11/12 august 2021
Atunci când i-am descoperit pe GRIMUS, eram ahtiată după muzica gothic rock, dar ascultam în continuare și rock alternativ, și clasică. GRIMUS au venit ca o explozie de energie în viața mea, la sfârșitul anului 2007. Mi-am luat tricou, am făcut rost, printr-o cunoștință de ocazie, de un calendar de buzunar cu trupa în ediție limitată, am citit romanul omonim al lui Rushdie. Am devenit fan în toată regula. Le scriam mesaje exaltate pe Myspace. M-am dus la un concert în Bistrița, cu doar câteva zile înainte de Crăciun, schimbând două trenuri. La primele concerte, solistul răspândea în public cărți de joc, iar eu am adunat cinci. Din 2005 și până în prezent găsesc cărți de joc pe stradă, în mai multe orașe, așadar nu aveam cum să nu simt că GRIMUS fac parte din această poveste a mea care s-a concretizat ulterior în Haz de hazard. Au avut concerte și la Iași, orașul meu natal, în 2008/2009, când mă întorsesem temporar acasă. I-am revăzut în turneul de după lansarea Panikon, pe 11 decembrie 2008, în clubul Hand. Apoi au cântat în Irish Music Pub pe 8 aprilie 2009, în deschidere la o trupă indie care m-a lăsat rece și nici n-am menționat-o în caiet. Am găsit un șase de treflă în drum spre locație.
Cu două excepții, s-a întâmplat să absentez cam zece ani de la concerte. Angoasă, febră creativă, nicidecum vreo toană mizantropică. Am continuat să-i ascult, să-i savurez, să mă las purtată de muzica lor tot mai departe în lumea mea interioară, să meditez la versurile consubstanțiale cu ceea ce sunt, cu drumul pe care trebuia să-l parcurg pentru a deveni cine sunt. Retrospectiv, îmi dau seama că am traversat o etapă în care aveam nevoie de o distanță, de sacrificarea prezenței pentru a-mi găsi propriul glas. Trebuia să mă retrag la masa de scris, ascultând muzica îndrăgită în chilia mea, iar nu pe viu, printre oameni. Începusem să scriu, să public, mi-am arogat un timp solitar. Ceea ce mă face tocmai acum, meditând la tot ce a fost și ce a rămas, după atâtea drumuri pestrițe și întortocheate, uneori primejdioase, alteori mute și oarbe, să cuprind mesajul învățat pe de rost, fără să știu că-l voi trăi pe pielea mea: „Keep running you might find me later/ I’ll be hiding plead the open air/ There are myriad ways to find me in the end/ Silent effort commands to run behind the wind.” (Solitude) A fost o vreme când am ales izolarea, refuzându-mi contactul direct cu euforia concertelor live, pentru a renaște prin scris. Tot astfel descifrez acum și versurile de la Just Pray: „The day we met we were so young/ But now I`m growing old/ Because of what I`ve done/ Because of what I was told/ The creature in you decided to show its milky teeth/ And I cannot bear to break them.” Eram tânără, zăpăcită și împrăștiată când am dat de GRIMUS; eram destul de îndoctrinată de grima negativistă a tinereții; încet, încet, mi-au crescut incisivii creativi, m-am trezit la adevărata viață, am izbutit să mușc scriind.
Într-un fel, în mod inevitabil, instinctiv și cu o fervoare care din fericire nu mi-a mai dat drumul, am crescut cu GRIMUS. Am început să-i ascult într-o perioadă în care, în ciuda oscilațiilor, cultului extremelor și extravaganțelor tipice pentru douăzeci și ceva de ani, preferințele mele muzicale erau stabilizate, iar aparatul estetic gata format.
