Ce trebuie să ştie un tânăr care termină liceul? Să ştie să semneze statul de plată şi să-şi numere banii. Părerea, ineptă, desigur, aparţinea unei surori a dictatorului, Doamnei, un personaj cu gândire rudimentară, pus însă în situaţia de a decide, în epoca-lumină, destinele învăţământului dintr-un judeţ din sudul ţării, loc unde îşi începe cariera didactică protagonista acestui roman. Cartea Adinei Cotorobai, Privind peste umăr (Editura Limes, 2018), este o cronică a societăţii tulburate de inversarea valorilor şi de imixtiunea politicului în toate planurile vieţii individului, nevoit să se adapteze tiparelor unei lumi absurde. Profesorul, a cărui misiune ţinteşte edificarea socialismului, este privit ca „om nou” – cu toată conotaţia negativă a termenului.
Sunt multe sertarele tematice deschise în această proză, scrisă şi din dorinţa de a nu lăsa uitării o istorie de familie, suprapusă pe istoria mai mare a unei comunităţi patriarhale, refugiul ideal din calea timpului, de multe ori brutal cu visurile noastre. Cartea Adinei Cotorobai este impresionantă mai ales pentru cititorul care, trăind în comunism, se regăseşte în situaţiile ilfpetroviene descrise. Pentru cititorul tânăr, paginile acestui roman cu puternice conexiuni la o istorie recentă oferă un model de stil aşezat, captivant însă, lipsit de încrâncenare – sine ira et studio.
Dar care era statutul profesorului în comunism?! Iată una dintre întrebările la care aştepţi răspuns, citind această proză cu filon memorialistic. Cu certitudine, profesorul nu era privit ca un intelectual, ca un om care studiază şi trăieşte printre cărţi şi idei, respectat şi respectabil. Captiv într-o localitate în care era trimis prin repartiţie guvernamentală, profesorul ajunge un subaltern, un executant, căruia superiorii (activiştii, inspectorii, directorii) i se adresează ireverenţios. Trebuie spus că nici profesorii nu erau/nu sunt toţi la fel, unii ştiu carte, alţii, nu. Unii au în spate ani de studiu şi conştiinţa propriei meniri, alţii reuşesc să-şi mascheze, cât de cât, infirmitatea culturală şi, în numele unei moralităţi intens clamate, care există caragialian, dar lipseşte cu desăvârşire, să ocupe importante poziţii de putere.
Romanul începe interesant, cu un episod care spune mult despre momentul în care a început declinul învăţământului – relativizarea principiilor, a noţiunilor de educaţie şi de integritate, într-o lume în care cei din ierarhia puterii practică discuţiile lămuritoare, anchetele, şantajul, ameninţarea cu excluderea din sistem, cu excluderea, în general, din orice poziţie socială obţinută greu şi, spre deosebire de cei de la conducere, pe merit. Profesorii, chemaţi la ordine de directori, sunt confruntaţi fără menajamente cu imperativele de partid. Monitorizarea profesorilor era, de fapt, o supraveghere permanentă, prin intermediul unor dispozitive amplasate, pe post de difuzor, în toate clasele. Tartoriţa de la învăţământ, cea care păstorea (şi termenul este potrivit, în sensul său propriu) judeţul, este nemulţumită de rezultatele obţinute la bacalaureat – obsesie veche, cu ecouri în societatea de astăzi, marcată încă, iată, după zeci de ani, de reziduurile mentale din comunism. Doamna cere ca judeţul să recupereze handicapul şi să ocupe un loc fruntaş în anul şcolar următor. Cum se poate face asta repede şi fără să doară?! Din pix! Secvenţa mi se pare cu adevărat memorabilă:
