Desprinderea lirică (dintr-un perpetuum mobile prozaic)

Titlurile celor trei părți ale cărții de debut, primul și ultimul poem, titlurile poemelor doi și trei pot fi repere ale discursului de receptare a unor poeme-gravuri piranesiene sui generis, surprinzând noi „Carceri d’Invenzione”, în măsura în care Imaginația poetei ar adera voluntar sau nu la febrele existențialiste avant la lettre ale italianului, iar cercul invocat de la început este perceput ca o carceră într-o altă carceră, care este în altă carceră ș.a.m.d., într-un joc de oglinzi quasi-anti-mistic, unde credințe există, dar Templul Credinței are schițele arhitectului răvășite, mototolite, rătăcite…

Piranesian este „omul interior” („era strâmt de frig/ apele goneau spre negrul amneziilor/ iar corbii loviți în aripă/ de un pumnal ciobit fără noimă/ agonizau între stânci// încă un coșmar căzut…”, p.9), dar și „neliniștea gardianului”: „e drept/ zidul acela era o palmă de prizonier/ crispată de pumnale tocite/ prin care se aranjau/ pliurile cărnii// în relief/ cu totul întâmplător/ cineva cioplise un chip/ ridat/ cu zâmbet batjocoritor// poetul – călău al timpului/ deși ceasornicul/ înnebunit/ bătea aceeași oră/ impusă de autorități// în închisoarea aceasta/ un paznic/ a mărturisit în șoaptă:/ „închipuirea ta/ e singura gratie/ pe care nu o pot păzi până la capăt””(p.74)

Sau „claustrofobie”: „de ceva vreme îmi doresc să se așeze/ praful peste cărți/ se vor deschide castele înnegrite/ voi fi prizoniera unui Ev Mediu/ „ascuns” în automobile/ clădiri-turn calculatoare oameni robotizați// simt în continuare pojghița de gheață verzuie/ care-mi acoperă carnea pietrificată// și casele se pot surpa/ și chipurile oamenilor se pot schimonosi/ când am să-mi văd sufletul aburind?” (p.17)

Oarecum în continuarea liniei hermeneutice bachelardiene, Basarab Nicolescu a scris în „Teoremele poetice”: „Cunoașterea poetică este mai riguroasă decât cunoașterea științifică”… „Cunoașterea” Ralucăi Faraon are rigorile și rafinamentele ei, păstrând măcar „amintirea paradisului”, existând un „god game”, cu promisiunea unor calcule, Luciditatea constatând o „stare de fapt” (prin lentile dostoievskiene): „câte cortine se lasă peste noi/ actori stângaci/ ai unei piese standard!// escrocii/ cei care măresc prețul biletului la teatru/ pentru că arta nu este digerabilă/ pentru cei cu buzunarele sparte/ guvernanții care fac pop-art din noi/ (poeții ratați/ și tarabele de zarzavat)/ fiecare strigă:/ „vreau un stâlp al infamiei/ pe care să umilim artiștii”// oare nimeni nu și-a dat seama/ că-n fiecare colț al fiecărui oraș al fiecărei țări/ se ascunde un inchizitor?” (p.69)

În același spirit (de personaj) dostoievskian începe partea a treia a cărții (prima parte este „Eu”; a doua „Eu și Celălalt”, iar ultima „Eu și Lumea” – Eul certificând fără tăgadă lirismul, deloc facil): „se pare că toți râvnim la un loc acolo/ în supremul azil de nebuni/ pe post de Ivan Karamazov/ certându-l pe Dumnezeu pentru creaturile sale/ toți primim un pumn în coaste și unul în gură/ dimineața când mai credem/ că ne întâlnim unul cu altul/ ne iubim și totul e bine/ toți credem că beția noastră e cu schepsis metafizic/ nebunia – originală/ până când ne topim într-un alfabet derizoriu/ al identității pierdute// și totuși/ în cloaca asta cosmică/ în pestilențiala asta de lume/ la un moment dat/ cineva te învață pe de rost/ și te rescrie” (p.67) De altfel, Ivan Karamazov este și recunoscut ca judecător posibil! (p.41)

Lumea asta „în descompunere” (p.52) poate fi opusă spațiului interior (care poate fi și al lui Michaux, de vreo două ori citat, p.46, 55, deși declarat favorit este Kafka, p.59), poezia poate falsa (tot 52), unde este poezie, este și crimă („rostind nume distrug misterul/ crimă – asta e meseria mea/ știu să privesc/ să tulbur pasiunea”, p.41), și pedeapsă, există „desemantizare” (p.58), unde comunicarea suferă (dar și „alienare literară”, p.59): „prefer să tac/ scap ușor de acuzația de crimă/ în fața judecătorilor/ (victorioșii colilor nescrise)/ singura comunicare este arcuirea în diagonală/ iar foamea trezește ascuțitul dor de matcă// /am alunecat într-o zonă pe care tu o numești obscură/ ce-aș putea face oare între atâtea socluri/ pe care demnitarii limbii cifrate mistifică/ sensurile valorilor oarecare// trimite-mă în mijlocul mulțimii agitate/ ca un spion sceptic față de misiunea sa/ pe care nu o mai cunoaște”…

