„Dinții ascuțiți ai binelui” de Bogdan Răileanu

Moto:

„- Ce faci, părinte? întrebă Malddini căutând-o din ochi pe Cami. Crăciun fericit și ție! Uite ce voiam să te întreb, mai știi visele de care ți-am povestit io anu’ trecut?

– Da, trebuie să ne vedem.

– Ești la mănăstire? spune cămătarul. Hai că vin să ne vedem, mânca-ți-aș gura ta!”

Dinții ascuțiți ai binelui, Bogdan Răileanu

Să încerc să nu dezvălui ai cui sunt de fapt acești dinți ascuțiți ai binelui. Acțiunea romanului se desfășoară pe două planuri narative aparent ireconciliabile, lumea celor care se roagă pentru mântuirea sufletului și a celor care se roagă (de alții, asemenea lor) pentru o mie de euro în plus. La un moment dat, tiparele morale fuzionează și nu mai știi exact de la cine să ai așteptări, cine e bun până la capăt și cine e rău din fire, deci fără leac.

Tehnic vorbind, în afară de un derutant, doar la început, limbaj al mafioților de cartier mărginaș, colț cu cimitirul de pe strada Eternitatea, te impresionează evoluția personajului, realmente spectaculoasă. Personajul este, în proza aceasta, mai important decât acțiunea, cu toate că și acțiune există și este imprevizibilă, după regula unui roman foarte bine scris.

Maldini Feraru descoperă, din arestul poliției, apoi din salonul unui spital, că are un har care-l apropie de sfinți: îi visează noaptea pe oamenii care vin la el pentru a se vindeca. Este profet și tămăduitor, iar cămătăria trece din planul fizic, concret, în cel metafizic. E drept că și pe vremea când se ocupa de mafioți, avea intuiție perfectă și psihologie ireproșabilă, știa cine îl trădează, trecând în Clanul Sportivilor, și în cine mai poate avea încredere.

Mi se pare important să poți spune ceva esențial despre roman, fără să-i dezvălui acțiunea și fără să încerci o influențare a cititorului (deși asta rămâne un deziderat). Dinții ascuțiți ai binelui ar putea fi o rescriere în registrul parodic a unui roman dostoievskian, Frații Karamazov mi se pare cel mai apropiat ca reper. Bogdan Răileanu dă prozei sale o dimensiune reflexivă, cu accente polemice, însă subminează aerul grav, generat de problematică, printr-o seninătate fundamentală, obținută și prin umor, în toate nuanțele lui, de la ironie și situații hilare, la sarcasm sau râsul-plâns.

Când ajungi într-o situație-limită, lucrurile se simplifică de la sine. Teoria inerției îi este explicată lui Maldini de un doctor, la spitalul din Turcia, unde fusese operat cu succes de cancer la plămâni. Vindecarea ia timp, lucrurile nu se opresc imediat din evoluție. Legea inerției guvernează, constată Maldini, întreg universul și întreaga lui viață. Așa ajunge să se întrebe dacă iubirea femeii de lângă el nu e tot o formă de inerție, o rămășiță a ceea ce fusese în urmă cu 20 de ani. Dacă „mâna ei molcuță” care îi mângâia mâna țintuită în perfuzii, în caz că operația n-ar fi reușit, n-ar fi mângâiat la fel și piatra de pe mormânt.

Pentru că romanul îmi place în ansamblu, dar mi se pare foarte interesant pe secvențe, am făcut o selecție de fragmente din care se pot vedea plăcerea de a crea scene de viață socială, interesul pentru detaliu, trecerea de la un registru la altul, excelent exercițiu de stil.

Luvrul este interesant, dar pentru Maldini visele au prioritate:

„La Luvru era aglomerație. Cami îl trăgea după ea pe Maldini dintr-o încăpere în alta, căutând tabloul lui Leonardo, dar cămătarul era cu gândurile în altă parte. Se uita la japonezii care umblau în grupuri și își făceau poze din toate pozițiile. (…) Găsiră tabloul cu Monalisa. De fapt, găsiră puhoiul de oameni care stătea în fața tabloului. Monalisa era mult mai mică decât își imaginase Cami. Chiar acolo printre toți japonezii care miroseau a transpirație amestecată cu parfum, Maldini i-a povestit Cameliei despre visul pe care îl avusese și despre femeia pe care o văzuse în holul hotelului. Era alb la față.” (p.182)

Era mai frumoasă ca femeia din visul lui Maldini, dar era aceeași. (p. 181)

