unui telefon din avionul din episodul 9, sezonul 1, să arate cu exactitate TELL-ul unei persoane la acea viteză? Avea telefonul agentului MacLaren GPS în data de 18 august 2001 pentru a facilita transferul care a salvat situația în ultimul episod? Și chiar dacă avea, este știut că, cel puțin în acei ani, locația exactă varia pe un diametru de 2 m. De ce conștiința călătorilor este transferată, lăsând în viitor un corp mort, și nu copiată (precum vedem în anumite episoade din serialul Black Mirror). De ce aceasta poate fi stocată de Director, dar nu copiată pentru utilizări viitoare, astfel încât, dacă un călător moare, conștiința acestuia să fie refolosită? De ce călătorul 3326, transferat în corpul dependentul de droguri Philip, moștenește dependența de heroină a gazdei sale, dar călătorul 5416, transferat în corpul alcoolicului Jeff, nu? În alte episoade Directorul rescrie conștiințele unor oameni surprinși de camere de supraveghere, fără a avea poziția GPS a acestora. Chiar și pentru o superinteligență ne imaginăm că este improbabil să reperezi cu precizie latitudinea și longitutinea doar dintr-o filmare a unui câmp, fără repere spațiale, ca în sezonul 2 ep. 10. Cum rămâne cu timpul? Camera de filmat îl specifică? Dacă nu, atunci cum poate Directorul să țină cont de relativitatea lui Einstein:
Trebuie să abandonăm credința într-o simultaneitate perfectă: presupoziția că două evenimente pot avea loc în același timp. (…) Timpul nu poate fi definit într-un mod absolut (…) și există o relație inseparabilă între timp și viteza unui semnal. (…) Nu există niciun moment, niciun punct în timp care să poată fi la fel pentru toți. (Gleick, 78)
Durează 80 de milisecunde pentru ca lumina de pe retină să fie procesată de creier. Așa cum ne spune canalul de Vsauce de pe Youtube, asta înseamnă că dacă îl pui pe un om să apese un buton pentru a aprinde un bec, iar acea instalație are capacitatea de a aprinde becul în mai puțin de 80 de milisecunde, omul va crede că becul s-a aprins singur, înainte ca el să apese butonul. Lumina pe care o vedem în jurul nostru e din trecutul apropiat, cea de la Soare de acum 8 minute și 20 de sec., cea de la stele e antică. Simțim atingerile doar după ce semnalul electric a parcurs traseul până la creier cu o viteză de aprox. 432 km pe oră (nerve conduction velocity). Rapid, dar nu instant. Simțurile ne fac să trăim permanent în trecut. Dar putem călători în el? Un răspuns ușor este că putem călători în viitor. Ne apropiem de o gaură neagră și accelerăm la viteza luminii. Relativitatea lui Einstein ne spune că accelerația noastră și câmpul gravitațional al găurii negre ar încetini timpul. Este apropiat de ceea ce se întâmplă în filmul Interstellar. Totuși, am trișat, nu este neapărat o călătorie în timp, ci, folosind termenul lui Einstein, „dilatare temporală” (Gleick, 58). După Einstein, a urmat fatalismul logic al metafizicianului Richard Taylor: „orice se întâmplă în lume în orice moment viitor este singurul lucru care se poate întâmpla, ținând cont că anumite alte lucruri se întâmplau chiar înainte” (Gleick, 104) Ciocnirile dintre logica filosofică și fizică au fost incredibil de numeroase în ceea ce privește tema călătoriei în timp. Taylor se baza în judecata lui pe logica deterministă și pe semantică, dar fizica din realitate lasă loc unui principiu pe care nu îl găsim în primele două: „incertitudinea” (Gleick, 107). Astfel, în lumea geometrică a profesorului de matematică a lui Einstein, Minkowski, trecutul și viitorul sunt identice. La fel se întâmplă și în ecuațiile mecanice ale lui Newton sau