Există și o încifrare (criptare) asumată, moderată totuși (într-un poem-migrenă, p.63, sau în „încifrare malignă”, p.43), care, iată, în fine, este de citat în primul poem, care dă titlul cărții („să locuiești într-un cerc/ să fii transparența oglinzii/ în care nu se oglindește nimic/ o voce fără ecou/ și tremurul pielii neatinse// să locuiești într-un cerc/ ca și cum ai înota amnezic/ în memoria umanității/ și să nu-ți atingi niciodată centrul”, p.7), dar și în menționatul final „perpetuum”: „în trei jocul nu se termină/ se rotește copil tânăr bătrân/ cerc înghițindu-și centrul/ în spirala înspumată/ a Începutului”…

Joc gnostic (această carte), în care cuvântul „Dumnezeu” apare doar o dată, zei și zeițe „joacă” și ei (cum am văzut mai sus, se caută noi zei printre personaje celebre), uneori demențial, într-o carte fără… inimă (nu există acest cuvânt, sic!, în această formă, dar există „culoarele art-nouveau/ ale inimii sale primitoare”, p.21), în care „sufletul aburind” „nu vrea să-și găsească perechea și pace”, al unei „Cleopatre” care se joacă și cu numele „faraon”-ului („e o artă pe care o vei trăi/ masacrul sensurilor firești”, p.34): „târgoveții vindeau volume de versuri la kilogram/ peste malul abrupt se privea cu stupoare/ aveam ochii bolnavi roșu-șobolan/ tu îmi răvășeai genealogia dar uită-te în jur:/ picioare săltărețe un torent torid/ topindu-ne inchizitorial// sunt tejgheaua pe care zeul nostru dement/ își numără talanții/ măduva coloanei vertebrale/ a prins culoarea trădării/ sufletul meu cu șapte măsuri/ numără sacadat membrele Timpului// scuipă-ți visele pe unde-apuci/ (glorie psihanalizei!)/ înțelege-mă acum:/ faraon în fața cupei cu otravă”… (p. 47)

Cum se întâmplă în volumele de debut remarcabile (deoarece este o carte de debut, dar nu ai zice asta), artele poetice sunt căutate: „ars poetica – amnesia – // de frică mă ascund prin colțuri:/ poemele mă urmăreau bezmetic –/ orațiile nunților bete/ convoiul personal de suspine// împachetez fără noimă experiențe, rateuri/ dau lungi explicații pentru tot acest haos/ cineva mă aruncă mototolită în coșul de regrete/ altcineva îmi contabilizează brutal răsuflarea/ sufletul meu nu vrea să-și găsească perechea și pace// râzi: durerea e de fapt un prunc/ care țipă în măduva toamnei/ acum doar poți fi apă de munte/ acum ștergi fața lumii de moarte” (p.24)

Tatonarea sfârșește clar cu „numen”, când bolero-ul se întețește, p.39:

„m-au aruncat în lume/ dezgolită de nume/ m-au îmbrăcat cu stigmate/ de sânge renegat/ le port morții în pântec// „mama nenumiților” mi-au strigat/ și pentru că nu mai aveau loc de morminte/ m-au făcut cimitirul durerii în cătușe// sunt enormă/ mă mișc cu toate crucile după mine/ și cânt de îngropăciune// dați-mi un nume/ să poată adormi/ respirația lumii”… Seriozitatea Jocului capătă noi accente, la lipsa numelui adăugându-se lipsa chipului, căutarea identității (spirituale, lirice) necesitând „anamneză”: „oglinda e un dans tribal unde îți pierzi rațiunea/ frânghie căutând capătul de care atârnă/ trupul tremurând al fantasmelor și iluziilor tale// oglinda e o sabie cu tăișul ascuțit/ încolăcindu-se ca un șarpe care se mușcă de coadă// oglinda își amestecă apele/ se ridică furtună:/ iată/ te rătăcești pentru totdeauna în ceața vânăt-oarbă// unde să-ți găsești chipul dacă au crescut deja/ de ambele părți/ alge și liane otrăvitoare?” (p.70)

Diagnosticul?

