„O carte scrisă din dragoste și cu dragoste. Cu un personaj dedublat, Sarah, extrem de viu și de prezent, cu un contur mai mult decât tușat, cu o poveste fără asemănare. Ghicești printre rânduri lecturi solide asumate și filtrate cu ajutorul experiențelor personale, deși autoarea este încă tânără. O carte recompensată deja cu importante premii literare în Franța, iar în România a câștigat Premiul Goncourd – Alegerea României 2018.” Așa am încheiat cronica romanului Povestea asta este despre Sarah scrisă pentru Bookhub.ro. Recunosc că n-am citit de foarte multă vreme o carte atât de densă în senzualitate și într-un timp atât de scurt (am devorat-o în câteva ore). Așa că am fost curioasă să văd cum s-a născut povestea lui Sarah, vizita autoarei în România fiind un excelent prilej pentru a afla câte ceva.
Traducerea simultană: Georgiana Banu
Mă întreb cât de greu v-a fost să nu dați nume vocii narative? E un semn al abandonului total aici, dar și al unei obsesii scăpată de sub controlul conștientului.
Am vrut până la urmă, ca cele două personaje să fie unul singur, Sarah, pentru că naratoarea nu are nume. Și pentru ca atunci când răsfoiești cartea, pe fiecare pagină să apară repetitiv numele Sarah sau pe copertă.
Centrarea obsesivă pe Sarah, pe personaj, fără rateuri literare, deci fără „burți” denotă o foarte bună stăpânire a tehnicii literare și o concentrare (obsesivă, cum spuneați și dvs) pe personaj. Sarah este un personaj foarte bine stăpânit, foarte bine conturat și arătat în toată splendoarea cititorului. Cât de greu s-a construit Sarah ca personaj. Câte femei sunt în spatele ei?
Nu știu câte! 🙂 Într-adevăr, m-am inspirat, fie și inconștient, din multe femei, fie din jurul meu, fie dintre personajele literare. Așa că Sarah este un puzzle fictiv, făcut din mai multe femei reale, dar și ficționale, care m-au inspirat.
Care a fost avatarul scrierii propriu-zise? Cât timp a luat scrierea cărții?
Un an.
Catherine Cusset, Celălalt pe care-l adoram, François-Henri Désérable, Un anume domn Piekielny și Pauline Delabroy-Allard, Povestea asta este despre Sarah. Am citit și am stat de vorbă cu scriitorii care au fost desemnați drept câștigători de juriul Premiul Goncourt pentru România în ultimii 3 ani. Trei romane total diferite. Cu trei autori și mai diferiți, din generații diferite, cu stiluri și subiecte diferite. Cum ați primit premiul juriului românesc?
Eu și François-Henri Désérable avem vârste apropiate, facem parte din aceeași generație și ne și cunoaștem. Dar adevărul este că, într-adevăr, scriem cărți foarte diferite. Ce este drept, mă simt mai apropiată de Catherine Cusset, în ceea ce privește maniera de a scrie. Da, există diferențe în maniera de a scrie și cred că este bine. În Franța, la momentul actual, există atât de mulți scriitori diferiți și foarte buni, care au propriul lor stil, încât, într-adevăr, putem spune că e vorba despre o hartă literară dacă ne gândim la cele trei cărți despre care ați vorbit.
Désérable în romanul său face un act de recuperare a literaturii vechi, clasice, cea din anii ´50 – ´60. Cusset face un alt fel de recuperare (romanul ei face legătura între aici și dincolo, între America și Europa), în schimb dvs. v-ați centrat exclusiv pe prezent, pe realitatea cotidiană. E un risc aici, pentru că mulți ar spune că v-ați desprins total de rădăcini, dar eu văd în fiecare rând scris o asimilare a unei întregi civilizații, ceva mai mult decât o cultură. Citind romanul dvs, mi-am adus aminte de Boris Vian, cineastul (nu neapărat scriitorul) și de încă alți câțiva scriitori francezi. Pentru că da, Franța are o cultură inegalabilă și un respect incontestabil pentru rădăcini. Care v-au fost sursele de inspirație?
E o întrebare foarte bună și mă face să mă gândesc la ceea ce spune editoarea mea de la Editura Minuit când vorbește despre cărțile mele; ea spune că nu seamănă cu nimic din ce s=a mai scris. Nu este ceva spus la modul periorativ, ci în sensul că nu se înscriu într-o cultură sau o tradiție, pentru că am nu am încercat să copiez stilul niciunui scriitor de dinainte. Dar adevărul este că lecturile mele m-au impregnat, așa se face că îndrăgesc scrierile lui Marguerite Duras, ale lui Annie Ernaux sau ale lui Hervé Guibert și mă emoționează ceea ce-mi spuneți – faptul că mă asociați cu Boris Vian – pentru că-mi place foarte mult. Este foarte adevărat, cinematografia a fost sursă de inspirație, în sensul că nu am încercat neapărat să copiez ceva, ci sunt elemente care în mod natural m-au impregnat.
Povestea asta este despre Sarah este o carte pe care nu mi-am dorit neapărat să o vizualizez, ci să o simt. Efectiv am vrut să rezonez cu ea, i=am simțit patima și de aceea nici n-am putut s-o las din mână. Vorbind acum cu dvs, mi-am adus de o altă figură iconică pentru cinematografia franceză, Catherine Deneuve. Dacă stau bine și mă gândesc, pe undeva cele două seamănă foarte mult ca tipologie și ca mod de acțiune: foarte feminimă, foarte senzuală și foarte puternică și dominatoare, în același timp. Sarah devorează, se hrănește practic cu iubirea celeilalte, până într-acolo încât cealaltă nici nu mai contează. Probabil că aici este una din cauzele pentru care doar Sarah are nume. Cât de greu v-a fost să nu-i dați nume celeilalte, adică vocii narative?
Nu, nu mi-a fost deloc greu, de fapt chiar am vrut să fac lucrul acesta, pentru că era important pentru mine ca personalitatea ei, a lui Sarah, să ocupe cel mai mult loc în viața naratoarei, în viața cărții și a cititorilor săi. Să fie felul acela de vampir care consumă tot; de fapt, există foarte puține nume în carte – naratoarea nu are nume, copilul acesteia nu are nume. Apar câteva nume ale personajelor doar în episodul cu excursia în Italia. A fost o alegere conștientă.
Interesantă alegerea, pentru că trăim într-o societate în care se pune foarte mult accent pe individ și individualizare. Revenind la Sarah, faptul că i-ați dat doar ei nume = mai găsesc aici o explicație: un semn al abandonului total și al unei obsesii scăpată total de sub controlul conștientului al celei care povestește. Putem să judecăm o astfel de iubire devoratoare?
Da, într-adevăr, în Franța multă lume a fost șocată de faptul că își abandonează fiica, unii cititori au spus chiar că e un personaj slab, că se lasă călcată în picioare de Sarah și că ar trebui să fie mai puternică, să pună punct acestei iubiri. Până la urmă, interpretarea este deschisă cititorilor. Ce am vrut eu să arăt este că, uneori când ești îndrăgostit și astfel de lucruri se pot întâmpla.
Este absolut firesc. Până la urmă, este în firea lucrurilor să avem și astfel de iubiri. Probabil că unii aleargă o viață întreagă după o astfel de iubire, care este perfectă în imperfecțiunea ei. Eu mi-aș dori o astfel de iubire, tocmai pentru că sunt și foarte cerebrală.
Povestea asta este despre Sarah îi aparține ei, în totalitate. Lipsită de trivialitate, obscen, suspendată între trenuri, trăită în apartamente și camere de hotel care împreună construiesc o hartă a unui teritoriu ce părea abandonat de multă vreme de oameni: harta trupului posedat de dragoste. M-am gândit tot timpul cât am citit, dar mai ales după ce am închis cartea că povestea asta trebuia scrisă de un scriitor francez. Bărbat sau femeie, nu contează, dar francez sigur. Eu asociez spiritul francez cu libertinajul, dar în sens pozitiv, cu asumarea unei libertăți și cu senzualitatea.
Dacă v-ați fi născut în altă parte, ați fi putut scrie un roman de o asemenea intensitate?
Așa este, Franța este cunoscută pentru tradiția ei de iubiri și plăceri carnale și, nu știu, poate doar în Italia să mai fie posibile astfel de iubiri sau în țările latine, care sunt mai fierbinți. În orice caz, într-adevăr, cartea conține în ea această tradiție franțuzească, Franța romantică.
Acum trec la două mari probleme, care sigur o să suscite întrebări din partea publicului român. Pe de-o parte, problema sexualității, pe de altă parte problema bolii. În a doua parte a cărții iubirea devine boală și boala devine iubire, se suprapun de la un punct încolo. Mi-am adus aminte de o altă carte (fundamentală pentru mine) – Boala ca metaforă a lui Susan Sontag. Finalul cărții mi-a dat de înțeles că boala devine personaj. Al treilea personaj. Un final deschis, din punctul meu de vedere. Da, Sarah moare, dar interpretarea morții este lăsată în seama cititorilor; nu este foarte clar dacă ea moare pentru că a fost bolnavă, sau pentru că a iubit prea mult. Cât de greu v-a fost să opriți povestea lui Sarah, să scrieți finalul?
Este o întrebare bună și pot spune că eu am propriile mele răspunsuri (la această întrebare), dar nu spun niciodată ceea ce cred. Dar am fost surprinsă să constat că interpretările sunt din cele mai variate. Există optimiști care consideră chiar că Sarah nu moare, sau că naratoarea se întoarce la copil. Dar aceasta ține de interpretare.