„De ce, doamnă profesoară, stiloul nu simte, nu-l doare, ce mi-e 5, ce mi-e 8, tot aia! Compromisul, odată făcut, nu mai contează. Drama a început cu cinciul acela nenorocit pe care l-am acceptat fără murmur – dar mă întreb ce puteam face, de fapt? – pentru a demonstra că omul nou, pe lângă faptul că e bun, capabil, muncitor, mai e şi deştept şi instruit şi educat şi, în consecinţă, merită să treacă fără să înveţe, şcoala trebuie absolvită fără discuţie, nu este acceptabil să raportezi că ai corigenţi, asta înseamnă că profesorii tăi nu-şi fac datoria, că tu nu meriţi să fii director şi că, în mod evident, vei da explicaţii la partid – şi merită şi el, omul ăsta nou, să aibă o diplomă de bacalaureat…”. (p. 7)
Era o vreme când diplomele se obţineau uşor, fără să aibă vreo acoperire adevărată, fenomen endemic, care a generat indivizi cvasianalfabeţi, cu pretenţii de intelectualitate autentică (savanţi de renume, nu mai spunem de care!), aspiranţi la deplina validare socială. Practica agricolă era, în epocă, alt prilej de umilire a profesorilor şi de exploatare a copiilor – înghesuiţi în autobuze, lăsaţi să muncească în soare, zile întregi, şi supravegheaţi atent, ca nu cumva să fure din avutul statului. Pentru câţiva ştiuleţi de porumb sau pentru nişte boabe de strugure se putea face închisoare. Ceea ce părea, până la un punct, un prilej de a fi împreună, în aer liber, şi de a te bucura de o vacanţă prelungită (excesiv, căci săptămânile de practică le concurau serios, ca număr, pe cele de carte) se transformă, din exces de zel, într-un scenă aiuritoare. Intransigenţa Doamnei, personaj monstruos, în materie de aplicare a directivelor de partid şi de stat, se dovedeşte vecină cu nebunia. De tentaţia de fi violent, când se iveşte ocazia, nu scapă aproape nimeni dintre cei care deţin frâiele puterii, uitând că sunt, la rândul lor, vremelnici. Victima este, de data asta, chiar o persoană respectabilă, cu nume bun în oraş şi cu un soţ descurcăreţ, capabil să apeleze la influenţa lui politică pentru a o feri pe consoartă de consecinţe. Iar scena aceasta este, cred, una dintre cele mai bine scrise din roman, pentru că păstrează toate elementele de context, inclusiv gama de stări prin care au trecut martorii ei. Pagină este desprinsă parcă din Caragiale şi Bulgakov, laolaltă, rezonând, în literatura noastră cu I.D. Sîrbu, cel din Adio, Europa:
„O doamnă profesoară de sport, femeie distinsă, şi soţie de inspector pe deasupra, avusese nefericita inspiraţie să-şi aleagă un strugure frumos, cu gândul să-l ducă acasă fiului ei, student, aflat încă în vacanţă. Ciorchinele avea cam 3-400 de grame şi femeia îl pusese cu gingăşie în geanta de umăr cu care venise. În loc de autobuzele aşteptate, apare însă Doamna, evident neaşteptată, care descinde ca o furie din ARO-ul oficial şi începe să ţipe la toată lumea că nu este la muncă şi că statul pierde mii de lei din cauza nesimţirii profesorilor, care se grăbesc acasă, în loc să mobilizeze elevii.
Se lansează într-o diatribă violentă la adresa celor care nu-şi fac datoria şi cere, nitam-nisam, un control al bagajelor tuturor celor prezenţi, informată fiind că bieţii copii mai strecurau câte un strugure prin geantă. Sărăcea România, de!
Distinsa profesoară, pe care o cunoştea, fiind soţia unui colaborator direct, roşise până la rădăcina părului. Ştia ce urmează, dar nu-şi imaginase totuşi, limita până la care se putea merge. Nici colegii ei, care o respectau pentru nişte merite reale. Formase generaţii, era elevată, profesoară din cap până-n picioare.
