„Povestiri (în principiu) inventate” – tu cum (nu) te vei îmbrăca la sfârșitul lumii?

Un volum care mi-a dat mari bătăi de cap, recunosc. Sunt fan proză scurtă și de aceea orice nou volum cu povestiri îl primesc cu ochi critic. Contează foarte mult ordinea prozelor în volum, variația subiectelor, dar și felul cum împreună alcătuiesc un tot (altfel de ce să mai apară într-un volum de sine stătător?), dacă personajele au povești pe care le spun în mai multe episoade, dacă finalurile sunt atent construite sau lăsate la întâmplare etc. Cosmin Leucuța știe cum să alcătuiască un volum de proză scurtă, cel puțin la nivel teoretic știe foarte bine. Așa se explică de ce nu prea ai cum să nu recomanzi Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii?; cu toate acestea, după ce ai terminat volumul de citit persistă o senzație de perplexitate care nu-ți dă pace. Da, amatorii de literatură ar spune că e un volum care nu te lasă indiferent, ori nu asta căutăm cu fiecare nouă lectură? Dar, cum să treci peste senzația de listă bifată cu orice preț? Ce vreau să spun cu asta? Detaliez în rândurile ce urmează.

<<E iunie 2005, tocmai am dat proba de istorie la bac. Ies din examen și primesc un telefon de la Anca, una dintre gemene, și îmi spune că „a murit Bunicul”. Îi spuneam așa pentru că era singurul bărbat bătrân din bloc și era ca un bunic pentru toți copiii de pe scară. Restul bărbaților erau abia trecuți de 40 de ani, dar Bunicul avea peste 60. El era administratorul blocului și președintele asociației de locatari. Nevasta lui era femeia de serviciu a blocului, o pensionară scundă și îndesată, iar gemenele erau nepoatele lor. Mai aveau și un frate mai mic decât ele, pe nume Constantin. Îi ziceam Costi. Erau mulți copii pe scară în vremea aceea. La parte locuiau George și Gabi, la etajul al doilea era Camil și încă un băiat al cărui nume nu mi-l amintesc acum, la etajul trei eram eu, soră-mea și Vali, iar la etajul 4 erau Tudor și gemenele și Costi. 11 copii, și toți ne jucam împreună în fața blocului, împreună cu alți copii de la scara vecină și cu alți copii de la blocurile vecine. Eram o armată de vreo 40 de copii care strigau și râdeau în fața blocului în fiecare seară. Acum, dacă ieși seara pe balcon nu vezi țipenie de copil. E ca într-un film din ăla postapocaliptic în care oamenii au devenit sterili și singurele făpturi pe care le mai vezi plimbându-se seara pe străzi sunt bătrânii epuizați.>> (din Copaci înalți)

Un volum de aproape 300 de pagini: să recunoaștem, voluminos! Proze de lungimi variate, de la cele de câteva zeci de pagini la cele foarte scurte (cum e 167 de tristeți, un inventar subiectiv al motivelor de tristețe, nu știu dacă ale scriitorului însuși toate, sau preluate din diverse surse și puse cap la cap într-o structură literară aparte). O unitate de limbaj pe care ți-o dorești la cât mai multe volume de literatură, dar, aici e un mare dar pentru mine, nu e un limbaj care să fie pe placul tuturor. Un limbaj voit sărac, o menținere a acestuia pe un nivel de expresivitate obținută dintr-un licențios care, pe alocuri, are foarte multe în comun cu pornograficul. Nu, nu e deloc vorba despre celebrul mizerabilism, ci mai degrabă despre un soi de protest al scriitorului împotriva înregimentării, a claustrării în tipare; personajele lui sunt corporatiști sau oameni care trăiesc la marginea societății, două grupuri care aparent n-au nimic în comun.

„După un milion de litri de sânge extrași din mine și încă un milion de analize pe care le-am plătit din buzunarul meu de corporatist, vin rezultatele. O femeie scundă, trecută ușor de 40 de ani mă cheamă în cabinetul ei și îmi spune să mă așez:

– Domnule, am aflat ce ai.

– S-auzim!

Mă rupe vreo două minute cu jargonul ei spitalicesc din care nu rețin aproape nimic, apoi delcară sec:

– Spondilită anchilopoetică.

Îmi dreg vocea:

– Spondilită… cum?

– Anchilo-poetică.

Încep să râd:

– Nu, pe bune, cum îi zice?

– Spondilită anchilopeotică, insistă femeia.

– Chiar așa?

– Chiar așa.

Oftez și fac o grimasă. Cum să spun lumii că am așa ceva? Eu, dintre toți oamenii.

