Catullus (regia Gábor Székely) – istoria spectacolului scrisă altfel

Întâmplarea face ca printre ultimele spectacole văzute 2020 să fie și Catullus, regia Gábor Székely, Teatrul „Katona József” Budapesta. Un spectacol-metaforă, care închide cercul unui an nonartistic (sau noncultural), dacă este să ne uităm la toate măsurile anticulturale luate în aproape toate statele afectate de pandemie. Nimic nu scuză sacrificarea culturii, din punctul meu de vedere, mai ales în astfel de vremuri trebuie să avem grijă să contracarăm dezastrul produs de răspândirea coronavirusului cu cât mai multe dovezi culturale, dovezi prin care să ne (re)confirmăm umanitatea. Ne-am pierdut capul, ne-am lăsat conduși de instincte și am pierdut orice șansă de a mai fi raționali, iar din toată această degringoladă simțul estetic și dimensiunea culturală a omului s-au pierdut primele. Ne-am dezis de propriile sisteme de valori estetice, ca și cum ar fi fost în plus sau ca și cum asta ar fi impietat asupra revenirii la normalitate. Dar am uitat cu desăvârșire că întoarcerea la ceea ce a fost înainte de februarie 2020 ar fi (fost) posibilă doar cu o singură condiție: să nu fi ars podurile. Ori noi, prin excluderea culturii din viața socială/cotidiană, asta am făcut!

În aceste condiții, aproape toate festivalurile de teatru din lume au fost fie anulate, fie trecute în online, fie ținute în condiții deloc faste – perioade foarte mult reduse, condiții stricte de organizare care fac imposibile reprezentațiile cu distribuții numeroase etc. Nici Interferențe, Festivalul Internațional de Teatru organizat de Teatrul Maghiar de Stat Cluj nu s-a putut organiza offline (ah, cât urăsc cuvântul acesta, care a căpătat sensuri atât de negative în 2020), dar a oferit în contrapartidă o ediție online cum puține echipe de organizare au reușit. Gábor Tompa, împreună cu cei responsabiili cu organizarea Interferențe, a restructurat agenda festivalului, astfel încât să nu sacrifice niciuna dintre secțiuni, iar secțiunea UTE 30 chiar a avut parte de o atenție specială. Anul acesta, sub președinția aceluiași Gábor Tompa, Uniunea Teatrelor din Europa (UTE) a împlinit 30 de ani și ar fi fost mare păcat să fim privați de această istorie a uniunii, una spusă cu ajutorul și prin intermediul unor mari spectacole invitate în festival. Așa se face că am putut urmări câteva dintre montările memorabile, unice prin contribuția fiecăruia în parte, la patrimoniul universal al Thaliei.

Catullus de Milán Füst, în regia lui Gábor Székely, este unul dintre spectacolele cuprinse în programul UTE 30 al Interferențe 2020. Un spectacol din 1987, la fel de proaspăt ca în momentul premierei, care nu provoacă nostalgii spectactorilor avizați, ci revoltă: se fac din ce în ce mai puține (spre deloc) spectacole de o asemenea factură. Dincolo de text și subiect, care propun și astăzi teme de reflecție sau ridică probleme concrete de montare etc., rămâne întrebarea dacă mai există actori care să facă astfel de personaje. Când spun asta nu mă refer la profesionalism, la însușirea tehnicilor de lucru, la maniera de compunere a unui personaj, ci la capacitatea de a da scenei un personaj atemporal, unul care să rămână credibil indiferent când vezi sau revezi spectacolul. Istoria teatrului și a filmului se compune din astfel de personaje, care sunt legate intrinsec de numele unor actori uriași; îmi vin acum în minte numele unor Laurence Olivier, de neuitat în Hamlet, sau, de ce nu, Richard Burton în Becket (să mă ierte cine trebuie, dar mi-au venit în minte acum doar nume de actori, nu și de actrițe). Gábor Székely cu montarea textului lui Milán Füst – text destul de dificil, în fond, de mare întindere cu replici multe pentru fiecare personaj în parte – a reușit să facă tipologii de personaje, triada Metellus, Clodia și Catullus rămând în mentalul colectiv ca una a perfecțiunii. Dorottya Udvaros, Miklós Benedek și Gábor Máté par născuți pentru aceste roluri și cred că ar fi avut parte de glorie și dacă ar fi jucat toată viața doar aceste roluri. Rămâi agățat de una sau alta dintre replici „Molie! Rugină! Curent! Dar câte orori mai poți enumera?”; nu-ți poți scoate din minte scena cu sticla de țuică băută pe nerăsuflate la cina de adio, de un firesc atât de căutat și atât de puțin întâlnit în spectacole; cauți să înțelegi de ce nu o poți judeca pe Clodia și te trezești că nu-l poți acuza pe Metellus nici măcar la final. Așa cum a fost filmat – profesionist, din unghiuri care evidențiază centrii de acțiune, dar și personajele – spectacolul are ritm, coerență și culoare. Decoruri spectaculoase, care pun în valoarea trama și care îl obligă pe spectactor să facă conexiuni – cu opere literare, cu propria dramă sau cu alte spectacole ori filme. Pereții de cărămidă, reci, insalubri, acoperiți cu mucegai, îngrădesc un spațiu al suferinței, de aceea în primele scene ai senzația că se recompun subteranele lui Dostoievski sau din Primul cerc ori Pavilionul canceroșilor ale lui Soljenițîn. Următoarele acte, inclusiv cel dedicat cinei de adio se consumă într-un decor care te trimite când la Cehov, când la George Călinescu al nostru; spații strâmte, îngrădite de pereți supradimensionați, groși, uși care par mai mult înalte decât late, prin care personajele se strecoară greoi; senzația că pereții sunt încărcați de prea multe amintiri și suferințe nu dispare niciodată, nici măcar când în ultimul act se revine la decorul de la începutul spectacolului.

Atenția rămâne, totuși, pe triadă. Un tur de forță pentru Clodia, care rămâne în afara timpului, ea nu îmbătrânește, nu se transfigurează, semn că tarele umane rămân aceleași, indiferent de epocă sau spațiu istoric. Gábor Székely este un maestru al menținerii spectactorului în joc, el devine parte a convenției, se identifică cu unul sau altul dintre personaje (splendidă reușită este personajul mamei). Nu știu cum, dar ideea de barieră, de graniță între spațiul de joc și spectactori este sublimată total, iar aici este meritul total al regizorului, care a știut să mute atenția de pe un centru de acțiune pe altul la timp, să nu insiste prea mult pe un singur personaj în defavoarea celorlalți; ideea de secundar prevalează deseori, căci de acolo, din secundar, din mai puțin important vin cauzele evenimentelor.

Un spectacol-școală, care n-ar trebui să lipsească din niciun curriculum universitar de specialitate. Un spectacol care mi-a adus aminte că așa se scrie istoria.

Milán Füst: Catullus (1987)