„Cerul e văduv”, Singurătatea este o categorie filosofico-mistică poate prea puțin… tratată, Nebunia (contemporană) își clădește Imperiul, p.64, Zeul Uitării este și el prea puțin recunoscut (de către ceilalți), ca „ultim judecător”, autoportretele (lirice) mai sunt sau nu prea importante, se face apel la integritate, sinceritatea… automistificării, dedublare onirică…

Surprindem o sensibilitatea asemănătoare celei din „Orele” („nu știu unde să mă duc/ cineva a încuiat marea cu cheia/ muntelui i-a pus zăbală/ dimineața e o victimă/ a violului întunericului/ orele au călușuri de spaimă// în sala de bal a visului/ în toate colțurile/ îmi păzesc sever trezirea/ ochii vigilenți ai zădărniciei”, p.12), aluziile cinematografice sunt și ele creatoare de atmosferă (La Strada, Anonimul venețian ș.a.), ca și trimiterile la artiști plastici sau muzicieni, Lumea continuă să fie o scenă, sunt trase draperiile abisului liric, sunt apocalipse, spre final de carte, clownii, bufonii, „prietenii mei” (p.54), arlechinii și pierroții sunt distribuiți cu înțelegere în condițiile în care, totuși, „memoria zeilor veghează” (p.51), Sfânta Treime putând fi înlocuită (poate?) de „trei clovni pe o frânghie” (poem care precede finalul propriu zis, unde, dacă ați observat, sfârșitul joacă rol de început!):

„unul ține în echilibru precar/ o lumânare de ceară./ altul, o lampă cu ulei./ ultimul, cel mai îndărătnic, un felinar.// se gonesc unul pe altul cu o grimasă/ rămasă de la ultimul spectacol/ încremenită pe chipul vopsit în cenușiu.// „unde o fi capătul? există un capăt oare?”/ întunericul face bulbuci și le arde tălpile goale.// clovnii sunt muți./ dar ochii lor strigă tare./ poate-i aude o pasăre de noapte./ poate dintre crăpăturile întunericului/ un înger le va întinde mâna.” (p.90)

Poate cu o „uriașă Lampă fermecată” care ar putea păcăli Timpul, așa cum nu reușește, într-un sens, de atâta vreme, Poezia (liturghiei, și a liturghiei):

„azi liturghia începe mai devreme/ bobul de strugure plesnește de sănătate/ dar vinul Domnului pare oțetit// ziua se întinde peste așteptări/ somnul e amnezic lovind visele noastre/ ca o săgeată cu țintă precisă” (p.88)

Acordând clemență ispitelor eretice ale Rațiunii (Sau poate aici ar fi bine să ne aducem aminte ce spunea Pascal, gândindu-ne, totuși, și la Saramago: „Demersul suprem al rațiunii este să afle că există o infinitate de lucruri care o depășesc. Și e o rațiune slabă dacă nu ajunge până acolo.” Sau: „ Credința nu e totuna cu dovada. Una e omenească, cealaltă e un dar de la Dumnezeu. Doar inima îl simte pe Dumnezeu, nu rațiunea. Iată ce înseamnă credința, să-l cunoști pe Dumnezeu cu inima, nu cu rațiunea.”), Raluca Faraon scrie un alt fel de eseu despre orbire, înmuindu-și pana, vorba vine, în cerneala ochilor lui Oedip, pentru a scrie despre orbii din naștere:

„n-am priceput de ce plâng oamenii/ n-am înțeles de ce se privesc în ochi atunci când fac asta/ ca și cum ai putea vreodată să uiți: greutatea lacrimii/ e invers proporțională cu durerea care o trimite la goană// desfigurează-mă cu privirea/ țipă-mi în față că nu îți pasă/ de ceea ce nu pot exprima decât în geamăt/ cum să vorbesc când eu știu că tot ce e suferință pe lume/ zgârie în pântecele cuvântului până sensul ei moare?// desfigurează-mi chipul privindu-mă/ fă-o încet ca un copil sadic bolborosind de plăcere/ când scoate ochii păpușilor de plastic// nu poți iubi decât ce nu cunoști/ oarbă îți voi pipăi chipul până mi se tocesc mâinile/ până îți șterg de pe față rânjetul satisfăcut// apoi voi coborî venetică în subterane/ să conduc orbii din naștere/ la marea întâlnire cu zeița urii” (p.55)

Cu ochii lui Oedip prin buzunare, Raluca Faraon a pătruns cu mult curaj și autenticitate (cu un modernism observat și de Mircea Martin, altoit însă bine de post- și transuman; trecând și prin „Tunelul” lui Sabato) în leprozerie, începându-și autodevorarea (după cum se spune cu sete într-un exercițiu stilistic)… Este o „primăvară ostilă”, accentuată de iarna pandemiei, ceilalți leproși, cu ale lor verdicte, ar arde-o pe rug pentru o minimă încălzire, certitudine sau ar fi gata de un stâlp al infamiei și al alienării, „întunericul limbajului” putând fi mereu prin preajmă:

„m-am răzvrătit împotriva luminii/ și mi-am întors fața dinspre vestul grădinii/ pentru că pomii nu au înflorit la semnalul meu// din tot ce-a fost, doar visul, în care realitatea/ nu se dezmembrează prin scârțâitul vocilor/ ci se îmbină – paradis geometric – / la întretăierea culorii cu punctul// contemplu cuvinte fracturate/ în întunericul limbajului/ ca un fetus ce presimte/ greutatea trupului în mișcare” (p.18)

În ultimă instanță, este o nouă expresie a Omului Revoltat (de condiția sa mereu la un pas de… „alienare”, titlu de poem de la pagina 19):

„sunt momente când ţipătul meu alunecă pe gât/ înapoi în căuşul revoltei care l-a generat/ şi împietreşte ca femeia lui Lot/ iată nu mai pot să respir dar întreb:/ „cine a hotărât măsura vinei mele în lume?”/ sunt pusă la stâlpul infamiei periodic/ pentru că glasul meu nu e blând/ pentru că privirea mea e aspră/ pentru că nu ştiu să merg elegant/ în parade de orgolii/ şi râd pe înfundate de cochetăria deşartă/ nu ştiu să fiu decât autentic profundă/ angajată pe durată nedeterminată/ la rostirea adevărului/ de care nimeni nu are nevoie/ îmbrăţişez cuvinte vii cu lacrimi pe obraz/ nu aş vrea să se ştie că plâng:/ se reped la suferinţă ca vulturii la cadavre/ toate muierile rănite de luciditatea mea – /blestem perpetuu în singurătate”…

Om gata să provoace la duel Destinul pentru o nouă… veche definiție a tragicului, în condițiile în care „inamicul numărul unu/ al semenilor mei este limbajul”, p.40, și plimbarea prin cimitirul „de ecouri culturale” este inevitabilă, existând și „renegări” și „sfidări”: „misterioasă labirintică făptură/ de mii de ani mă lupt cu tine/ ca un sălbatic luptând cu propria-i memorie – / date insuficiente/ încrâncenată inutilă pare/ dorința de a înțelege/ totuși apa pe care o strângi în pumni/ doar umbră-și lasă prelinsă printre degete/ (cât mi-aș dori să descopăr motivul acestui duel!)// de bine de rău îmi știu/ conturul trupului/ dar asta nu te interesează/ nici măcar dexteritatea brațului meu/ care poate atinge (prăbușind)/ oricare centru// te zăresc imensă claviatură/ în mijloc un orologiu anunțând/ deșiratul miez al nopții/ cu lipsa-ți jenantă de fantezie/ mă percepi într-un singur sens/ cel ereditar/ (ce zeu e acesta – mă întreb –/ mereu la bunul meu plac?)// mă lupt cu tine bătând cu pumnii în aer/ între noi doar spaimă/ în jurul meu – pustiu/ la tine sus/ probabil/ licurici” (p.35)

Bref, între o filosofie (ca teorie) a neliniștii (lucrarea sa de doctorat este „Neliniștea în literatura modernă”) și o neliniște a propriei sale poezii (Poezia ca ființă), Raluca Faraon se desprinde (poate nu chiar precum în filmul lui Milos Forman; să nu uităm că regizorul a luat Oscar pentru „Zbor deasupra unui cuib de cuci” – cuiburile de acest gen, mai ales, sunt și ele cercuri!, dar și pentru „Amadeus”; „Taking off” a luat Cannes-ul!) de contingent, redând o parte din demnitate necesarului, necesității căutării Frumuseții („arhetip”-ului, deși, în acest volum, accentul nu cade pe calofilie, ci pe adevărul calofiliei):

„filosoful locuia în interiorul mărului lui Magritte/ nu are importanță dacă era din stirpea altor mere/ care au făcut istorie sau un măr obișnuit/ stătea acolo ghemuit departe de lume/ mulțumit că nimeni nu îl caută/ pentru că nimeni nu pricepe până la urmă nimic/ oasele lui se topiseră în sâmburii singurătății/ carnea se evaporase în miezul verde/ ca un înțeles pierdut al unei întrebări grave nerostite/ devenise boala care roade din rărunchi frumusețea/ viermele unui măr înnebunitor de roșu/ pe care îl va mușca pofticios o femeie flămândă” (p.75)

Bref (again), un alt titlu al cărții ar fi putut fi „Mărul roșu de pe masa ruptă a istoriei”… Sau „Mărul memoriei de zeu”… Și cine va ajunge la cel de-al doilea volum al Ralucăi Faraon va înțelege de ce, totuși, nu s-ar mai fi raportat la memorie primul titlu al domniei sale… sau cea de-a doua carte a sa nu s-ar mai fi numit, poate, „Alchimia memoriei”! Deoarece istoria (literară) are și ea… istoria ei (mitologică)!

să locuiești într-un cerc și să nu-ți atingi centrul de Raluca Faraon