Despre zei, semizei și alți eroi – „Frumusețea Medusei și alte chipuri mitologice” de Sabina Colloredo

Politeismul Greciei Antice a fascinat nu doar pe cei credincioși, ci pe orice om dornic să înțeleagă natura umană. Zeii și semizeii s-au transformat în timp în personaje mitologice, care populează cărțile copilăriei multor generații de sute de ani încoace. Personaje deloc perfecte, dar care se remarcă prin eroism; toate contribuie, într-un fel anume, la mai binele omenirii sau îi fac pe acești să fie mai buni, mai frumoși, mai plini de calități. Cu zeii să nu te pui, mânia zeilor este greu de suportat, distructivă și imposibil de ignorat, niciunul dintre capitolele cărții scrisă de Sabina Colloredo nu duce lipsă de cel puțin un astfel de episod. Importantă este fapta care stârnește furia zeilor, căci în funcție de gravitatea acesteia ei pot merge până într-acolo încât să dea peste cap ordinea lumii. În contrapartidă, unii eroi se căiesc și contribuie astfel la refacerea ordinii, căci aceasta este cu adevărat improtantă pentru bunul mers al lumii, iar când acest lucru nu este posibil ei plătesc scump, uneori sacrificiul suprem – pierderea vieții – este actul salvator al omenirii.

„Nu-l auzisem venind.

Vârtejul infernal dispăruse de acum și tăcerea a cuprins Pământul odată cu umbrele înserării. Boala, durerea, moartea, trădarea, ura, cruzimea, lăcomia, aroganța și restul sentimentelor rele pregătite de zei pentru oameni – toate s-au răspândit atunci în lume. Acestea fuseseră închise în cutia încredințată mie, o femeie pe care să o poată învinovăți că le-a dat drumul, iar umanitatea, din momentul acela, e nevoită să se confrunte cu ele.

– Se vor întoarce, i-am spus lui Epimeteu, iar noi vom fi gata să le primim.

– Vor face parte din viața noastră de oameni. Se vede că acesta a fost destinul nostru, a mmormăit soțul meu.

– Nu-ți face griji, dragul meu! Dacă le vom înfrunta vom fi mai puternici. Viața noastră ușoară și lipsită de griji a fost doar o iluzie, o comedie care trebuia să se sfârșească astfel.

Deodată am simțit niște dureri groaznice.

– Epimeteu, se naște! am apucat să spun în timp ce durerea mă făcea să scot aceleași țipete pe care le auzisem ieșind din cutie. Acum înțeleg… iată ce ne va ajuta să supraviețuim!

Și din pântecul meu se pregătea să iasă speranța, acel sentiment atât de uman, hotărât, emoționant și infinit, care nu avea cum să încapă în cutie.” (Pandora, p. 104)

Spre deosebire de marea majoritate a cărților care ne-au populat copilăriile, în care ni se povestea despre faptele și viețile unuia sau altuia dinre acești eroi, în cartea scriitoarei italiene vocile sunt ale eroilor înșiși. Medusa, Minotaurul, Pandora, Polifem, Persefona și Faeton își poveste, rând pe rând, viețile. După o scurtă introducere în temă, printr-o prezentare succintă a părinților și strămoșilor direcți sau indirecți – date puține, schematice, cât să rețină cititorul foarte clar cum a apărut eroul în lume – eroul începe să-și povestească viața. Evenimente mai mult sau mai puțin cunoscute cititorilor adulți, care poate că au avut prilejul să citească despre aceștia în diverse cărți, documente sau istorii ale epocii, dar aproape deloc cunoscute cititorilor copii. Cartea este destinată celor mici, cu vârste de peste 8 ani, de aceea fiecare poveste este însoțită de un portret foarte colorat, dar care creionează sugestiv principalele trăsături ale eroului; astfel copilul face o conexiune directă între pasajele descriptive, faptele și întâmplările descrise și imagine, își verifică astfel propria reproducere a celor citite.

„- Oamenii nu ne respectă nici pe noi! a strigat Poseidon. Noi i-am creat, dar nu putem să-i și dominăm.

Am izbucnit în râs și un stol de păsări și-a luat zborul de frică.