Aș fi preferat trichineloză. Sincer.” (din Baladă de poet și Mikki de la K-Pital)

De fapt, firele invizibile sunt mult mai puternice decât am vrea să credem: corporatiștii au bani și un nivel de trai peste mediu, astfel încât își pot permite să cumpere cam tot ce-și doresc, dar… fie n-au timp suficient și atunci visează mai tot timpul la ceea ce vor face cândva, la pensie (planul oniric este prezent ca substrat în mai toate povestirile), fie alunecă într-un grotesc din care nu mai reușesc să iasă niciodată (ei sunt „consumatorii de pornografie”, aici prin pornografie nu înțeleg doar casete video și sexul cu prostituate, ci și „prostituarea intelectuală”, cea la care Leucuța face foarte des trimiteri). Așa că, vrând-nevrând, cele două grupuri se întâlnesc într-un punct comun, dar mai ales într-un spațiu social concret; oamenii aceștia sunt oamenii orașelor, al periferiilor acestora (periferie cu dublu sens – cartierele rezidențiale construite special pentru a satisface pretențiile corporatiștilor, dar și cartierele insalubre, unde prostituția e doar unul din fenomenele antisociale omniprezente).

Multe din povestirile din Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii? se nasc din aceste antiteze, din antinomiile atent construite stilistic (mult prea atent, cum spuneam mai sus) de către Cosmin Leucuța. Îți vine să arunci cartea cât colo de multe ori, dar, în același timp, dai pagină după pagină, poate apare și doza de frumos. Și apare! Sunt câteva povestiri care pot fi pe placul celor mai cârcotași dintre cârcotași; Copaci înalți, Copie, De vorbă cu Petronela – partea a doua sunt din această categorie. Că am pomenit-o pe Petronela, ea e una dintre personajele care apare în mai multe locuri și tocmai mi-am dat seama că multe dintre personajele lui Leucuța poartă nume care încep cu p – Petronela, Paul, Pavel. Nume care se regăsesc în mai multe povestiri, semn că există o dorință de a construi povestea în jurul personajului și nu invers. De altfel, dacă i-ați citit celelalte cărți (la care face referire în multe locuri, stăpânește foarte bine autoreferința ca tehnică literară) știți că pentru Cosmin Leucuța personajele devin memorabile în măsura în care au ceva de spus, au poveste, au experiențe și întâmplări care merită spuse.

“O voce de bărbat. Pare tânăr. Are o voce subțire, pare familiară. Dar în orașul ăsta e greu să nu dai peste o voce subțire și familiară.

– Da? Cu cine vorbesc?

Ezită, apoi spune:

– Ăsta-i Hot-line-ul Sinucigașilor? Am sunat unde trebuia?

Sincer? Nu.

– Da, oftez eu. Cu cine vorbesc? Cum te cheamă?

– Nu… nu vreau să îți spun numele meu real.

– E OK, nu trebuie dacă nu vrei. Cu ce te pot ajuta?

Pauză. Privesc lampa de pe margine.

– Te deranjez? Ești ocupată cu altceva? aud vocea lui.

Ușor sarcastică. Pare extrem de familiară, dar nu îmi dau seama de unde o știu.

– Nu. Sunt aici! îl asigur.

– Pentru că, dacă te deranjez, pot reveni. Dacă o să mai fiu prin preajmă…

Zic:

– Te ascult.

– Nu știu cum se procedează.

– Prima ta încercare de sinucidere?

– Prima fără curaj.

– De aceea m-ai sunat? Să te încurajez?

Nu zice nimic. Reiau:

– Aici încerc să îi fac pe oameni să renunțe, nu să meargă mai departe.

– Vorbim despre viață sau despre moarte?

Vocea nu îi tremură. Nu e ca a celorlalți. Clarific:

– Ideea este să trăiești.

– Chiar dacă nu am pentru ce? Chiar dacă mi-e greu? Chiar dacă-i totul un coșmar?

Mă ia peste picior? Ce-s cu banalitățile astea?” (din O fată, un băiat)

Un punct tare al povestirilor – finalurile! Neașteptate, care justifică așteptarea cititorului. La 100.000.000 e un final excelent și nu doar acolo. Asta mi-a adus aminte de volumul lui Florin Iaru, Povestiri cu final schimbat. E unul din motivele pentru care cred că Cosmin Leucuța va mai scrie proză scurtă, prea se joacă scriind aceste finaluri (de multe ori am impresia că scrie bucurându-se că va ajunge și la acel final, pe care îl are deja proiectat în minte, știe fiecare cuvânt din alcătuirea sa). De altfel, între timp, i-a mai apărut o proză scurtă într-un volum colectiv, la Editura Litera.

Revenind la bătăile de cap; primele povestiri s-au citit foarte repede, după care am avut senzația că trebuie să arunc cartea deoparte, prea se învârt oamenii într-un cerc al viciilor și obsesiilor sexuale din care pare că nimeni nu vrea să iasă. Ca să nu cad pradă ispitei, am căutat viciile de construcție, cu alte cuvinte am început să citesc critic, ori asta spune ceva. O fată, un băiat și Copie atârnă greu în punerea etichetei „de citit”, pentru că da, Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii? rămâne pe raftul recomandărilor.

Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii? de Cosmin Leucuța