-cronică meta-teatrală la spectacolul „Ușa e deschisă!”, monodramă de Andrei Velea, în regia lui Vlad Ajder, cu Petronela Buda în rolul Femeii (Teatrul Dramatic Fani Tardini Galați), scenografia Daniel Divrician –
Peter Høeg, un scriitor danez, care a fost (adică mai este!) și globetrotter, marinar, dansator, actor, profesor de sport, a publicat, printre altele, un roman care a fost tradus la noi sub titlul de „Cum simte domnișoara Smilla zăpada” (în varianta franceză titlul era „Smilla et l’Amour de la neige”), roman ecranizat, filmul, ca de obicei, scăpând multe dintre subtilitățile cărții…
La dramatizarea textului lui Andrei Velea (text cu istoria lui, apărut într-o altă variantă în volumul de proză de debut „Plaja de la Vadu”, Ed. Brumar, Timișoara, 2013), în fapt îmbinându-se monodrama cu un alt text, care dădea și titlul cărții de proză, subtilitățile se înmulțesc, artele teatrale, regia și actoria, revendicându-și partea leului, Vlad Matei Ajder dovedindu-și încă o dată și talentul de regizor, Petronela Buda dând, iată, o nouă lecție, de transfigurare, de re-trăire, de talent, muncă și… iubire, atât pentru oameni, umanitate, dar și pentru teatru…
Petronela Buda declara, de altfel, pe un site de socializare, în ziua de 2 februarie:
„Am credința că ne-a ieșit o poveste delicată, plină de emoție, care nu se spune deloc ușor. E primul meu one women show, prima poveste pe care o spun fizic absolut singură pe scenă și asta, trebuie să recunosc, e destul de înfricoșător. E greu, însă și provocator pe de altă parte. Acesta a și fost pariul nostru, al meu și al lui Vlad, cu acest spectacol: să creăm ceva în care să fugim de comoditate.
E un drum pe care, la fiecare reprezentație, trebuie să îl parcurg cu atenție și grijă, dar mai ales cu nesfârșită iubire. Și el începe cu mult înaintea orei la care începe reprezentația.”
Autorul textului, Andrei Velea, se confesa și el, pe 1 februarie:
„Povestea acestei monodrame începe demult, de acum opt ani, atunci când am scris un text special pentru Petronela Buda, text intitulat „Păpușa din podul bunicii” și care a fost publicat în cartea „Plaja de la Vadu”… Trebuia să fie interpretat de Petronela la un concurs de actorie care n-a mai avut loc. Acum că pandemia a adus noi restricții și au devenit căutate piesele cu actori mai puțini și public mai restrâns, a venit și momentul acestui text. Petronela s-a gândit mereu între timp la el, l-a adus în discuție, iar Vlad a venit cu o idee foarte faină, să combinăm două texte din carte, e vorba chiar de proza „Plaja de la Vadu” (care dă titlul cărții) și „Păpușa din podul bunicii”. Mi s-a părut excelentă ideea, așa că am ajutat cu textul cât de bine m-am priceput!
Textul inițial a fost inspirat, la vremea respectivă, de cazul studentei criminale de la Timișoara. A fost un caz celebru, care prin 2012-2013 a făcut să curgă multă cerneală în ziare. Desigur, am condus firul povestirii așa cum am vrut, nu m-am rezumat la cazul de presă, chit că am plecat de la el. Acum l-am îmbogățit cu mai multe sugestii din autorii stoici, pe care îi citeam copios în această toamnă. E un motto din Epictet acolo care dă cheia interpretării textului, motto care a inspirat și titlul: „Este prea mult fum în casă? Dacă nu sufocă, stau; dacă e prea mult, ies. Amintește-ți întotdeauna – ușa e deschisă!”
*
Ceea ce a rezultat a fost cu adevărat emoționant (Mă refer acum la avanpremiera cu public la care am fost invitat; premiera a avut loc pe 6 februarie 2021), metamorfoza Petronelei Buda fiind comparabilă, și nu este vorba aici de nicio proporție, cu ceea ce a realizat Charlize Theron în „Monster” în 2002 sau 2003, filmul care pleca și el de la un caz real! Numai într-o oră de „joc” (dar ce joc, trăire a Destinului nefericit, tragedie antică fără prea mulți zei, tot Petronela mai declarând, pe 1 februarie, despre montare, dramatizare: „Mi-i drag ca bucata aia de suflet rănit căreia orice i-ai face parcă nu se oprește din sângerat, da’ tu tot pui presiune că poate poate. Da, da, chiar așa mi-i drag, ca un pui de cățăl lovit și aruncat în șanț, pe care, oricât te-ai împotrivi, n-ai cum să nu-l iei în brațe și să-l iubești până la sfârșitul timpurilor. Eu n-am cum să nu iubesc acest spectacol, mi-e imposibil.”), deși omul poate încerca, pilatian, spălarea pe mâini, obsedantă (la propriu în… colivia scenei), cu dublu înțeles în zilele noastre, Luciditatea, chiar și în aproape înnebunirea personajului, va lua o decizie care nu este neapărat o lovitură de teatru.
