Nu credeam să ajung să văd premiere de spectacol în care actorii să joace cu măști; să ne înțelegem, nu mă refer la cele din spectacolele commedia dell’arte. Actorul este obișnuit cu masca, pentru el personajul este o mască în sine, dacă vreți. Straturile de machiaj, însușirile gesturilor, costumele, toate acestea compun masca. Dar expresivitatea feței și a ochilor, implicit, face ca această mască să fie mereu alta, să capete personalitate, să fie unică. De aceea masca va fi un element definitoriu mult timp în construcția spectaculară, fie pentru că era un element de costum specific epocii (au fost epoci în care carnavalurile și balurile mascate au dat tonul evenimentelor sociale și făceau diferența de rang social), fie pentru că ajuta în construcția personajului în sine. Dar pandemia anului 2020 a schimbat radical semnificația măștii și ne-a determinat să-i acordăm o cu totul altă importanță decât cea cu care eram obișnuiți. Așa se face că, vrem sau nu vrem, trebuie să o luăm în considerare ca prezență de sine stătătoare în anumite contexte. Cu toate acestea, tot nu mi se pare firesc să văd actori jucând cu gurile și nasurile ascunse total sub măști. Să vezi o premieră în care mai toți actorii se străduiesc să-și țină măștile pe nas mi se pare trist, ca să nu spun simptomatic pentru ce vremuri trăim. Dar… să trecem peste acest amănunt și să intrăm în poveste…
Povestea acelor oameni care într-o seară s-au adunat în jurul unei mese este povestea lui Radu Iacoban, el a scris-o și a și pus-o în scenă cu ajutorul actorilor Naționalului din Timișoara. Șapte membri ai unei familii aparent obișnuite se reunesc cu prilejul unui anumit eveniment, iar cina devine cel mai bun moment pentru ca fiecare dintre cei șapte să-și rezolve unele probleme. Conflictele interioare sau interpersonale ies, rând pe rând sau de-a valma, la suprafață și cer o rezolvare ad-hoc. Conflictele intergeneraționale – cele dintre tată și fiică, respectiv fiu, par că le determină și pe celelalte, povestea se descâlcește de-a lungul celor zece capitole și abia în epilog aflăm și dacă verdictul de vinovăție este dat tatălui sau altei persoanei din familie. Povestea acelor oameni… este, pe fond, un jurnal de familie. Unul în care vocea auctorială se schimbă, în funcție de gravitatea evenimentelor și de cine este implicat sau afectat la acel moment. Efectul de butterfly este cel după care se ghidează regizorul în construcția scenelor, niciun amănunt nu este întâmplător sau nefolosit(or), de aceea spectactorul trebuie să fie și foarte atent pe toată durata reprezentației, ca să înțeleagă cu adevărat Povestea acelor oameni…
Scena este, pe fond, o masă solidă, rece, placată cu faianță albă (inclusiv picioarele sunt îmbrăcate cu astfel de plăci), în jurul căreia stau toți cei șapte membri ai familiei. Deși mama și tatăl ocupă cele două capete ale mesei, nu ei sunt și personajele centrale sau factori decizionali, ci bunica, masivă, impozantă, cu voce guturală (un travesti asumat total și impecabil de Ion Rizea). Se amestecă în poveste multe conflicte rămase nerezolvate, multe frici, angoase și neputințe, multe probleme urgente și cât se poate de actuale. Uneori pare că povestea are prea multe ingrediente și de aici senzația de prea mult pe alocuri. Replicile curg, e foarte adevărat, se leagă firesc una de cealaltă, dar senzația de clișeu persistă. Pe de altă parte, limbajul voit colocvial, argotic în multe locuri, pare strident, lipsit de naturalețe; se prea poate ca acest aspect să se datoreze prea puținelor repetiții. Radu Iacoban a scris textul și imediat au început repetițiile; sunt convinsă că dacă ar fi existat un timp de reflecție între cele două etape spectacolul ar fi pierdut multe din acele momente de teatralitate.
În altă ordine de idei, Radu Iacoban este și un actor (foarte bun), cu multe spectacole la activ, de aici și încrederea acordată actorilor Naționalului timișorean. O distribuție atent gândită, cu actori foarte buni, unii în vârf de formă, alții la început de carieră, dar spiritul de echipă a fost cel care a dominat. Tatăl (Romeo Ioan) își ispășește (sau nu?) păcatele trecutului, iar ceilalți concură, fiecare în felul său, la scrierea poveștii. Radu Iacoban s-a folosit inteligent de filmarea live astfel încât spectactorul – care nu era în sală, ci acasă – să poată decupa din poveste ce trebuie pentru momentul respectiv și să se centreze pe un anumit personaj. Trecând peste inerentele momente de derută sau de incongruență (ori cameramanul nu s-a mișcat suficient de repede, ori regizorul tehnic n-a schimbat la timp cadrul) datorate unei premiere absolute, spectacolul în sine câștigă prin diversitatea mijloacelor tehnice folosite: filmări de sus, care schimbă perspectiva – masa văzută de sus, cu oamenii care par mici și toți de aceeași înălțime, cu farfuriile și paharele puse într-o anumită ordine, deloc întâmplătoare etc. – alternează cu filmările de primplan, în cadre apărând doar un singur personaj sau cel mult două. Este interesant de văzut în sală spectacolul și de urmărit cum se văd pe proiector cadrele filmate de sus (de exemplu) sau cum se schimbă dinamica spațiului de joc când ai unul sau doi cameramani de care trebuie sau nu trebuie să ții cont. Spectacolul așa cum e gândit de Radu Iacoban, în acest stadiu, are doi poli – masa mare și locul de unde se citesc paginile de jurnal/mărturiile. Migrarea de la un loc la celălalt s-a văzut și nu prea la premieră, dar e interesant de urmărit și acest aspect pe viitor, la următoarele reprezentații.
Povestea acelor oameni care într-o seară s-au adunat în jurul unei mese este un spectacol care completează portofoliul regizoral al lui Radu Iacoban, confirmă viziunea sa estetică; rămâne de văzut dacă viitoarele reprezentații vor schimba ținuta montării în bine sau în rău.
POVESTEA ACELOR OAMENI CARE ÎNTR-O SEARĂ S-AU ADUNAT ÎN JURUL UNEI MESE – Teatrul Național Timișoara
Textul și regia: Radu Iacoban
Decorul și costumele: Tudor Prodan
Distribuția: Claudia Ieremia, Romeo Ioan, Ion Rizea, Andrei Chifu, Mălina Manovici, Alina Ilea și Matei Chioariu
Spectacolul este realizat în cadrul proiectului Vocile orașului – Central Park, parte din Programul Cultural Timișoara Capitală Europeană a Culturii, produs de Teatrul Național Timișoara și finanțat de Primăria Municipiului Timișoara.
Premiera: 5 decembrie 2020
