PORTUGALIA. SAUDADE

Ce-ați făcut ca să vă atingeți visul? întreabă străinul pregătit să vadă Portugalia și să simtă exact ce înseamnă SAUDADE, acesta este cuvântul folosit — SODADE, ca într-un fado de Cesária Évora. El a făcut ceva: a plecat de-acasă, de la nevasta pe care n-o mai iubește, și a găsit în calea lui o nouă iubire, care e interesantă numai pentru că e nouă. Tot ce e nou e fascinant într-un loc în care oamenii sunt puțini, nu face nimeni mai nimic și, după un program fix, își îneacă toți, mai mult sau mai puțin, nefericirea în alcool. De aceea o fată se îndrăgostește imediat de străinul care povestește încântător despre apusul de soare la malul mării. Iubirea cea mai frumoasă, spune el, este aceea pe care ai pierdut-o. Bărbatul pare că ține să verifice această teorie.

Decorul extrem de elaborat face posibil un miraj — joc de restrângere și amplificare a spațiului, așezând, peste apa unei bălți (cu apa pe scenă), mai multe pontoane, rampe, spații înguste, ridicate însă la jumătate de metru de sol.

Impecabilă a fost interpretarea trupei Anton Pann de la Râmnicu Vâlcea, cu intrare perfectă în rol, energie și putere de transmitere a emoției.

Fundă, tânăra rămasă nemăritată într-un sat, visează, urmărind telenovele la televizorul vechi, un bărbat care să fie doar al ei, pe care să-l iubească și de care să se simtă iubită. Numai Sfeclă o curtează insistent, însă fata se teme, pe bună dreptate, de firea lui violentă – Sfeclă e un psihopat.

Lajos e înțelept, fără ca înțelepciunea să-i folosească la ceva. Ține la paharele lui, sunt fragile, iar Satana, alcoolicul notoriu, și Clamă, haimanaua simpatică, îi răstoarnă mereu masa.

Preotul a vrut să fie fotbalist, dar a urmat altă chemare, pe care o slujește cu umor și cumsecădenie, fără să poată preîntâmpina păcatele care strică ordinea morală a lumii.

Nevasta lui Clamă este imaginea omului care se străduiește să își țină cumva echilibrul, dependentă de soțul ei, dependentă și de vin — „încă două vine”, îi cere ea cârciumarului Lajos.

În rolul lui Poreclă, Ștefan Pavel face o partitură de mare rafinament, reușind să creeze acele glosări derutante ale eului. Înainte de a deveni Poreclă, de a-și fi primit numele, e un străin care zâmbește mult, defensiv, un om care „caută liniștea”, înainte de a face o călătorie în Portugalia. Este primit în Irgács cu reținere, ca orice străin. Apoi, devine un pic de-al locului și e bărbatul care povestește cu farmec despre apusul de la malul mării și despre ploile din Portugalia. O place pe Fundă, însă îi place mai mult singurătatea. Visul de a fi fericit se dovedește prea mare pentru Poreclă. Se va întoarce acasă, are o nevastă care-l îngrijește, îi calcă frumos cămășile și îi plătește facturile. I se aruncă prosopul cel roșu, la propiu și la figurat. Nu primește provocarea, fiindcă e laș, civilizat și deja resemnat.

„Portugalia” este un spectacol în care se verifică teoria clasică din analiza teatrului: simți ce însemnă catharsis, trăind efectul purificator al artei.

PORTUGALIA – Teatrul „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea