Când câștigă eclectismul – „Cui i-e frică de Virginia Woolf?” în regia lui Alexandru Mâzgăreanu

Edward Albee a scris piesa cu gândul că fiecare dintre cele patru personaje va avea nevoie de o interpretare pe măsură; din punctul meu de vedere, o piesă care nu are personaje principale și secundare, ci scene în care unii sau alții dețin controlul; de acest lucru trebuie să țină cont regizorul atunci când vine la scenă deschisă cu propria viziune artistică. De asemenea, e un text care cere foarte multă siguranță și autocontrol, precizie în lucrarea fiecărei scene, colaborarea dintre regizor și actori trebuie să se reflecte în momente lucrate cu o precizie de chirurg pe cord deschis. Piesa are suficient de multe momente de cotitură, menite fie să relanseze acțiunea, fie să mute accentul de pe un personaj pe altul, fie să lărgească cadrul de acțiune. Pe fond, suntem la o petrecere târzie în noapte, în casa Marthei și a lui George, unde invitați sunt cuplul de tineri căsătoriți, Honey și Nick, aflați în plin proces de adaptare la rigorile universității, dar mai ales la regulile după care funcționează comunitatea al cărei epicentru este instituția academică. O ilustrare perfectă a societății americane, mai ales a celei interbelice (furioșii ani ’20 vă spun ceva?), un amestec unic de tabuuri, cutume și libertăți care nu se regăsesc și în alte locuri. Din acest punct de vedere, personajele devin iconice, tipologii atent decupate din marea de caractere avute la îndemână de către orice scriitor/dramaturg dornic să aducă în scenă bucăți din viața cotidiană a americanului obișnuit (în măsura în care putem vorbi de așa ceva, mă refer la sintagma „american obișnuit”).

Credit foto: Mihaela Tulea

Lui Alexandra Mâzgăreanu i-a fost clar un singur lucru: că personajele trebuie să domine! Să pară uriașe, să cucerească prin simpla apariție, chiar dacă, pe fond, unii sunt firavi, ascetici, ba chiar ușor angelici. Atent gândită distribuția din acest punct de vedere: George și Martha își găsesc în Adrian Titieni și Carmen Tănase întruchipările perfecte! Un cuplu de mare forță, în care domină tensiunea și testarea reciprocă a limitelor, jocul permanent cu prejudecățile, falsele pudori și rigori fără sens impuse de o societate aflată în căutarea unui sens al vieții mai profund decât oferit de o poziție în ierarhia academică și recunoașterea socială ca atare. Ca să facă față celor doi, cuplul Honey – Nick trebuia să joace într-un soi de contre emploi: să se arate a fi fragili, dar în același timp să câștige forță și autoritate, pe măsură ce replicile curg. Ei trebuie să ghicească regulile jocului la care sunt obligați să participe de către gazde și să se strecoare printre capcanele întinse de cei doi, astfel încât la final să nu iasă prea șifonați sau, de ce nu, să nu aibă sentimentul trădării (partenerului sau al abdicării de la propriile principii). Dacă se întâmplă asta sau nu, vă las să urmăriți spectacolul și să găsiți singuri răspunsurile.

Ca să intri dintr-o dată în atmosfera casei trebuie o scenografie pe măsură; iar Andrada Chiriac a știut să facă asta apelând la un joc puternic de culori și forme: nuanțe multiple de verde amestecate cu tonuri de gri care dau nota de opulență și fast; mobilier nu foarte bine datat din punct de vedere stilistic, dar care te trimite oarecum cu gândul la atmosfera anilor de care pomeneam puțin mai sus. Până la urmă, ce contează este ca la final să rămâi cu ideea că povestea Marthei și a lui George e și povestea ta, a mea sau a noastră. Pahare de culori diferite, aruncate peste tot în scenă, sticlă de băutură care să indice gradul avansat de beție, haine aruncate neglijent în colțuri diferite ale casei. Scena e o închisoare din care nimeni nu poate evada, senzația că ceva îi ține pe loc pe cei patru nu dispare deloc, poate și pentru că muzica susține foarte bine momentele-cheie.

Credit foto: Mihaela Tulea

Riscul ca Martha să pară prea beată și George prea cinic a fost surmontat și cu ajutorul celor doi actori. Adrian Titieni are forță, conduce, de fapt, tot spectacolul, îi ghidează pe ceilalți trei în direcțiile potrivite și la momentele potrivite. Relația cu Carmen Tănase funcționează impecabil și pentru că cei doi au o experiență de film care se (re)simte în momente-cheie, își lasă loc suficient să se afirme. În contrapartidă, Ioana Mărcoiu pare să accepte provocarea și intră în joc cu un firesc dublat de o știință a jocului asumată. Nu același lucru pot să spun despre Silvian Vâlcu, din punctul meu de vedere veriga slabă a distribuției (rareori mi se întâmplă în timpul unei reprezentații să văd un alt actor în locul celui care joacă efectiv pe scenă la acel moment). Îi trebuie mai multă siguranță și stăpânire de sine, are multe momente în care pare covârșit de rol și/sau de partenerii de scenă; aș fi vrut să văd mai mult dialog între Honey și Nick, mai ales în scenele care scot la iveală fragilitatea și sensibilitatea lui Honey, scene ofertante pentru actori. Având în vedere că spectacolul este la primele reprezentații, cred că și acest aspect s-ar putea remedia, astfel încât să putem de vorbi de un spectacol foarte bun, din toate punctele de vedere.

Credit foto: Mihaela Tulea

Spectacolul are deja fanii lui, poate și pentru că Adrian Titieni și Carmen Tănase se bucură de o expunere benefică grație serialelor tv sau producțiilor cinematografice românești din ultimii ani. Sper să fie un spectacol cu viață lungă, pentru că este genul de montare care deconectează și provoacă introspecții dureroase, în aceeași măsură. Un spectacol care nu te lasă indiferent, asta este în mod sigur cea mai mare calitate a producției Teatrului Odeon.