Sfâșietoarea re-trăire a… ecoului trăirii, mai întâi a unei crime, apoi a unui verdict metafizic, într-un labirint al firelor de nisip de pe o plajă care poate fi oricare plajă a lumii (și a condiției umane), unde grătarele au luat locul rugurilor pentru jertfe, toate acestea și nu numai transformă spectacolul într-o lecție despre ce poate însemna teatrul minimalist, forțat minimalist de către politicile sanitare ( adică și în condiții de pandemie): trezire, re-deșteptare a conștiinței, da, teatralizarea vieții și a pedepsei interioare, deoarece există regrete, chiar dacă se poate cânta că nu există, trupsufletul sau sufletrupul actriței sfâșiindu-se în oglinda tuturor sufletelor care și-au păstrat calitatea de suflete (monologul li se adresează lor, nouă, clienți imaginari sau nu, de la prima frază la ultima, Oceanului de răni pe care le vălurim cu toții, în bunătatea, ticăloșia, lenea, comoditatea, lașitatea, curajul nostru!), „tăindu-se” cu lingurița… negura existențialistă și în lingurița aceea poate să nu fie nicio picătură de zahăr pentru a se cânta precum în „Mary Poppins”: „In every job that must be done/ There is an element of fun/ You find the fun and snap!/ The job’s a game/ And every task you undertake/ Becomes a piece of cake/ A lark! A spree! It’s very clear to see that/ A Spoonful of sugar helps the medicine go down…”
Existențialist, cei trei (deși în textul „Plaja de la Vadu”, nisipul poate avea și ceva miere!), Petronela Buda, Vlad Ajder și Andrei Velea au reușit să nu ne ofere decât lingurița, dar ce linguriță de colecție, cu medicamentul amar! În interiorul singurătății păpușii, cealaltă… actriță a piesei, poate este și ceva zahăr, al unei corectitudini promise, la care bate apropo și regizorul, într-o altă declarație, dată jurnalistului și dramaturgului Victor Cilincă, care saluta bucuros nașterea unui nou dramaturg. Spunea actorul și regizorul Vlad Ajder:
„Vă propun o dezbatere despre corectitudine, într-un moment în care corectitudinea nu are un aport social. Vă invit să vedem rezultatul: un suflet sincer, dar încarcerat, care naște un suflet liber”…
Dar Libertatea, se știe, are prețul ei, dar uneori acest preț nu este nici el de ajuns! Dar merită să lupți pentru ea (mai ales) știind că ușa e mereu deschisă!
„Demontarea” păpușii (prin montarea în sens teatral) îți poate lăsa firele de nisip între dinți, dar mai contează când ai înfruntat grozăviile și frumusețea furtunii, în Marea această de viață?
Dacă personajul lui Høeg simțea, chiar și lingvistic (se exemplifica prin limba eschimoșilor), zăpada în foarte multe feluri, Femeia Petronelei simte deșertăciunea (răceala de nea?) cum niciun om nu ar trebui să o simtă!
Dar Iertarea poate fi ultima ușă deschisă!
*
Un spectacol de neratat cu… păpuși, ticăloși, justiție oarbă și, cum spuneam, prea puțini zei! Cu o mamă, posibilă mamă, chiar și criminală, care ar fi vrut să-și nască pruncul în libertate. Să lăsăm Scrierii ultimele cuvinte, pentru niciun verdict:
„Nu, nu înțelegeți ce înseamnă pentru un nou născut libertatea. Primele lucruri pe care le va vedea vor fi gratiile și salteaua jegoasă. Așa produceți criminali! Pe certificatul de naștere va fi scris: „Penitenciar”. Laptele meu îi va transmite repulsia față de societatea care te aruncă să naști într-o grotă abjectă! O lume îmbâcsită de fum. Societatea asta pentru care ești un gunoi dacă l-ai omorât pe moșul libidinos care-ți căra pumni și picioare în pântece. Eu am greșit punând mâna pe cuțit dar, ceea ce faceți voi acum e crimă cu premeditare! Voi condamnați la temniță pe cineva care nu a greșit cu nimic.
Vreau doar un an. Un an să nasc în libertate! Puteți să-mi prelungiți pedeapsa cu acel an. Dar buna purtare? Da, buna purtare! Îmi poate reproșa cineva ceva? Nu. Am nevoie de medicamente, de ecografii, de controale, de-un crap pe pat de varză și-un calcan la grătar cu capere și vin… ce vin… ceva deosebit, are ceva special, probabil apropierea mării. Nu vă mai uitați așa la mine! Nu înțelegeți… Nu pentru mine vreau libertatea asta, nu pentru mine!”
