„Freud Museum” – Când iubeşti, cu ce fel de iubire iubeşti?!

Motto1: „Niciodată nu poți ști cu certitudine cine ești. Acea ipostază la care nu te-ai gândit niciodată. Acel scenariu care nu ți-a traversat în veci mintea.”

Ioana Scoruș, Freud Museum

Motto2: „Aşteptarea modelează identităţi, amprentele mele îţi litografiază chipul în sepia, îţi fac portretul în roşu şi negru, ce noroc să ai amprente cu talent la desen, ce binecuvântare să am chipul tău imprimat pe toate degetele, să îmi privesc palmele şi să te văd cum mă priveşti deodată cu toţi ochii tăi nenumăraţi. Însă mâinile mele – tu ştii prea bine – au albit de atâta aşteptare.”

Iulian Tănase, Iubitafizica

Mă văd făcând asta, cafea turcească la nisip. Caimac ştiu cum să păstrez în linguriţă, pentru ca ceaşca întreagă să se înnobileze. La detaliile care ţin de savoir vivre m-am oprit prima dată. Când ajung la o carte absolut acaparatoare, cum este Freud Museum, volumul Ioanei Scoruș, încerc să-i determin sursele seducției. În fiecare povestire seducția poartă un nume – Keyra, Chantal, Irene, Beatrice, Claire, Daphne, Eve, Natalie, Renata, Clara, Vanessa Mirabelle, April (Ilona), Franciska sunt întruchiparea feminității, făpturi cu gleznele fine și priviri verzi de zeițe. Ele seamănă mult cu Adora, Alejandra, Emma, Greta, Lolita, Melisa, fantasmele seducătoare din Iubitafizica (2003), volumul de poezii al lui Iulian Tănase. Au femeile acestea ceva nepământesc, au şi ceva terre-à-terre. Sunt vulnerabile şi viclene, iar frumuseţea lor, deşi învederat fizică, vine mai curând din arta conversaţiei.

Aroma cafelei cu caimac, preparată la nisip, a ceaiului cu masala, mirosul ploii amestecat cu un parfum suav în părul femeii iubite, Oameni din Dublin așezată de niște mâini fine pe colțul unei mese, atmosfera de civilizaţie londoneză și personaje cărora nu le lipsește nimic, ai zice, ca să fie fericite, deși nu sunt, toate laolaltă creează un nimb de ireală frumusețe în cartea asta în care iubirea rămâne tema fundamentală, pretext de introspecție și, deopotrivă, fugă de sine. Tenta psihologic-detectivistă a intrigii îți reamintește una dintre ideile fundamentale din carte: „Niciodată nu poți ști cu certitudine cine ești.”

Un bărbat este atras de frumusețea unei femei, de obicei, mai tânără (uneori, cu mult mai tânără), aplică toate trucurile seducției, joacă rolul de prinț-vânător, dar devine, aproape fără excepție, pradă. Şi, ce este provocator, atracția nu e niciodată exclusiv fizică, între cei doi parteneri existând mereu un fel de vrajă indusă de frumusețea minților care se confruntă și creează, în termenii lui Roland Barthes, discursul îndrăgostit. Un bărbat şi o femeie stau aplecaţi peste întrebările, deloc puţine, ale lumii – când iubeşti, cu ce fel de iubire iubeşti?! sau asta e iubire?! ce e ura? e viaţa un şir de negări? esenţa omului e dată de chimia creierului? cum poţi să confunzi calmul cu şocul? toţi îmbătrânim?!

Ce e poezia?! Shoba este o studentă pasionată de poezie, ar vrea să știe cum să scrie perfect, deși face asta deja, iar bărbatul care se dezice în ultimul moment de o relație nepotrivită – iubirea e numită „nebunie de-o clipă” – este profesor de literatură. Cei doi sunt, în primul rând (primordial ar fi un termen mai potrivit), bărbat și femeie. Shoba face un ceai negru cu masala, scorțișoară, cuișoare, piper și lapte fierbinte, un amestec „năucitor de aromat”, Elixirul dragostei, cu sintagma lui Eric Emmanuel Schmitt, și al adevărului. Shoba este încântătoare prin tinerețea, talentul și exotismul ei, dar profesorul face o scurtă pasiune pentru ea din alt motiv: fata părea să-l idolatrizeze, îl privea cu venerație ca pe un erudit, reușind să reînvie în sufletul lui orgolii amânate – dorința de a deveni scriitor recunoscut, autorul unor cărți de primul raft, un strălucit poet preocupat de puținele probleme importante ale vieții, singurele cu noimă într-o lume dominată de nonsens:

„I-am spus: Știi cum e cu iubirea? E așa cum e cu lumânarea. Se aprinde, dar sigur se stinge. Asta ori pentru că se consumă ceara, ori pentru că bate vântul sau ploaia sau ninsoarea sau… A râs. Obosiserăm amândoi de-atâtea chestii deștepte care ne ieșiseră din minte, acum râdea și râsul ei a spintecat noaptea scurt, ca un fulger în plină vară. Am vrut să-i vorbesc despre etimologia cuvântului iubire, dar am constatat că nu mai știu nimic. Pur și simplu habar n-aveam de unde vine. Am vrut să-i expun etimologia cuvântului suflet, dar nu mai știam termenul grecesc. Parcă mă tâmpisem de tot. Arătam ca un boschetar fumând chiștoace, stând pe treptele de piatră ale unui bloc șic, un boschetar care vrăjește o tânără inocentă. Fiindcă nu mai știam nimic despre iubire și despre suflet, am încercat să-i vorbesc despre cuvânt. Și despre tăcere. Despre adevăr, despre relativismul și inutilitatea lui. Despre prostituarea artei contemporane. Despre decadență. Despre anonimat ca virtute. Despre virtutea de a nu scrie, câtă vreme nu ai nimic nou de spus. Și despre moarte. De-aici, lucrurile au luat-o, cumva, razna. Sau cel puțin așa mi s-a părut.” (pp. 22-23)

Un miez dramatic există în fiecare dintre povestirile care alcătuiesc volumul Freud Museum, însă potențialul acesta neliniștitor, de care devii conștient din primele rânduri, este bine controlat. Dramatismul e dus până la limita suportabilului, cum sunt duși, în buchet imens și sălbatic, trandafirii rupți din fața blocului la ușa unei tinere încântătoare, de către un bărbat vindecat în ultima clipă de dragoste, nu și de romantism:

„M-am repezit în tufa de trandafiri sălbatici care îmbrăca un colț al clădirii și am cules toți trandafirii, ultimii din acest an. Cu palmele însângerate, am urcat cu pas vioi, dar în deplină liniște cele două etaje și am depus pe preșul indian din fața ușii dovada nebuniei mele de-o clipă, dovada rătăcirii mele cu totul impardonabile, dovada, dacă vreți, iubirii mele care a ținut cât flacăra unei lumânări, iubirea trecătoare pentru frumusețea hieratică a Shobei. După care am plecat, amărât, spre casă, unde nu mă aștepta nimeni. Mi-am auzit ecoul pașilor pe caldarâmul rece, ca și cum m-aș fi îndepărtat de mine însumi.” (p. 26)

Suspectând-o de naivitate, oricum, de lipsă de experiență, profesorul se simte, brusc, un impostor, iar senzația asta îl descurajează:

„Ce sens avea să-i spun că eu sunt o ființă imaginară, pe care ea a creat-o, că nu suntem toți nimic altceva în afara creației celorlalți, că realitatea nu există?” (p. 24)

Trandafirii nu sunt purtătorii mesajului clasic, din recuzita sentimentală. Trandafirii aceștia vorbesc despre regrete, vinovăție, lașitate. Ieșită la pensie, cu un soț îndrăgostit, crede ea, de altă femeie, mult mai tânără, Clara face din trandafiri dulceață, șerbet și lichior – florile unui asfințit de frumusețe, ale abandonării de sine și ale singurătății. Alți trandafiri fac parte dintr-o întreagă strategie de manipulare emoțională a femeii iubite, dintr-un joc periculos, care poate face iubirea și mai intensă, așa cum poate să o și distrugă:

„Nu i-am cumpărat un buchet de flori, am rupt trandafiri din spatele blocului. Îi plac florile fără pretenții. Pentru ea, cei mai frumoși sunt trandafirii cățărători. Niciodată nu dau greș cu un astfel de buchet, mai ales atunci când zgârieturile provocare de țepi sunt vizibile. În ea se declanșează un mecanism matern de care nu e conștientă. Beneficiarului efectului sunt eu. Faptul că sunt parșiv nu înseamnă că n-o iubesc.” (p. 37)

Atracția fizică este dublată (și frecvent anticipată) de voluptatea discuțiilor despre artă, mai ales despre literatură. Raymond Carver, Ian McEwan, Rabindranath Tagore, Rilke sunt nume care traversează aerul încăperilor în care se bea ceai negru sau cafea prețioasă, din cești de porțelan nobil, uneori vechi de 1 500 de ani. Versuri din Rilke, Elegiile duineze, plutesc în cameră, înainte de culcare: „cine dacă aș striga, m-ar auzi din cetele cerești?”. V-aş avertiza că Freud Museum este un spaţiu expoziţional, care seamănă, aşa cred, cu Muzeul Inocenţei al lui Orhan Pamuk, fiindcă adună dovezi, frânturi de conversaţie, accesorii vestimentare, cărţi, ciudăţenii şi chiar alibiuri, tot ce poţi strânge de-a lungul timpului ca Să-ţi dovedeşti că eşti posibil, chiar dacă nu poţi şti cu certitudine cine eşti.

Freud Museum este mai ales un loc destinat frumuseții, pe care, cum spune un personaj al cărții, e posibil să nu știi să spui ce e, dar pe care o recunoști când o vezi. Sau o simți: „Un miros de cafea proaspăt preparată m-a lovit drept în moalele capului.”

Freud Museum de Ioana Scoruș