„Orice-nceput se vrea fecund/Risipei se dedă florarul…” (Lucian Blaga)
Să-ți faci intrarea în literatură și, în general, în orice domeniu este o formă de curaj, un pariu cu tine și cu orizontul de așteptare al celor cărora le livrezi rezultatele, produsul muncii tale. Deopotrivă moment de sărbătoare și de expunere în public, debutul literar este resimțit drept o zonă de interval în care pot surveni multe și imprevizibile schimbări, aspecte, atitudini. De-a lungul carierei mele de cititor împătimit, am asistat la debuturi timide sau fulminante, la reconfirmări sau, dimpotrivă, la retrageri/renunțări inexplicabile ale unor scriitori care promiteau și care fuseseră încurajați prin cronici de întâmpinare favorabile. Istoria literară le consemnează ca atare, cu precizarea că uneori se întâmplă ca un scriitor sau altul să rămână autorul unei singure cărți, fie aceasta valoroasă sau mai puțin valoroasă.
În ultimele săptămâni, două cărți de proză mi-au bucurat sufletul de cititor: Pe cine iubești mai mult? de Mihaela Buruiană, și Viața e a mea de Emilia Faur. La nivel editorial, cărțile marchează debutul acestor două prozatoare și reprezintă, fără îndoială, intrarea lor curajoasă în literatură după ce inițial și-au făcut ucenicia la cursurile de scriere creativă și în cadrul colaborării la diverse reviste și periodice culturale.
Cartea Mihaelei Buruiană face parte din colecția n’autor din cadrul Editurii Nemira, colecție coordonată de Eli Bădică. Mihaela Buruiană este cunoscută îndeosebi pentru activitatea de traducătoare literară din limbile engleză și franceză, dar și pentru impresiile de cititor postate pe pagina de Facebook „Palimpsest”. A publicat proză scurtă (povestiri) în Literomania, Revista de povestiri și în revista Familia.
Despre această primă carte de autor, Eli Bădică se exprimă elogios, numind-o inspirat drept „o carte a alegerilor, a ezitărilor, a insinuărilor, a luptelor mocnite, a interiorităților, a fisurilor și a nuanțelor, a adevărurilor care mustesc dincolo de spațiile albe”.
Pe cine iubești mai mult? nu este, totuși, un volum de proză scurtă, deși textele au un soi de autonomie specifică schițelor și povestirilor. Structural, însăși autoarea și-a organizat cartea în două părți, despărțite de un Intermezzo. Textele, scrise cu o mână deja exersată prozastic, recompun și urmăresc devenirea în timp a câtorva personaje, din copilărie și până la maturitate, decupând momente aparent banale din viața lor: școala, rivalitatea dintre fete, relația cu părinții sau cu bunicii, prima dragoste inocentă, căsătoria și experimentele parentale, înstrăinarea, adulterul, divorțul etc. Fiecare astfel de moment este prezentat cu naturalețe, analizat ca atare, fără excese psihologizante, dar cu atât mai percutante datorită acestei parcimonii în ceea ce privește mijloacele/tehnicile narative. Viața, în firescul ei, este surprinsă pe un fundal social specific anilor târzii ai comunismului, dar mai cu seamă ai tranziției postrevoluționare. Cele câteva ancore epice sunt suficiente astfel încât cartea să fie parcursă ca un roman de generație și de atmosferă, în care viața fiecărui personaj să fie urmărită asemenea unui râu, înaintând când lenevos, cu opriri și poticniri temporare, când vioi, nutrindu-se aluvionar în drumul său spre cititori.
Personal, am citit cartea Mihaelei Buruiană cu sentimentul reconfortant al întoarcerii în timp și al (re)cunoașterii unei lumi ale cărei culori și mirosuri funcționează pe principiul madlenei proustiene. O lume vie, intensă, mobilă, într-o continuă așezare. Fie ca întreg, fie ca texte de sine-stătătoare, prozele din acest volum sunt atent dozate dimensional și structural, cu accent pe detaliile semnificative, pe comportamentul și limbajul personajelor, pe notele finale, astfel încât acesta, finalul, să nu fie niciodată forțat sau excesiv previzibil.