Doamna, mică şi îndesată, suficientă din născare şi arogantă prin conjunctură, trece de-a lungul şirului de vinovaţi înşiruiţi la control şi ajunge la geanta prezentată de venerabila soţie a colegului de inspectorat. Priveşte, parcă neînţelegând, apoi izbucneşte:
̶ Ce-i asta, ce-ai făcut, nenorocito, furi avutul statului? Nu ţă ruşâne? Ce iezemplu dai tu? Smulge cu violenţă geanta din mâna femeii încremenite, scoate strugurele, îl calcă în picioare – omiţând că era tot avutul statului – şi-i cârpeşte nefericitei o palmă răsunătoare peste obrazul stâng, apoi aruncă geanta pe jos şi strigă la asistenţa care rămăsese ca sub hipnoză:
̶ Şi voi ce staţi? La muncă!”. (p. 87)
Limbajul brutal, pronunţia deformată, lipsa de politeţe elementară, toate acestea sunt ingredientele fiecărei zile din anii aceia ai umilinţelor de tot felul – de la statul la coadă, pentru puii Petreuş, la săptămânile petrecute pe stadion, cu pregătirile serbărilor naţionale sau cu repetiţiile pentru Cântarea României. Tinereţea şi simţul umorului sunt de folos, pentru a-ţi păstra conştiinţa curată şi sufletul senin. Viaţa profesională intră într-o matcă nefirească, în care contează tot felul de lucruri, mai puţin ştiinţa de carte. De exemplu, contează să ai halat, noua uniformă a cadrelor didactice, a oamenilor muncii, în general, între care (nu-i aşa?!) nu ar mai fi trebuit să existe diferenţe, în spiritul eticii şi echităţii socialiste:
„Doamna introdusese halatele ca ţinută obligatorie pentru toată dăscălimea, ca premisă pentru uniformizarea generalizată a populaţiei şi efectul vizual era jalnic, între tejgheaua de aprozar şi catedră nemaiexistând nicio diferenţă.” (p. 81)
În multe momente, ridicolul depăşeşte orice aşteptare, aşa cum se întâmplă la consfătuirile profesorilor sau atunci când tot judeţul este mobilizat pentru a participa la funeraliile mamei dictatorului. Toată lumea poartă doliu şi mimează regretul, singura suferinţă reală fiind, de fapt, provocată de vremea friguroasă:
„Fetei îi era groază de Consfătuirile anuale, neştiind ce noutăţi le mai serveşte Doamna şi având cele mai negre aşteptări. O oripila şi discursul acesteia pentru că avea aceleaşi defecte de pronunţie ca ilustrul ei frate, fapt care o făcea şi mai dezagreabilă.
Şi mai erau şi evenimentele. Murise mama dictatorului. Ei, Dumnezeu s-o ierte, însă era cazul s-o ierte pe săraca bătrânică, dar ce-avusese ăl de sus cu toţi cei care fuseseră obligaţi, elevi şi profesori de-a valma, să se îmbrace în doliu, din cap până-n picioare şi să se înghesuie în autobuzele puse la dispoziţie de oficialităţi pentru a se deplasa până în satul natal al familiei imperiale, ca să-şi exprime jalea? Era şi frig şi manifestarea îndurerării naţionale ţinuse până pe seară, cu sutele de copii rebegiţi, obosiţi şi flămânzi!” (p. 85)
Sunt multe asemenea episoade în această carte despre viaţa de profesor în comunism şi în postcomunism, despre destinul intelectualului, exilat la periferia unei lumi traversate de multiple crize, cea morală fiind, probabil, cea mai evidentă. Să spunem totuşi că Privind peste umăr este şi o amplă cronică de familie, o dulce evocare a copilăriei şi o fină analiză a iubirilor adolescentine, transformate, uneori, în pasiuni care ţin toată viaţa. Cu răbdare, sunt schiţate momente de mare delicateţe: marele oraş, devenit fundalul unei iubiri puternice, apoi suferinţa provocată de moartea prematură a tinerei, copilul rămas fără mamă şi crescut de bunici, întâmplări care, privite peste umăr, capătă alte semnificaţii, mai uşor de acceptat:
„El a înţeles într-o clipă că nu aceasta era calea şi şi-a scos repede sufletul de gală din dulap, suflet care era intact, ea i-l simţise şi i-l iubise şi marele oraş devenise repede mica lor patrie, prin care-şi plimbau şi-şi trăiau cu frenezie uneori, cu evlavie alteori, preţioasa lor poveste. Şi nu durase. Avuseseră timp să devină părinţi, dar ea nu mai avusese prea mult timp pentru viaţă şi plecase.
