„Prieten cu umbra” de Călin Torsan

Motto1: „Pe măsura ce Luka creştea, părinţii săi păreau să întinerească. De exemplu, când micul Luka a stat în fund pentru prima dată, părinţii lui n-au mai fost în stare să stea locului. Când a început să meargă de-a buşilea, ei au zburdat încoace şi încolo ca nişte iepuri zglobii. În momentul în care a pornit să umble, au ţopăit de bucurie. Iar când a vorbit pentru prima dată, ei bine, ai fi zis că tot legendarul Noian de Cuvinte ţâşneşte din gura lui Raşid şi că acesta n-avea să se mai oprească niciodată din debitat despre marea realizare a fiului său.” Luka şi Focul Vieţii, Salman Rushdie

Motto2: „Când era mic şi Hector îi citea poveşti înainte de culcare, încercase întotdeauna să rămână treaz, ca să afle ce se întâmpla la final. Fiindcă acolo se petrecea mereu ceva ce încheia neaşteptat istorisirea.” Prieten cu umbra, Călin Torsan

În sufrageria de bloc e linişte. Seară de seară stau doar ei doi, tatăl şi fiul, de veghe acestei linişti care ascunde un secret. Pentru că este vorba despre o poveste tristă, tatăl fusese sfătuit de psihologi să nu deschidă cu Nimo subiectul dispariţiei. Aşa că amândoi se străduiesc, în general, să tacă, atunci când nu abordează teme convenţionale, ca situaţia fotbalului şi a traficului bucureştean, mâncatul la fast-food, notele de la şcoală şi numărul cărţilor din bibliotecă, vacanţele în străinătate şi resursele financiare ale unei familii simple. Ai impresia că tăcerea este un distanţier, cel mai potrivit material menit să umple (ce altceva?!) distanţele dintre oameni:

„Băiatul se ferea să tulbure liniştea din cameră: era una pe fundul căreia vieţuiau rechini sângeroşi, gata să atace la primul cuvânt nepotrivit. Mai era şi teama că oricare dintre reacţiile lui putea stârni mâlul din sufletul părintelui, întunecând transparenţa şi claritatea dialogurilor obişnuite dintre ei.” (p. 13)

Citesc primele pagini din Prieten cu umbra şi mă frapează asemănarea personajelor cu acelea din Luka şi Focul Vieţii, romanul lui Salman Rushdie. Sesizez aceeaşi alunecare, în dublu sens, între realitate şi ţinutul fără de margini al imaginaţiei unui copil. Ieronim Brumă, Nimo, este un copil introvertit, care comunică mai curând cu fantasmele decât cu cei apropiaţi. El este prieten cu umbrele. Se trezeşte, adoarme, învaţă, călătoreşte în două lumi care se confundă, înghiţindu-se una pe cealaltă, într-un fel pe care doar copiii îl înţeleg – ca elefantul celebru înghiţit de un şarpe boa.

În absenţa certitudinilor, se ivesc presupunerile. Copiii au curiozităţi, au nevoie şi de explicaţii şi, când nu le primesc, le caută singuri. Dintr-un fotoliu, cu mustăţile răsucite în sus, ca ale muschetarilor, lui Nimo îi face cu ochiul bunicul. Apariţiile bunicului se îndesesc, doar că bunicul e o statuie, e Ion Heliade-Rădulescu însuşi. Nimo se teme să îi spună tatălui său că e vizitat de fantasme, nu l-ar crede sau, cum se şi întâmplă, l-ar duce la psihiatru. Fotbalul e, deocamdată, un subiect mai potrivit pentru conversaţie:

„Povestea bugetului generat de fotbal era una fără sfârşit, reverberând poate chiar şi în spaţiile galactice, acolo unde materia se lua încontinuu la trântă cu echipa găurilor negre, născând un meci despre rezultatul căruia se îngrijeau fizicienii şi oamenii de ştiinţă. Poate că pământul întreg nu era altceva decât o minge cu care Dumnezeu îşi mai umplea ceasurile de singurătate şi cu care se juca după cum avea chef.” (p. 12)

Nimo se străduieşte să nu-şi dezamăgească tatăl şi să-i urmeze codul de onoare – să nu minţi, să-ţi faci corect treaba, să ai respect faţă de ceilalţi, chiar şi când ei nu sunt respectuoşi faţă de tine, să ignori ce e lipsit de noimă şi nu-ţi foloseşte. Şi să citeşti. Tatăl este şofer pe ruta 268, o cursă care leagă cartierul Drumul Taberei de centrul Bucureştiului. În casă, sunt 268 de cărţi, citite toate – „268 de cărţi pot însemna o bibliotecă serioasă”. Când Hector Brumă e mutat pe linia lui 313, apare problema completării fondului de carte cu încă 45 de volume.