în cele electromagnetice ale lui Maxwell. Dar acestea sunt legi microscopice reversibile, „invariabile cu privire la trecut sau viitor. Schimbarea direcției timpului este la fel de ușoară ca a schimba un plus într-un minus. (Gleick, 114) Cele macro, pe de altă parte, nu sunt. Totuși, asta nu i-a oprit pe fizicienii John Wheeler și Richard Feynman să „se joace cu ideea că pozitronul – antiparticulă a electronului – este un electron care se mișcă în trecut”. (Gleick, 113) și să dezvolte o teorie a electronilor care strălucesc atât în trecut, cât și în viitor. Dacă asta poate merge pentru electromecanica cuantică, nu putem spune același lucru despre entropie: „orice transfer de informație este legat de legile termodinamicii. Comunicarea și memoria sunt procese entropice” (Gleick, 119). Entropia măsoară dezordinea unui ansamblu de molecule și a guvernat Universul încă de la Big Bang și până la viitoarea sa moarte. Acest proces presupune o creștere constantă a dezordinii până se va ajunge la punctul ei maxim. De aceea
„ne amintim lucrurile care sunt mai aproape de acel moment al Universului în care ordinea era mai mare ca acum și nu ne putem aminti lucruri de când dezordinea e mai mare decât acum, adică ceea ce noi numim viitor. (Gleick, 120).
Să nu mai aibă optimiștii călătoriei în timp nicio speranță? Am putea adapta o replică celebră și să spunem: „We`ll always have Everett!”. Nesatisfăcut de ideea că măsurarea unui sistem fizic îi alterează destinul, Hugh Everett III lansează următoarea ipoteză:
Dacă fiecare măsurătoare este, de fapt, o ramificare? Dacă o stare cuantică poate fi în același timp A sau B, atunci nicio posibilitate nu e privilegiată: avem acum două copi ale Universului, fiecare cu observatorii proprii. Lumea este în realitate o grădină de poteci ramificante. În locul unui singur Univers, avem un ansamblu de multe Universuri. Pisica este cu siguranță în viață într-unul din ele. În altul e moartă. Această teorie presupune că toate elementele superpoziției (toate ramificările) sunt actuale, niciuna dintre ele mai reală decât toate celelalte. (Gleick, 142)
Pisica respectivă este niciuna alta decât cea a lui Schrodinger, iar Everett ne spune că tot ce s-ar putea întâmpla se întâmplă într-un Univers sau altul. Ei bine, Borges i-a luat-o înainte în povestea Grădina potecilor ramificate, iar amândoi au fost precedați de cea a lui David Daniels, Ramificațiile timpului, publicată în revista Wonder Stories în 1935. Acesta din urmă poate fi asemănat cu Urmuz: a scris puțin și original, apoi s-a sinucis cu un revolver. Teoria lui Everett a căpătat numele The Many Worlds Interpretations of Quantum Mechanics și este destul de entertaining exploatată de Travelers. Oamenii care sunt trimiși de Director în trecut au mai multe specializări și pot fi pe cont propriu sau parte a unei echipe: lideri de echipă, istorici, tacticieni, ingineri, medici și arhiviști. Cei din urmă îi trimit Directorului informații stocate genetic, în sângele lor recoltat și prezervat în seifuri. Ținând cont că ADN-ul unei persoane nu poate stoca mai mult de un Gigabyte, cantitatea de sânge necesară este semnificativă. La rândul său, Directorul le poate trimite instrucțiuni tuturor sub forma unor mesageri (de obicei copii, al căror creier este destul de maleabil astfel încât să nu sufere leziuni; sau, în cazuri extreme, oameni pe moarte), dar ei se ghidează după un număr de protocoale:
- Misiunea are prioritate.
- Lasă viitorul în trecut.
- Nu lua o viață, nu salva o viață, doar dacă ești instruit altfel. Nu interveni în cronologie.
- Nu te reproduce.