Fata înţelesese, peste ani, ce mutilare lăsase în sufletul tatălui această plecare şi nu se grăbea să-l judece că încercase să se salveze de durere, aşa cum putuse şi el, că probabil tocmai ea îl ţinea legat concret de un trecut de care era vital să se poată desprinde. Şi reconsidera, matură fiind, gestul lui de a o lăsa la bunici. Nu-l mai vedea drept o dovadă de egoism masculin, ci una de generozitate faţă de oamenii care-l primiseră şi-l iubiseră şi care acum, fără ea, ar fi rămas singuri.” (p. 46)
Există şi momente fericite, aşa cum este acela al căsătoriei – într-o zi de iarnă, după ce pleacă de la Starea Civilă, tânărul soţ conduce Fata la mormântul mamei, simbolică garanţie a unei legături puternice. Un soţ nu e doar un soţ, este omul alături de care îţi iei revanşa în faţa vieţii şi căruia îi poţi dedica (Soţului meu, fără de care nimic nu era posibil), mai târziu, din dragoste pentru el, o carte:
„Atunci a înţeles fata că un bărbat poate fi şi altceva decât un bărbat. Şi ţinuse minte. Şi a mai înţeles un lucru care s-a verificat în timp, anume că e o lege a compensaţiei, că viaţa nu este doar bună sau rea, ci că lucrurile se întâmplă de-a valma, dar nu se poate nega totuşi o anumită ordine a întâmplărilor, că nimic nu rămâne neplătit, poate se aplicau legile universale ale fizicii şi la destinul individual, dar undeva, în transcendent, există o balanţă care creează, până la urmă, echilibrul.” (p. 47)
Tonul cald al cărţii este subliniat şi de inserţia unor pasaje autoreflexive, interesante prin mesajul lor echilibrat, referitor la acceptarea vieţii aşa cum este ea, cu împliniri şi necazuri, deopotrivă. Stilul acesta moralizator, care aminteşte, oarecum de I.Slavici, de scriitori ardeleni, în general, este actualizat, fără note de patetism şi fără exces de fraze motivaţionale, cu o fineţe anume, distilată de experienţa livrescă a autoarei. Paginile devin, uneori, o pledoarie pentru nuanţe şi pentru discreţie, când este vorba de a judeca fapte şi oameni despre care nu poţi şti niciodată totul:
„Mai târziu, mult mai târziu înţelesese ea că şi acest aspect este discutabil, ca tot ceea ce ni se întâmplă, că lucrurile au mai multe feţe şi e cam hazardat să emiţi judecăţi de valoare asupra a ceea ce este legat de trăiri confuze sau dureroase ale altora, oricât de apropiaţi sau de iubiţi.” (p. 44)
Timpul atenuează rănile, acoperă durerile vechi şi le dă, ca unor fotografii în sepia, o patină luminos-decolorată, salvându-le într-un fişier al memoriei vindecate. Privind peste umăr este o proză aşezată în tipar memorialistic, mărturia unei vieţi trăite cu responsabilitate, în spiritul valorilor moştenite din familie şi al lucrurilor construite durabil, departe de orice urmă de întuneric, ură sau frustrări.
Mi se pare important faptul că Adina Cotorobai scrie, cu eleganţă, cu sufletul ei de gală, despre experienţa de profesor şi într-unul dintre volumele antologiei Prof de română, apărute la Editura Casa de Pariuri Literare, în 2019.
Privind peste umăr de Adina Cotorobai
Editura: Limes
Anul apariției: 2018
Nr. de pagini: 262
ISBN: 978-606-799-235-9