Pentru filologi, iată un fragment care explică originea expresiei „colac pe pupăză” – explicația vine din partea unui preot amabil, care umblă fără teamă printre mafioți, în căutare de sponsori – biserica lui trebuia refăcută. Cami, soția lui Maldini, ascultă smerită ce i se spune, mai împăcată cu gândul că, din pricina unei sticle cu lac de unghii, a ruinat o geantă Chanel:

„În Ardeal, pupăza este un colăcel mai mic care se împarte la pomenirea morților, deci în urma unui necaz, spuse părintele așezându-și ochelarii pe nas. Denumirea colăcelului vine de la o altă expresie, îi cântă pupăza, care era folosită când cuiva îi mergea rău, asta pentru că pupăza era simbol al morții în practicile magice medievale. Colacii, pe de altă parte, sunt și ei asociați cu necazul, pentru că erau împărțiți la pomeni. Deci colac peste pupăză vrea să spună că e vorba despre un necaz peste care vine un necaz și mai mare.” (p. 111)

Veniți la mănăstire să obțină probe ale șarlataniei cu apa conținând bale de câine, vizitatorii mirosind a arsenic nu simt vreun fior metafizic nici când urcă, prin pădure spre mănăstire, pe o scară care e și a virtuților, și a ispitelor, nici când li se spune, de către un stareț purtând, în loc de reverendă, tricou și pantaloni scurți, să aibă credință, să o caute în lăuntrul lor, că altfel, pentru ei, nu există vindecare. N-are rost să îți pierzi timpul cu oameni care nu pot înțelege, orbiți fiind de egoism și de sentimentul că au dreptate în absolut, obtuzi din categoria celor care nu se îndoiesc că dețin monopolul adevărului suprem. Te apuci atunci, ca un chirurg, și coși rana la loc:

„Părintele stareț și călugărul Mladin se priviră pentru o clipă cum se privesc medicii când deschid un pacient cu metastaze împrăștiate în tot corpul, iar apoi se apucă tăcuți să îl coasă la loc.” (p. 196)

Sau un pasaj ca acesta, în care poți urmări cum gândurile intră și ies pe fereastră, reușind printr-un simplu salt să te plaseze în alt moment, schimbând coordonatele spațio-temporale, semn că poți trăi în ubicuitate, ești aici, în bucătăria mănăstirii, stând de vorbă cu niște străini, dar ești, concomitent, și în secvența de viață în care ai avut aceleași trăiri:

„Gândurile lui Maldini ieșiră pe geamul deschis al bucătăriei și pentru câteva momente fu din nou în apartamenul din București, unde își simțise sfârșitul mai aproape ca niciodată. O albină intră pe geamul deschis și îl readuse pe fostul cămătar înapoi în sala de mese. Trecu printre cei doi dentiști și se așeză pe mâna fostului cămătar.” (p. 195)

Registrul filosofic-sapiențial îi este autorului la îndemână, așa că frazele capătă de multe ori în roman sonoritatea cuvântului propăvăduit de cărțile sfinte. Se creează astfel și un contrast interesant cu celălalt registru, al mahalalei:

„E mai ușor să ceri iertare de la Dumnezeu decât de la omul în fața căruia ai greșit, pentru că Dumnezeu pare departe, e un loc în care oamenii vor ajunge mai târziu și până atunci vinovăția se va pierde printre grijile zilnice.” (p. 96)

În fine, iată un fragment care te pune, ca cititor, în starea definitorie pentru acest roman în care binele are „dinți ascuțiți”:

„Ningea încet pe aeroportul de lângă Paris. Maldini urmărea fulgii cum se jucau în aer întârziindu-și căderea pe pământ și se gândea că nici el nu era altceva decât un fulg care probabil mai avea puțin și ateriza pe stratul de zăpadă pe care ar fi trebuit să ajungă mai demult. Se întreba dacă și fulgii pe care îi vedea au vise, dacă se îmbolnăvesc, dacă se nășteau cu defecte când ieșeau din nori sau dacă aveau un Dumnezeu al lor, al fulgilor de nea. Telefonul începu să vibreze iar în buzunarul hainei. Era părintele Cristea. Un fulg de nea ateriză pe ecranul telefonului și se topi rapid transformându-se într-o picătură de apă.

̶ Ce faci, părinte? întrebă Malddini căutând-o din ochi pe Cami. Crăciun fericit și ție! Uite ce voiam să te întreb, mai știi visele de care ți-am povestit io anu’ trecut?

̶ Da, trebuie să ne vedem.

̶ Ești la mănăstire? spune cămătarul. Hai că vin să ne vedem, mânca-ți-aș gura ta!” (p. 182)

Dinții ascuțiți ai binelui de Bogdan Răileanu