M-am temut ca naratorul să nu rateze povestea introducând în discursul ficţional o problematică socială neliniştitoare. M-am mirat de inserţia pasajelor cu statui vorbitoare şi cai care ştiu traseul cel mai scurt spre casă – proza SF cere experienţă şi e greu acceptată de unii cititori. E periculos, m-am gândit, cam moralizator să scrii despre statui întruchipând personalităţi, ca şi cum ai insista ca informaţia istorică să treacă în discursul ficţional – Ion Heliade-Rădulescu, Gheorghe Lazăr… Să fie vorba în roman şi despre un război cultural, tradiţia contra corectitudinii politice, o formă de cancel culture?! Dar întrebarea este: ai voie să te ocupi de războaie culturale în proza adresată copiilor?!

Nu face asta, îi şopteam naratorului, nu face asta, nu scrie şi despre sirieni refugiaţi. E un subiect de actualitate, e adevărat, validează una dintre temele acute ale societăţii – tolerenţa, acceptarea alterităţii, legile comunicării interpersonale -, dar pe cititor s-ar putea să nu-l intereseze „agenda” zilei. La fel stau lucrurile şi cu ipocrizia discursului oficial, cu dublul discurs: este locul aici, în roman, să pui degetul pe rana asta?! Poate că da, fiindcă cei mici au un instinct infailibil şi sesizează imediat fracturile logice apărute în realitatea la care se străduiesc să se adapteze. Egalitatea de şanse există în teorie, în clasă este puţin altfel:

„În pauzele de masă se petrecea un lucru curios, observat de Nimo mai demult şi întors pe toate feţele într-o discuţie lămuritoare cu părintele său. Deşi la şcoală li se tot vorbea despre egalitatea dintre oameni, oricine putea observa că situaţia reală nu era tocmai roz. Începând de la consistenţa pachetelor cu de-ale gurii şi continuând cu îmbrăcămintea elevilor sau cu disponibilitatea permanentă a unora dintre ei pentru taberele şi excursiile plătite cu sume serioase, totul părea să-i diferenţieze net şi să-i împartă în două cete: a celor de bani gata şi a sărmanilor care priveau în gol spre beneficiile celorlalţi, când înghiţind în sec, când imaginându-se încălţaţi cu cine ştie ce pantofi sport de firmă. Asta fără a mai pune la socoteală că unii dintre copii erau aduşi la şcoală şi luaţi după program cu ultimele modele de autoturisme, pe când alţii se mulţumeau cu mâinile aspre ale bunicilor şi cu barele soioase din autobuze şi tramvaie, de care atârnau până în dreptul caselor. Şi-atunci, despre ce egalitate li se tot trăncănea la ore?” (pp. 17-18)

O să strici povestea, m-am temut până când am ajuns la ultima pagină. Dar povestea a rămas limpede şi alertă, ca un film mental în care ai uneori acces la zone metafizice, putând apoi să „cobori din nori” – un tată îşi creşte singur băiatul, mama a dispărut (dar nu definitiv), mult timp între ei acesta este un subiect tabu.

Pe una dintre coperte apare mărturisirea autorului. Are dreptate, copiii vor şti să citească atent această carte care li se adresează şi care a fost scrisă într-un an în care toţi am purtat mască, încercând să ne ascundem temerile:

„Azi-mâine voi împlini 51 de ani. Asta mă face să râd, fiind mai apropiat de numărul invers de ani, 15, vârsta începuturilor de drum. Oricum, am înţeles deja că în fiecare adult rămâne ascuns copilul gata de joacă. Ceea ce nu e deloc rău, căci numai aşa pot fi întreţinute visurile sau imaginaţia. Priviţi desenele celor mici şi ascultaţi-le bazaconiile! Veţi înţelege atunci că ochii lor reflectă lumea cu totul surprinzător. Artistic, aş zice. Asta m-a făcut să născocesc câteva poveşti pentru ei, convins că urechile lor vor şti să le-asculte cum trebuie. Cât despre Prieten cu umbra, am scris-o în cel mai ciudat an al vieţii mele. Cu masca pe faţă, dar cu gândurile zburând printre nori.”

Prieten cu umbra de Călin Torsan