„Există verticalii, care experimentează succesiv, care trec de la o persoană la alta, de la un lucru la altul, lăsând-o pe una pentru cealaltă, care se opun și suferă dacă vreo exaltare veche de-a lor se întoarce să-i ispitească, în vreme ce ei se consacră alteia. Aceștia sunt romanticii, adolescenții eterni. Există în schimb orizontalii, care își trimit experiența să cuprindă o vastă gamă de valori, dar în același timp știu să se și entuziasmeze pentru persoane și lucruri fără să le renege pe cele cunoscute înainte, care, din focul unei potolite, unei interioare siguranțe, își scot energia pentru a domina și a tempera exaltările cele mai felurite. Aceștia sunt clasicii, bărbații.” (Cesare Pavese, Meseria de a trăi, 2 mai 1941)
Eram deja un specimen orizontal la prima audiție GRIMUS. M-am recunoscut dintotdeauna în muzica lor: melancolie, starea de a fi altfel și de a nu reuși să te înregimentezi în psihoza animalelor sociale, stop-cadru de momente imperceptibile, gesturi sublime și dependența de reverie. Mai e și un fapt pe care l-am înțeles numai atunci când atât limba mea maternă, cât și limba engleză, au devenit mijloace pentru poezie: cât de minunat este ca o trupă românească să cânte impecabil în limba engleză, dar fără să-și refuleze patria, pentru că lirismul GRIMUS excelează și în limba română. GRIMUS sunt și must, și vin. Au început promițător, au continuat să fie pasionați și profesioniști, și pe măsură ce trece timpul, se maturează ca vinul bun.
De abia, acum, după aproape 14 ani, mi-a sărit în ochi logoul GRIMUS: un semnul exclamării într-un cerc dublu, întrerupând șiruri de linii paralele. Ființa umană mirându-se că există, încercuită de realitate și secretându-și cercul fantasmatic, pe fondul oscilațiilor separate, străine, care ne traversează; ființa umană inversată prin miracolul creației, prin magia sunetelor și a cuvintelor.
„Cântarea și gândirea sunt trunchiurile învecinate ale activității poetice. Ele se înalță din ființă și ajung în adevărul ei.” (Heidegger, Originea operei de artă, p. 367)
12/13 august 2021
Am multe amintiri frumoase cu GRIMUS. Inclusiv concertul din 13 iulie 2019, la Someș Delivery, când n-am reușit să găsesc la timp acea potecă de lângă râu unde s-a ținut și am ajuns chiar la ultima piesă… Eram chiar atât de emoționată? De ce n-am întrebat pâlcul de oameni care se adunaseră undeva în apropiere? „What is this place?/ Where am I?/ Does there anybody hear me?” (Confused)
În iarna lui 2007, am participat la o repetiție cu public în Irish Music Pub, înainte de concursul Global Battle Of The Bands, în urmă căruia formația a primit trofeul „The Best New Romanian Band 2007”. A fost o seară de iarnă ca-n povești, îmi doream mult să ningă și chiar a nins. Am pescuit vreo trei cărți de joc, un patru de inimă, asul de pică și asul de inimă. Am venit prea devreme, am făcut o haltă în scara de la palatul Széki, unde mi-am schimbat bocancii cu niște cizmulițe din lycra Casadei, cu tocuri amețitoare. După mini-recital mi-am scris impresiile în jurnal, exact la fața locului, cocoțată pe un scaun de bar. „Eram stresată că se puseseră în fața mea niște tineri, dar până la urmă Bogdan ne-a spus să mergem mai în față și firește că asta am făcut… Ah, sunt amețită un pic de la Kinley cu votcă…”(31? noiembrie 2007)
Pe 4 decembrie 2007, am visat că asistam la repetițiile trupei în Irish Music Pub, iar cu o zi înainte apăruse un articol despre ei în Popcorn, cu o veste trăsnet, anume că vor va lansa primul album în primăvara lui 2008.
Răsfoindu-mi jurnalele din 2007/2009, dau de tot felul de notițe cu lux de amănunte, care mă proiectează într-un timp mitic al revistelor tipărite, al știrilor ce te întâmpinau într-un ritm mai lent, mai elegant. Nu accesam Newsfeed-ul, ci căutam Newsfeed-ul la chioșcul de ziare și reviste, ori ne ieșea în cale o tipăritură, așa, din senin, era ca și cum numai hazardul obiectiv ne putea face asemenea daruri: „Tocmai voiam să arunc două ziare, când colo, titlu: «Trupa Grimus s-a întors de la Londra!» (10 decembrie 2007, ora 14:50)
„…am găsit My Band, o apariție nouă, care are un articol despre Grimus!” (7 decembrie 2007)
Am găsit și fragmente enigmatice, în fața cărora sunt frapată, pentru că nu-mi dau seama efectiv la ce mă refeream, dar un lucru e clar: visam cu ochii deschiși la concerte, și eram totodată și un reporter fidel, cu ochii și ochelarii acoperiți de un fum romanțios.