– Nu au nici puterea, nici nemurirea zeilor. Cum de nu îi putem ține în frâu?

– Ei au emoțiile, fiule, iar emoțiile îi fac să fie imprevizibili.

– Ce sunt emoțiile?

– Cele pe care, din păcate, le vei încerca și tu, mai devreme sau mai târziu, fiindcă ești pe jumătate muritor.

Am rămas să privesc soarele ascuns dincolo de linia orizontului, gândindu-mă la cuvintele tatălui meu care, odată cu întunericul îmi sunau mai amenințător.

Și aveam dreptate să mă tem.” (Polifem, p. 111)

Poveștile sunt scurte, dense în informații, alerte, nu plictisesc și provoacă cititorul să citească povestea cap-coadă, fără pauză. Scriitura Sabinei Colloredo se remarcă și prin folosirea unei limbi vii, vocabular specific lumii contemporane; deși cred că pe alocuri, tocmai din această cauză scriitura suferă din punct de vedere stilistic și cititorul copil ar avea nevoie de explicații suplimentare. Dau doar un scurt exemplu: „Imediat ce i-am dat vestea lui Epimeteu ne-am îmbrățișat îndelung, moment în care am simțit în noi căldura unei noi conștientizări. Acum nu mai eram doar doi iubiți. Eram o familie.” (Pandora, p. 100)

Frumusețea Medusei și alte chipuri mitologice este și o pledoarie pentru poveste, ca gen literar. O carte care poate fi citită aproape la orice vârstă și care stabilește punți de comunicare între generații. Să vorbești despre eroii tăi preferați cu cei mai mici cititori nu e puțin lucru, mai ales că, pe alocuri, ei seamănă oarecum cu eroii lor, eroii lumii contemporane. În același timp, eroii Sabinei Colloredo deschid porți spre un mare și unic univers la cunoașterii: natura umană. Ne dăm seama, pentru a nu știu câta oară, că suntem privilegiați să putem aprecia frumusețea lumii, să putem judeca estetic și să creăm, la rândul nostru, o separare clară a binelui de rău. Poveștile Pandorei și a lui Faeton sunt splendide din acest punct de vedere!

„Ulise a ajuns pe insula mea în căutare de mâncare și apă. Ajunseseră și alte corăbii înaintea lui, dar nu a existat niciun conflict între mineși oameni. Deși știam ce gust are carnea lor, preferam brânza mea și îi lăsam în pace. Dar viața lor mă intriga. Mă uitam adesea la orizont sperând să văd vreo corabie îndreptându-de spre insulă. Veneau mai ales vara. Pădurile erau ca o cămară în aer liber pentru ei: oamenii debarcau, își făceau provizii de apă și vânat și api ridicau ancora. Dar Ulise nu. El s-a purtat întotdeauna altfel decât ceilalți, se considera superior tuturor. Zeița Atena l-a protejat și l-a învățat cum să distrugă cetatea Troia printr-o înșelăciune care i-a făcut să tremure până și pe zei. Din cauza calului de lemn în care fuseseră ascunși războinicii ahei și pe care troienii, neprevăzători, l-au dus în cetate, mii de bărbați, femei și copii au fost uciși sau făcuți sclavi fără nicio milă. Războiul acela glorios s-a încheiat printr-un masacru. Uciderea lui Acis era nimic pe lângă asta! Cu toate acestea, zeii au închis un ochi în ce-l privește pe Ulise, lucru pe care nu-l făcuseră cu mine, pentru mult mai puțin.” (Polifem, p.123)

După cum observați, schimbarea de perspectivă îndeamnă la reflecție. Ce-ar fi dacă am face asta mai des și în viața de zi cu zi? De foarte multe ori, nu reușim să decodăm corect importanța evenimentelor cotidiene, tocmai pentru că nu reușim să privim și dintr-un alt unghi de vedere. Și și doar pentru acest lucru și tot ar trebui să citiți Frumusețea Medusei și alte chipuri mitologice de Sabina Colloredo. E unul dintre cele mai eficiente moduri de a învăța ce este toleranța și/sau de exersa empatia, două trăsături atât de des invocate de semenii noștri.

Frumusețea Medusei și alte chipuri mitologice de Sabina Colloredo