O altă interpretare: Sarah moare fiind bolnavă de dragoste, adică s-a contaminat de dragoste. O contaminare care i-a fost fatală. Pe de altă parte, intervine și sentimentul vinovăției, ca formă de coabitare între boală și iubire. Practic, ambele s-au reunit în vinovația aceea care distruge tot. Cu cine ați empatizat mai mult, cu Sarah sau cu naratoarea?
E clar, cu naratoarea! Când am ajuns să scriu ultimele pagini ale celei de-a doua jumătăți a cărții realmente mă simțeam rău fizic.
De ce neapărat cancer la sân? Pentru că e o boală exclusiv feminină sau pentru că e o boală din care se moare efectiv, din păcate?
Ambele. Pentru că, pe de o parte, sânul este reprezentarea feminității și este ceea ce le obsedează pe cele două, de-altfel, în relația lor la început, nemaifiind niciuna dintre ele implicate vreodată într-o astfel de relație și, de asemenea, este important faptul că este vorba de sânul stâng, deci pe partea cu inima.
Care este percepția socială a bolii, și în special a cancerului la sân, în Franța, pentru că în România, din păcate, este privită în continuare de foarte mulți ca un stigmat (ai făcut tu ceva, ai păcătuit de te-ai ales cu această boală).
În Franța una din trei femei suferă de cancer la sân, deci este o problemă răspândită, una a societății și Franța este implicată foarte mult în prevenție, încă de la vârsta de la 30 există multe teste de depistare a cancerului la sân. Dat fiind frecvența, această problemă nu mai este un tabu, este clar o chestiune serioasă, gravă, care poate conduce la moarte. În anturajul nostru cu toții cunoaștem una sau mai multe femei care au fost atinse de cancer. Nu este nicidecum asociată cu un comportament anormal.
Credit foto: Ioana Iancu
Mă întorc la personaj, la Sarah. Forța și furia ei de a trăi le pun pe seama muzicii, pentru că muzicienii sunt foarte pătimași și au o problemă cu obsesiile. De ce vioară?
Am ales vioara pentru că esre vorba de cvartet și în cvartet vioara este cea care imprimă vocea, tema principală, ea este cea care conduce și domină. În plus, se ține în mâna stângă, deci pe parte cu inima.
L-ați pomenit pe Schubert în carte, deci bănuiesc că este unul dintre compozitorii preferați. Ce alți compozitori mai ascultați cu predilecție/plăcere? Ați ascultat muzică în timp ce ați scris la roman?
Încep prin a răspunde la întrebarea dacă am ascultat muzică în timp ce scriam: nu, aproape un an nu am ascultat aproape deloc muzică, sau cel puțin în perioadele cât lucram la carte și asta a fost foarte greu pentru mine, pentru că-mi place să ascult muzică, îndeosebi muzică clasică. Cum ați spus, îmi place Schubert, dar și Beethoven, Bach și în România am avut ocazia să-l descoper pe Enescu, am ascultat Rapsodia România, care mi-a plăcut foarte mult. Îmi place să descoper!
Sarah ar fi avut aceeași poveste, dacă n-ar fi fost muzician? Din start ați construit personajul ei ca fiind muzician?
Sarah a fost pentru mine de la bun început muzician. Pentru că asta determină ce se întâmplă ulterior. Și nu numai că este muzician, ci este un real virtuoz, pentru mine Sarah reprezintă muzica și-i face naratoarei o adevărată educație sentimentală prin muzică, pentru că aceasta nu cunoaște muzică, sau ascultă doar muzică ușoară și în felul acesta, prin muzică, se manifestă dominanța sa asupra personajului.
O să aveți succes la cititori cu Sarah tocmai pentru că este muzician. În literatura română nu sunt foarte multe personaje feminine muzicieni, iar pe de altă parte deschideți oarecum poarta spre o lume ascunsă publicului larg: poarta artistului. Ce urmează după Sarah?
E greu de spus. Am hotărât să nu mai scriu povești de dragoste, iar cartea la care lucrez acum este diferită, este o anchetă. O anchetă intimă, dar și cu multe investigații de tip policier.
Credit foto: Mihaela Petre
Felul cum ați descompus povestea lui Sarah și a iubirii dintre cele două personaje seamănă cu o anchetă, cu o investigație. Deci, cumva, putem spune că există viață și după moarte și e momentul să vă mulțumesc pentru felul cum ați pledat pentru viață. Eu așa văd finalul acestui roman. Povestea asta este despre Sarah este o poveste despre cum să trăiești, despre cum să-ți asumi fiecare clipă de viață, pentru că e prea puțin ceea ce ni se dă.
