Spectacolul naturii umane – Castro (Teatro Nacional São João Porto)

Un SPECTACOL! Și dacă ar fi să mă opresc aici, ar fi suficient! Castro în regia lui Nuno Cardoso intră în sufletul și memoria afectivă a spectactorului încă de la prima scenă. Șochează (în sensul bun) prin îmbinarea de text vechi, cu rimă și metrică (care impune multă acribie în rostire), cu un decor contemporan, în cel mai pur sens al termenului. Etimologia cuvântului castro amintește de castel; deci castelul lui António Ferreira s-a transformat într-o casă proiectată conform planurilor arhitectonice la modă: la parter ferestre mari, care se deschid (prin glisare) spre o presupusă grădină sau, de ce nu, spre stradă. În spatele ferestrelor se află livingul și bucătăria. Deasupra, la etaj sunt terasa, dormitorul, baia și biroul, toate încăperi des folosite, de o importanță mai mică sau mai mare pentru locatarii casei. Intrarea casei se află sub terasă, dar este prea puțin folosită de-a lungul spectacolului, semn că regizorul a dorit să insiste pe ideea de open space – interiorul caselor proiectate în ultimii ani trebuie să aibă oligatoriu acest open space, o reflectare la nivel arhitectural a ideii de deschidere, de pierdere a intimității, a ideii că spațiul familial, intim și-a pierdut de multă vreme limitele și, de ce nu, sacralitatea. Pe vremuri, unul din locurile sacre ale casei era bucătăria, acolo unde focul era element central și în jurul vetrei se organizau activitățile și viețile. Astăzi, din păcate, bucătăria este, de cele mai multe ori, un open space, un loc deloc personalizat, dar standardizat, care nu are niciun miros specific, dar care pare a fi perfect aseptic (nonculori, blaturi libere de orice instrument de gătit sau de oale, condimentele ascunse bine în spatele ușilor imense, hota care absoarbe orice miros este element central și captează privirile, indiferent din ce parte ai veni). Bucătăria din spectacolul lui Cardoso nu este open space, dar este albă, atât de albă, încât aproape orbește; singurele pete de culoare sunt cele de pe marginea chiuvetei, două blaturi de tocat care seamănă izbitor cu jucăriile unor copii și un planer care tronează deasupra acestora, cu cifre supradimensionate. În living se consumă nervi, emoții, se poartă negocieri aprinse, intense, dar se văd și filme vechi, din categoria celor de artă sau a celor clasice, din epoca de aur a filmului. La etaj, dormitorul pare a fi camera cea mai puțin vizitată, cea în care se locuiește cel mai puțin de-a lungul unei zile. În schimb, baia și biroul devin spații importante, din moment ce în birou se semnează pecetluiesc înțelegeri, capitulări sau trădări, iar în baie se revarsă furii sau se maschează (a se citi machiază) eșecuri. Moartea lui Inês se consumă în birou, acolo are loc ritualul trecerii în lumea celor drepți, acolo se consfințește înțelegerea (sau acceptarea?) sacrificiului suprem.

Nuno Cardoso și-a proiectat universul spectacular ca un castel al singurătății absolute – rece, detașată total de restul lumii, scoasă din contextul spațio-temporal, nepersonalizată. Castelul în care toate vorbele rostite par importante, covârșesc prin înlănțuire cauzală; castelul în care fiecare om pare important, mai important decât ceilalți, pol al acțiunii la un moment dat. Un loc care absoarbe toate energiile lumii și din care nimic nu mai răzbate în afară. Un spațiu al imploziei totale, în urma căreia nu mai rămâne nimic în picioare. Deși toate personajele intră în poveste dinspre sală, vin din lume, aduc cu ele povești și fapte, istorii personale sau comune, niciunul dintre ele nu iese din poveste decât pentru foarte scurte momente: fie când cer ajutor, imploră ajutor, fie când se sufocă, simt presiunea destinului și vor cu orice preț să iasă în afară, să fugă, să evadeze. Dar, destinul este implacabil, cu toții se întorc în casă, în Castro și de acolo nu mai au cum pleca. Singura care stă între cele două lumi este povestitoarea; personaj de o ambiguitate care aproape că irită, indecisă (dar nu știi niciodată dacă și imparțială) care va ajunge, la un moment dat, parte din poveste. Asta mi-aduce aminte că un castel sau o fortăreață nu se construiau niciodată la întâmplare și că porțile de intrare erau întotdeauna bine păzite, niciodată lăsate în seama unor persoane neînsemnate. Ambiguitatea se joacă și la nivel de costum, căci în primele scene ea este într-o rochie de seară care se transformă printr-un artificiu de croi într-o salopetă elegantă, dar care tinde să fie intepretată a fi unisex.

Relația dintre Pedro și Inês nu mai este atât de importantă, ea lasă loc celeilalte relații, cea dintre Pedro și tatăl său, regele Afonso al IV-lea. De aceea, în final Inês moare și moartea ei devine pretext de ritual. Astăzi, relațiile intime, de iubire tind să se bagatelizeze, să-și piardă din importanță; rupem relațiile de iubire la prima ceartă mai serioasă, refuzăm concesia și compromisul de dragul unei libertăți absolute, rupem acte de relații doar pentru că ne dezicem prea ușor de propriile noastre fapte. Și când ne dăm seama că în jurul nostru este doar singurătate începem să căutăm punctele de sprijin – familia, părinții. Reconsiderarea relațiilor cu părinții intervine uneori/adeseori mult prea târziu, abia după ce am pierdut definitiv persoane dragi sau oameni frumoși. Inês este o astfel de persoană; sacrificată, care-și înțelege rolul când e prea târziu ca să mai poată schimba ceva. Seninătate? Resemnare în fața morții? Cine știe? Doar poziția ei perfect dreaptă, așezată la birou este o trimitere directă la soartă, învinși și învinși.

Un spectacol în care întâietate are cuvântul. Versurile lui António Ferreira par mai actuale ca oricând, devin metafore vii, care antrenează în jocul lor nu doar oamenii/personajele, ci și faptele ca atare. Verbul devine cu adevărat motor al acțiunii, îl simți, îi vezi puterea de transformare, oamenii devin altfel, se transformă sub ochii spectactorilor. E o reală plăcere să te lași dus de puterea cuvântului și să observi câtă putere capătă acesta pe măsură ce timpul se scurge și faptele se adună. Nuno Cardoso a mizat pe schimbul de replici, și-a dorit ca textul să se audă impecabil, de aceea a lăsat în plan secund mișcarea scenică. Dar, atenție, asta nu înseamnă că a fost neglijent în construcțiile scenelor ca atare. Fiecare personaj se individualizează, își poartă rolul la vedere, prin intermediul unor gesturi specifice – îți dai seama foarte repede cine e rege, cine slujitor etc. Dar, întâi auzi personajul și după aceea îl vezi; e aici un accent pe care Cardoso l-a cultivat intens, de aceea am spus la început că vorbim despre un SPECTACOL. În ultimii ani rareori mi s-a întâmplat la un spectacol ca mai întâi să aud replica și abia apoi să vă gestul, acțiunea. Fie și doar pentru acest lucru și voi păstra CASTRO în memoria afectivă ca fiind unul dintre cele mai bune spectacole pe care am avut șansa să le văd de-a lungul anilor.