„Cred că de fiecare dată am plasat concertele GRIMUS în afara timpului… Ca pe o evaziune [îmi amintesc bine că am avut impresia aceasta explicit la primul concert…] De fapt atunci eram anxioasă la gândul că uite sunt în afara programului și am venit acolo să mă umplu de un suflu nou.” (31 ianuarie/1 februarie 2008)
Da, știa Thomas Mann ce știa:
„Muzica trezește timpul, ne trezește la desfătarea cea mai rafinată ce ne-o oferă timpul…” (Muntele vrăjit, p. 138)
GRIMUS a fost pentru mine o materie de studiu, o stare de visare prelungită și foarte activă. În punctul în care mă aflam când am început să asimilez această muzică, nu mai putea fi vorba de o fixație muzicală, ci de o „revelație a empatiei, un proces catartic.” (25 decembrie 2007) N-a fost una din șirul de trupe preluate mecanic, mimetic, pentru că erau la modă în general, sau populare în mediul pe care-l frecventam, oricât de elitist ar fi fost acesta. Ca orice adolescent, am pendulat și eu între unele trupe care s-au dovedit a fi baloane de săpun, căci nu aveau cum să fie altfel decât efemere, eliminate mai devreme sau mai târziu din lista mea de preferințe, odată cu agonia teribilismului și stabilizarea gustului artistic.
GRIMUS în schimb a fost o dragoste la prima audiție, iar muzica lor a crescut ca un pom, împlântându-și ferm rădăcinile în toate celulele mele dresate literar. După mulți, mulți ani, după ce am scos o carte inspirată de cărțile de joc găsite de-a lungul timpului și bazată pe fraze disparate mai răsunătoare din caietele mele, mi-am adus aminte de cărțile de joc de la primele concerte GRIMUS. Pe atunci habar nu aveam că ele semnalau anumite conținuturi care se aflau în stare embrionară în mine, anticipând ceva ce urma să se aștearnă pe hârtie și apoi să prindă aripi. La concertul din Bistrița, mai notam următoarele: „Cum spunea un tip specialist în psihologie trans-personală pe care l-am cunoscut ieri… între noi toți există legături, oricât de stranii și de diferiți am părea…” (23 decembrie 2007)
******
În seara asta am fost la GRIMUS și am ajuns în sfârșit pentru prima oară la Electric Castle. Cât am tânjit după un concert de care să mă pot bucura! Pentru mine a fost un dans al timpului, pentru că am dansat și am sărit în curtea interioară a Universității „Babeș-Bolyai”. Am absolvit facultatea pe când GRIMUS împlineau aproximativ un an, și nu mi-aș fi imaginat vreodată că în curtea aceea unde odinioară se învârtea o studentă tocilară, foarte pedantă, destul de neîncrezătoare și neliniștită, avea să se dezlănțuie vreodată subsemnata. Am dansat cu timpul în seara asta. După primele piese, Bogdan a migrat de pe scenă pe niște difuzoare, apoi pe terenul academic, pe urmă s-a urcat pe un scaun și ne-a chemat aproape la „Privește-mă”. Cu toții am cântat cu el, iar după ce piesa s-a terminat, refrenul a răsunat încă o dată, intonat de noi, publicul. Laitmotivul concertului a fost apropierea, miracolul care ne-a lipsit atât. Un vers din Fregate, „Dar nu știai că distanțele sunt în noi”, s-a prefăcut pe loc în strângeri de mână. La un moment dat, Bogdan ne-a rugat să-l încercuim și mai mult, și ne-a încurajat să cântăm cu el. Am luat la cunoștință cu părere de rău lipsa lui Vali, dar negreșit absența sa este motivată. Fanii veterani speră să aibă parte cât mai curând de un concert în formula completă de șase. Îndrăznesc să mă laud că am fost printre primele persoane care au început să