Despre cartea Emiliei Faur, Viața e a mea, Ștefan Manasia (care semnează câteva rânduri pe coperta a patra) afirmă că este „un roman feminist, agresiv cu prostia și comoditatea care se depun (mai totdeauna) în noi”. Viața e a mea poate fi considerată, fără îndoială, o carte puternică, atipică, în care autoarea analizează cu luciditate, fără menajamente, „însăși condiția femeii din România”. Emilia Faur, absolventă de Filosofie, a publicat articole și recenzii, precum și grupaje de proză sau poezie în diverse periodice culturale (Vatra, Apostrof, Tribuna), iar în 2012 a publicat volumul de poeme 21. Cu Viața e a mea se produce, așadar, debutul editorial în proză printr-o carte provocatoare atât în ceea ce privește tema, cât și prin maniera stilistică. Scriitoarea imaginează personaje și situații într-un ritm alert, dinamizat prin dialog și monolog, dar mai cu seamă printr-o frazare cu tăietură sigură și ascuțită, în care se topesc elemente de limbaj colocvial atent dozate.
Viața de cuplu tânăr, cu sarcini împărțite neunitar între parteneri, în virtutea unei educații ancestrale, conform căreia femeia trebuie să se descurce cu toate (serviciu, casă, masă, copii), fără să se plângă vreodată, punându-și mereu între paranteze visurile personale, precum și insinuarea unei depresii post-natale alcătuiesc substanța cărții de față. Rutina zilnică, frecușurile, senzația că, orice ai face, nu ești o soție și o mamă bună erodează perfid stima de sine a Angelei, personajul feminin din centrul romanului:
„Rutina îi venea de hac. De fapt, nu rutina propriu-zisă, ci faptul că întreaga ei existență se învârte acum în jurul ființei ăsteia mici și încăpățânate și neștiutoare (…) ar trebui să fie capabilă să se ofere cu totul, să se facă preș, cum e maică-sa, cum e mătușă-sa, cum sunt învățate toate femeile să fie: răbdătoare, slugarnice. Mai ales cele crescute cu morala creștină suflându-le în ceafă. Morala aia în care ea însăși fusese educată. De aici, învinovățirea, tortura, durerea. Să servească pe altul și pe altul, să se uite pe ea însăși…” (pag. 79-80).
Emilia Faur expune, la nivel ficțional, drama însingurării în cuplu și chiar la nivelul întregii societăți a unei femei inteligente, căsătorită cu un soț iubitor, dar care nici el nu a fost educat să înțeleagă sufletul și nevoile partenerei sale. Societatea contemporană încurajează, prin tăcere și prin etichetare, perpetuarea unei atitudini discriminatorii în ceea ce privește condiția femeii în țara noastră. Depresia post-partum face, probabil, mai multe victime decât vom ști vreodată la nivel statistic.
Sunt dinamitate, de asemenea, mituri și preconcepții care au legătură cu imaginea corporală a femeii după naștere, implicit curele drastice de slăbire în virtutea conservării unei greutăți ideale, falsa impresie a fericirii individuale sau de cuplu afișată în postările și fotografiile de pe Facebook.
Romanul poate fi citit, la un moment dat, și în cheie detectivistică, mergând pe firul evenimentelor care precedă sinuciderea protagonistei și a receptării în presă și în televiziune. Interesante și inedite sunt și paginile finale, în care apar colaje „pe un perete roșu”, cu diverse tăieturi din presă despre dramele altor fete și femei care nu mai suportă presiunile sociale și care, nefiind ajutate, ajung inevitabil să clacheze emoțional, sinucigându-se împreună cu copiii. Efectele acestui limbaj multimodal asigură neîndoios nota de verosimilitate și de modernitate a cărții. O carte care prezintă și, subliminal, militează pentru emanciparea femeii, pentru recunoașterea problemelor și a nevoilor ei, indiferent de ce natură ar fi acestea. Sloganul din titlu nu trebuie interpretat ca un îndemn la a face tot ce vrei cu corpul și cu viața ta, ci la o limitare a intruziunii celorlalți în deciziile care te privesc.
Două prozatoare, două voci puternice, două romane, două debuturi pentru care merită să vă faceți timp în vara care stă să înceapă.
Pe cine iubești mai mult? de Mihaela Buruiană
Editura: Nemira
Colecția: n’autor
Anul apariției: 2023
Nr. de pagini: 229
ISBN: 978-606-43-1510-6
Cartea poate fi cumpărată de aici sau de aici.
*
Viața e a mea de Emilia Faur
Editura: Polirom
Colecția: Ego. Proză
Anul apariției: 2023
Nr. de pagini: 194
ISBN: 978-973-46-9353-5