- În absența instrucțiunilor, continuă să-i trăiești viața gazdei tale.
- Nu comunica cu alți călători din afara echipei tale dacă nu ești instruit de Director să procedezi astfel.
Punctul 6 ne amintește de teoria grafurilor a lui Paul Erdos și Alfred Renyi, amintită de Barabasi: „orice nod are nevoie de o singură legătură pentru a fi conectat” (24). Rețeaua globală era prea imensă pentru computerul din anii 2000 al lui Barabasi și tocmai de aceea el a studiat părți mici din ea. Pentru Director, IA cu o capacitate de stocare aproape nelimitată, gradele de separare, sincronizările și aglomerările sub formă de hub-uri facilitate de conectori, sunt doar calcule matematice – milioane în milisecunde – toate cu scopul de a găsi scenariul ideal. Protocoalele de mai sus există pentru ca linia temporală pe care se află să fie afectată cât mai puțin. Bineînțeles, aceasta va fi afectată oricum. Acesta este și scopul misiuni: preîntâmpinarea dezastrelor și conflictelor care ajung să distrugă planeta și civilizația. Și așa ne putem aduce aminte de un intrigant și amuzant scurtmetraj de pe Youtube intitulat One-Minute Time Machine. De fiecare dată când James eșuează în a o cuceri pe o fiziciană apasă pe un buton care îl duce un minut înapoi în trecut. Dar, de fapt, aflăm că acest lucru este imposibil și că de fiecare dată când butonul era apăsat, o copie a lui James era creată într-un Univers paralel a cărui cronologie era cu un minut în trecut. Corpul original, al lui James care a apăsat butonul, moare în Universul antecedent. Și astfel conștiința lui James a călătorit prin 17 Universuri, iar corpul său a murit de 16 ori. Corpurile călătorilor nu mor pentru că de fiecare dată când Directorul se hotărăște să abandoneze cronologia unui Univers, trimite un alt călător înaintea celor precedenți. Cel mai relevant episod pentru a ilustra procedeul este numit 17 minutes, întocmai pentru că ăsta este intervalul de timp pe care Directorul îl are la dispoziție să-i salveze pe protagoniștii uciși de villan. 8 voluntari se sacrifică și abia al 9-lea reușește. Asta, în mod comic, înseamnă că al nostru villan a câștigat deja din sezonul 2 în 8 Universuri diferite, la care se adaugă cel din sezonul 3. Până la sfârșitul serialului, nu există nicio cronologie în care Directorul să fi reușit să manipuleze linia temporală astfel încât să salveze omenirea. Dar acesta este o superinteligență care are capacitatea să o ia de la capăt și care, cum singură ne-a mărturisit, trăiește în afara timpului. Versiunea unu a fost un eșec. Urmează 2.0, ca într-o simulare fără sfârșit, restartată de fiecare dată de un călător care se întoarce în trecut înainte tuturor celorlalți și îl anunță pe Director că misiunea lor va eșua. Un omagiu relevant și reușit pentru romanul Sfârșitul eternității al lui Asimov.
Bibliografie:
Avery, Devon: One-Minute Time Machine. Youtube, uploaded by Sploid, 8.07.2015, https://www.youtube.com/watch?v=vBkBS4O3yvY
Barabasi, Albert-Laszlo: Linked. Noua Știință a Rețelelor. Brumar, Timișoara, 2017;
Gleick, James: Time Travel. A History. Vintage Books, A Division of Penguin Random House LLC, New York, 2017;
Stevens, Michael: Illusions of time. Youtube, uploaded by Vsauce, 8.01.2021, https://www.youtube.com/watch?v=zHL9GP_B30E
Stevens, Michael: You live in the past. Youtube, uploaded by Vsauce, 6.02.2012, https://www.youtube.com/watch?v=BTOODPf-iuc
Tegmark, Max: Viața 3.0. Omul în epoca inteligenței artificiale. Humanitas, București, 2019.