danseze, dacă nu chiar prima. N-a fost necesar să arunc priviri în jur, să-mi fac curaj, să văd cine își face de cap primul, nici nu sunt un om care să aibă nevoie de un pahar de licoare stenică sau altceva ca să se lanseze pe ringul de dans. Ritmul îmi intră foarte repede în sânge, și atunci mă exprim foarte prompt, dansând pur și simplu. Maupassant pomenea într-o schiță de o „bucurie ascuțită, rafinată și adâncă, pe care o trăiește omul cu ureche delicată și nervoasă, căruia muzica îi răscolește inima.” (Doamna Parisse, p. 426) Ferice de cei ca mine, care cedează instinctului lor muzical! Cunosc prea bine observația dezarmantă a lui Stendhal, anume că „Cel mai înțelept om devine fanatic în muzică, pentru că nu-și poate da seama de cauza sentimentelor lui.” (Despre dragoste, capitolul VI, p. 33) E prea târziu să mai cad în capcana asta. Nu mi-e străin nici cazul Swann, nebunia suscitată de mica frază din sonata lui Vinteuil, efectul răscolitor al muzicii asupra dorinței și ineditul senzual aferent: „Mica frază trezea în el acea sete de un farmec necunoscut, dar nu-i aducea nimic precis ca să o potolească. Astfel încât, mica frază lăsase libere și în alb tainițele sufletului lui Swann din care izgonise grija intereselor materiale, considerațiile umane și valabile pentru toți, și el era slobod să înscrie în ele numele Odettei (…) transformat într-o tainică făptură, străină omenirii, oarbă, lipsită de facultăți logice, aproape un inorog fantastic, o himerică făptură care nu percepe lumea decât cu auzul. Și cum căuta totuși în mica frază un înțeles până la care inteligența lui nu putea coborî, ce stranie beție încerca, despuindu-și tainițele cele mai adânci ale sufletului de orice sprijin al judecății și făcându-le să treacă numai prin sita, prin filtrul obscur al sunetului. Începea să-și dea seama de tot ce era dureros, poate chiar ascuns și nepotolit în miezul gingaș al acestei fraze, dar nu era în stare să sufere din pricina ei. Ce-i păsa dacă spunea că dragostea lui e firavă, a lui era puternică! Se juca cu tristețea pe care o răspândea fraza, o simțea trecând peste el, dar ca mângâiere care adâncea și îndulcea și mai puternic simțământul fericirii sale, cerându-i în același timp să nu mai contenească a-l îmbrățișa.” (Proust, Swann II, p. 70) Am și eu stofă de Swann, dar sunt un Swann capabil de dedublare, și voluptatea mea muzicală e mai rafinată.
Nu-i deloc întâmplător că am fost la un concert GRIMUS în 3 octombrie 2009, în Irish Music Pub, care tot sughiță, după atâtea mențiuni, și poate fantoma unui trubadur ridică un pahar la mesele de lemn unde am stat și eu odată ca niciodată. Concertul cu pricina s-a petrecut tocmai când m-am mutat definitiv la Cluj și nu m-am mai lăsat dusă de aici. Consemnam în caietul 57 că au cântat Promise, cu acompaniament de clarinet și violoncel. „I don`t want to wait, don`t want to wait, no more…” Corect, era de mult cazul să dansez în scris pe muzica semnată GRIMUS, iată că am izbutit să-mi fac tema. A fost ceva nou pentru mine să mă năpustesc asupra laptopului pentru a scrie toate astea, în loc să apelez la jurnal, care este de obicei primul confident după concerte. Am vrut să-mi împărtășesc bucuria și să-mi adâncesc straturile de amintiri cu Grimus. Am părăsit curtea UBB pe acordurile Nocturnei op. 9 nr. 2 de Chopin, prima de pe un CD luat de la Librăria Universității în toamna lui 2007.
P.S: GRIMUS au zis așa: We are back!
