Așa cum ne-a obișnuit deja, Muzeul Național de Artă al României propune pentru fiecare nouă expoziție temporară un concept expozițional adaptat special și aflat în deplină concordanță cu tematica acesteia. Dacă la expoziția dedicată lui Theodor Pallady universul expozițional era definit de o baie de lumină albă, cât se poate de albă, menită să scoată în evidență tablourile și notele de jurnal ale pictorului, la expoziția dedicată ruinei am avut parte de un verde meditativ, menit să mențină vizitatorii „captivi” într-un univers al trecutului recuperat și valorizat, deopotrivă, ei bine, iată că la Nicolae Grigorescu avem parte de un roșu stins, o culoare care evidențiază atât tehnica folosită de pictor, cât și subiectele preferate ale acestuia. Așa se face că, dintr-odată lumea satului lui Grigorescu nu mai este o lume încremenită, prinsă între falii temporale, ci se transformă treptat într-o lume vie, animată, o lume a oamenilor obișnuiți, prinși în cadre familiare, care se simt bine în mediul lor (n-am spus mândri, să ne înțelegem).
N-am să reiau aici ceea ce o să găsiți scris în expoziție, sub forma unor texte care însoțesc tablourile. Din acest punct de vedere, curatorul expoziției (ajutat de o echipă de profesioniști pasionați) a făcut o treabă excelentă: a ordonat datele biografice și în același timp le-a însoțit cu texte care fac referire la contextul istoric și cultural în care a trăit și creat Nicolae Grigorescu. Pictor național, cu studii la celebra școală de la Barbizon, pictorul român a rămas pe veci fidel lumii satului, o lume pe care el o așază oarecum într-o ramă a edulcorării. Decupajul îl face dintr-un motiv foarte clar – preferă să transmită mai departe ceea ce ține de ethos, de specificul unei lumi cu un specific aparte. Oamenii par să nu fie apăsați de griji, spun par, pentru că ridurile trădează neliniști și preocupări diverse. Stilul de viață se ascunde în elementele de costum popular chiar și la portretele extrem de detaliate, cu fețe care par să treacă dincolo de rame. Cusăturile nu sunt pictate în detaliu, dar cu foarte mare atenție, astfel încât costumul să nu-și piardă din autenticitate. De aceea găsesc excelentă ideea aducerii de la Muzeul Satului Dimitrie Gusti a câtorva costume tradiționale, însoțite de o mini expoziție de ștergare atent ordonate pe simeze în prima sală a expoziție. Așa se face că încă de la primii pași noi ne trezim într-o lume a satului, care este și nu este a noastră. Este o lume a peisajului, dar atenție, nu este vorba de un peisaj casnic, de interioare de case sau dependințe, ci chiar peisaje. Cu alte cuvinte, începem vizita cu o drumeție neplanificată pe coclaurile din preajma satelor; m-am bucurat să văd tablouri mai puțin cunoscute, pe unele chiar nu le știam, iar tușele construiesc dimpreună cu o paletă (limitată) de culori un univers stilistic aparte.
În cea de-a doua sală lăsăm peisajele în spate și începem să ne plimbăm pe ulițe, ne urcăm în celebrele care trase de boi. De dimensiuni uriașe (cum este cel din mijlocul sălii, în jurul căruia pare că gravitează toată lumea) sau miniaturi, carele poartă cu/în ele istorii personale și culturale, povești de viață, obiceiuri și tradiții. Despre toate ne povestește Grigorescu, dar o face într-un mod aparte, fără să ne forțeze. El nu vrea să ne facă cateheză, să ne oblige să învățăm sau, mai rău, să rămânem prizonieri într-un spațiu căruia nu i-am aparținut niciodată. Poate că de aceea toți oamenii sunt contre jour, lumina vine din spatele lor, astfel încât se creează acel efect de decupare, care îi individualizează, dar ne și provoacă să le căutăm poveștile de viață, să le cercetăm fiecare rid. Te simți bine în această sală, nu vrei să pleci, din contra, simți nevoia să refaci circuitul de câteva ori înainte să pătrunzi în cea de-a treia sală.
În fața ochilor, în centrul sălii, un ecran supradimensionat, pe care rulează în permanență două documentare, salvate din arhiva sociologului Dimitrie Gusti. Sunt două obiceiuri despre care unii vizitatori nu știu nimic, n-au auzit niciodată, tocmai pentru că sunt specifice unor sate în care echipe de cercetători ale lui Gusti au descins în perioada interbelică special pentru a culege date relevante pentru studii de specialitate. Vorbim aici de o arhivă a memoriei, dar o arhivă vie și completată excelent de fotografiile restaurate realizate de Iosif Berman. Am rămas minute în șir uitându-mă la aceste fotografii, pe cât de bine realizate din punct de vedere tehnic (fotografii făcute pe plăci, în condiții tehnice inimaginabile pentru dependenții de click-ul smartphonului), pe atât de expresive. O extensie a universului grigorescian pe cât de neașteptată, pe atât de binevenită. O completare a unui demers ideatic care mă trimite cu gândul la rolul curatorului – în cazul de față curatorul este chiar directorul MNAR, Călin Stegerean – în succesul unei expoziții. O muncă de luni de zile, care se ascunde în spatele fiecărui tablou expus, o muncă de ordonare care nu ține neapărat de firul istoric, cât de o evoluție a artistului.
O expoziție pusă sub semnul memoriei, de aici și titlul „Registrele memoriei”. Retrospectivele sunt necesare, ne determină să scuturăm de praf nume de artiști și obiecte de artă. Pentru mulți contemporani, Grigorescu s-ar putea să nu reprezinte nimic, să fie un manierist îndrăgostit definitiv de spiritul bucolic. Dar pentru marea majoritate a iubitorilor de artă el rămâne un creator de școală. Un pictor care a adus în lumea românească spiritul marilor școli de artă din Europa și a făcut posibilă discuția despre școala românească de pictură.
De vizitat, de meditat, de revenit.
*
Nicolae Grigorescu – Pictor al ethosului românesc
(15 Mai 2023 – 17 Septembrie 2023)
Muzeul Naţional de Artă al României, parterul Galeriei Naţionale
Expoziția a fost realizată de un colectiv al MNAR compus din dr. Călin-Alexiu Stegerean, director general, curator-coordonator, Alina Petrescu șef de secție Artă Românească Modernă, Miruna Moraru, muzeograf și Monica Croitoru-Tonciu, muzeograf. Restaurare pictură: Ioan Sfrijan, șef de secție, Sorina Gheorghiță, Raluca Bivol, Adrian Corduban, Crenguța Corduban, Horațiu Costin, Rareș Pătrașcu. Restaurare rame: Silvia Luca, Violeta Pintilie. Conservatori: Costina Anghel, Paula Luca, Victoria Oancea, Cătălina Negoiță.
Din partea Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti” au colaborat conf. dr. Paula Popoiu, manager, dr. Georgiana Onoiu, șef secție Tezaurizare patrimoniu cultural, dr. Aurelia Tudor, cercetător științific, colectivul secției Tezaurizare patrimoniu cultural, colectivul Biroului Arhivă Documentară, colectivul Laboratorului de Conservare-Restaurare.
