E o bucurie fiecare revedere cu Cristina Andone. O scriitoare care-și iubește foarte mult cititorii, înainte de orice pe ei. Ceea ce nu e puțin deloc lucru, având în vedere că în ultimii ani ea s-a dedicat foarte mult literaturii pentru copii. Așa se face că întâlnirea noastră din cadrul FILIT 2019 a fost una plină de… emoții, lacrimi (de fericire) și evocări care n-au cum să te lase indiferent. Dacă aflați că ține un atelier de lectură pe undeva, faceți bine și luați=vă copilul/copiii de mână și mergeți să o vedeți!
Hai să începem cu finalul – ce-ai mai făcut în ultimul timp? Tu ești una dintre cele mai active hai să nu zic scriitoare, ci persoane, din viața literară românească.
Nu mi se pare!
Ba da, pentru că eu sunt din afară și pot să zic obiectiv. Ai proiecte foarte diverse și care fac mult bine, în sensul de educație.
A, ok, te referi la faptul că sunt și misionară, îmi iau cărțile în teleguță și bat țara. Da, asta într-un fel. Dar să știi că la un moment dat lucrul ăsta… adică în loc să stau să scriu, un roman sau altceva, mă duc și bat niște sate, dar e ok.
Sunt convinsă că e și cu multe plusuri. Cum ți se pare – fiindcă te-ai plimbat mult în ultimii ani prin țară – putem să vorbim de o evoluție?
De o evoluție a mea interioară?
Și a ta!
Văd cu bucurie următorul trend: au apărut comunitățile de lectură. Acum 5-6 ani nu vedeai așa ceva, acum sunt comunități de lectură – lasă Bucureștiul, dar sunt la Jimbolia. La Jimbolia sunt trei femei minunate acolo care au creat Hambarul cu carte, și în timpul verii, copiii, în loc să stea pe uliță și nu știu ce să facă, se strâng în hambarul uneia și citesc. Sau, în Alba, e comunitatea Ce le citim copiilor, se strâng 100 de copii la zidurile cetății, și în fiecare lună citesc ceva, au, probabil, la 3 luni un scriitor invitat. Acum, în timp ce vorbim noi, ei pregătesc, de fapt cred că acum se întâmplă, un festival de literatură pentru copii. La Brașov, la fel, e Academia Waldorf. Nu mai spun de comunitățile acelea mari – Ce le citim copiilor, care au pornit de la Cluj, de la Bianca Mereuță, și care acum irizează în toată țara. Așadar, micile comunități sunt atât de puternice, mult mai puternice acum decât acum 5-6 ani.
Cred că e rodul muncii voastre, pentru că n-ai fost singura, dar ai fost printre cei care ați muncit constant la creșterea acestei noi generații de cititori, și pentru care noi ar trebui să vă mulțumim.
Să știi că e meritul părinților.
Da, și al părinților, pentru că, într-adevăr, golul ăsta trebuie acoperit cumva.
În mare, mare măsură. Pentru că mamele stau seară de seară cu copiii și ele le citesc și faptul că sunt acum mame mult mai educate decât mamele noastre, dacă vrei, educate în relația cu copiii – acesta este un plus fantastic.
Chiar am vorbit cu cineva zilele trecute și persoana în cauză făcea diferența între creștere și educație. Pentru că, practic, mamele noastre erau mai mult centrate pe creșterea noastră, în defavoarea educației. Dar nu le putem judeca pentru asta, pentru că așa erau vremurile. Îmi pare foarte bine și îmi face bine să constat că mamele sunt mult mai conștiente din perspectiva asta, și mai ales că sunt conștiente că există persoane care pot să ajute în acest sens, iar acestea sunt scriitorii, unii dintre ei. Și mă mai bucură de faptul că astfel de proiecte și programe devin constante.
Constanța este cuvântul cheie, pentru că, dacă te duci o dată, e picătura colorată într-un ocean. S-a dus, în două zile nu mai e acolo. Eu mă duc de două ori pe an în aceleași comunități, de cel puțin două ori pe an, și am văzut cum cresc copiii. Am fost inclusiv la școală, iar acum mă invită la liceu și-mi povestesc despre emoțiile lor.
Da, ți-au crescut copiii! 🙂
Da, mi-au crescut copiii, exact! 🙂 Le știu inclusiv zilele de naștere, e chiar foarte fain. Apropo de cum am crescut și eu: așa am crescut, am crescut învățând să-i ascult pe ei și învățând să construiesc, să construiesc o poveste. Povestea nu doar e ceea ce zic eu, citesc despre Nesupusele sau le zic despre Marii compozitori – povestea e ceea ce trăim noi împreună în mod repetat.
Credit foto: Andi Spot (FILIT 2019)
Proiectele tale (literare) sunt foarte diferite. Singurul lucru comun ești tu, ca persoană. Pe de altă parte, ele au și ceva comun, acea particularitate dată de ceea ce nouă ne lipsește și care ar trebui pus în evidență. Dacă la proiectul cu compozitorii era vorba de lipsa de educație muzicală și de cum putem să-i încurajăm să asculte muzică de calitate, după aceea a fost cel cu Nesupusele, iar acum e Școala banilor bine crescuți. Adică sunt trei domenii total diferite.
E adevărat, de la Bach la bani e, am zice că e o prăpastie. Eu întotdeauna pornesc de la o nevoie, cum spuneai și tu, de la ceva care mie îmi opune rezistență, de la un obstacol. Pentru mine a fost greu să vorbesc despre bani toată viața. De vreo 2 ani mă educ așa, să spun, stai puțin că nu e burghez să vorbești despre bani, dar până la urmă e pragmatic și, aș zice, firesc. Proiectul cu Nesupusele e replica românească a proiectului internațional Fete rebele care au schimbat lumea și am pornit și aici de la o nevoie: noi dacă spunem acum „Zi-mi repede zece nume de femei remarcabile din România!”…
…te blochezi probabil la Nadia Comăneci, cel mai mult sau…
Sau Regina Maria probabil și, poate, principesa Elisabeta, și cam atât. Adică suntem la nivel de sportive și prințese! 🙂
Ceea ce spune multe despre cultura noastră generală. Spune multe și despre prejudecățile pe care le preluăm și le perpetuăm, le rostogolim în spațiul public.
Da, și spune multe despre faptul că sunt povești de nesupunere, dar și de nespunere, sunt multe, multe lucruri nespuse.
Care dintre cele trei proiecte a avut de luptat cu cele mai multe bariere de comunicare?
În sufletul meu, nu? Te referi acum așa, la Povești din pădurea muzicală, la Nesupusele, la Școala banilor bine crescuți. Ar mai fi și romanul Plec, despre cum ne despărțim și să știi că acesta mi-a opus cea mai mare rezistență. Eu am început prin a scrie la Plec.
Interesant.
Timp de 7 ani m-am luptat cu romanul ăsta, l-am rescris de 3 ori, mi-a fost foarte greu să-i dau trup. Am scris despre despărțire pentru că mie mi-e greu să mă despart, mi-e greu să pun punct. Sunt un om destul de sentimental și mă tot întorc și mă-ntorc și mă-ntorc, așadar am scris cartea asta ca să mă educ pe mine mai întâi, o dată. După aceea, mi-a fost greu să-i dau drumul proiectului în sine, în momentul în care am început să scriu Carusel, cel de-al doilea roman al meu, care este despre cum ne întoarcem, am zis bine, înseamnă că tu ești destul de copt. Așadar, Plec mi-a opus cea mai mare rezistență.
Pe locul doi este cartea despre bani. Am citit timp de doi ani ce-i cu educația financiară. Eu am terminat Litere, sunt un om fundamental de litere și de poveste, nu de cifre, încurc cifrele îngrozitor de altfel, tabla înmulțirii trebuie să mi-o amintesc în mod repetat ca să nu știu doar ce rimează. Și atunci mi-a fost greu să scriu despre bani, până în momentul în care am zis, ok, am cercetat suficient, de acum uit tot ce am citit, vreau să mă gândesc la înțelepciune, vreau să mă gândesc la ce e în spatele poveștii ăsteia cu banii, pentru că banii nu sunt neapărat un talent, banii sunt o măsură a libertății, ne-arată dacă știm să facem alegeri, sunt o măsură a generozității, ne putem deschide sau trăim doar cu mâna strânsă, încrâncenați, sunt o măsură dacă vrei și a libertății noastre, a planurilor pe care le-avem cu noi sau nu, banii sunt bilete de călătorie către un vis. Asta le tot spun copiilor, pentru că încerc să îi fac să înțeleagă așa – dacă n-ai un plan, banii te vor duce greșit, fiindcă tu nu ai un drum. Banii sunt bilete de călătorie și sunt vehicul, nu poți să dai vina pe vehicul dacă tu nu știi încotro sau dacă ai o direcție proastă. Așa cum nu putem da vina pe mașină pentru că ne-a dus într-o fundătură.
Pe de altă parte, în România există enorm de multe prejudecăți vizavi de bani.
Da, toate proverbele noastre despre bani sunt negative.
Exact. Percepția asupra acestui mijloc – rolul banilor este de a fi un mijloc de satisfacere a unei nevoi sau a unui set de nevoi – sunt total negative, pentru că, indiferent de ce tabără suntem – cei care avem nevoie sau cei care avem foarte mulți bani.
Nu, chiar n-are nicio importanță.
Percepția noastră asupra banilor este negativă și aici cred că ar trebui lucrat foarte, foarte mult, pentru că la noi educație financiară nu se face și nu există programe în acest sens decât de vreo doi sau trei ani.
Școala de bani e un proiect mai mare. Banca Națională face de vreo șapte ani educație financiară, dar este nevoie de toate aceste voci, e nevoie de o orchestră. Și cred că, până la urmă, e nevoie și de un povestitor. Toate entitățile astea sunt, dacă vrei, voci reci care-ți spun niște adevăruri, dar pasul următor este de a pune aceste adevăruri într-o poveste. Adică povestea este modul cel mai vechi în care noi, oamenii, ne transmitem valorile, suntem foarte sensibili la povești, știi?
Credit foto: Andi Spot (FILIT 2019)
Și în felul acesta atragi oamenii, îi faci să rezoneze altfel la schimbare.
Da. Și apropo de ce spuneai tu de problemele fundamentale pe care noi le avem ca societate în relația cu banii mai e ceva ce am descoperit. Noi avem o problemă fundamentală de încredereși asta ne afectează, pentru că banii sunt o apă care e vie, ar trebui să circule, or în momentul în care eu nu am încredere, n-o să pun banii ăștia în circulație, n-o să împrumut pe altcineva, sau n-o să îi pun la bancă. O să-i țin în sertar, la ciorap, în sobă, habar n-am unde. Banii atunci vor fi o stază. Noi vom crește ca societate în momentul în care vom avea încredere să ne deschidem, și când o să punem banii în circulație, și când cei care au o să dea bani celor care au nevoie. Și știi, mă gândeam că modul cel mai simplu de a face, dacă vrei, caritate, este să pui banii în circulație, să-i împrumuți unor prieteni, sau ok, să-i pui la bancă, atunci nu ai niciun risc, e plafonul acela de 100.000 euro și banca îi va duce către niște tineri care vor să-și ia o primă casă sau către o familie care vrea să cumpere un birou unui copil. Ăia sunt bani care rodesc. Acum 500 de ani nu exista instituția banking-ului și oamenii se împrumutau în familie. Creșteau familiile bogate care aveau și încredere. Acelea se dezvoltau fantastic, făceau bussiness, tinerii aveau mai devreme resurse . Noi ca țară ar trebui să fim o familie.
Ar trebui, de aceea cred că, dintre cele trei proiecte, acesta chiar trebuie să aibă continuitate sau continuare, spun asta chiar dacă mie îmi este foarte drag proiectul cu poveștile muzicale, pentru care pledez oricum și oricând. Pe de altă parte, dacă ar fi să ne întoarcem la Nesupusele, din punctul meu de vedere, cred că este cel mai sensibil proiect dintre toate, din perspectiva -ismelor. Pentru că statutul femeii în România în continuare este duplicitar, ca să zic așa; pe de o parte, feministele sunt acuzate, repudiate și sunt izolate oarecum în niște comunități închise. Dar pe de altă parte, femeilor li se recunoaște valoarea, dar aproape niciodată în mod public.
Feminismul a fost întotdeauna o avangardă. N-am văzut niciodată o statuie făcută unui vârf de lance, ca să ne înțelegem, da? E firesc, putem înțelege asta. Proiectul Nesupusele nu e un proiect feminist.
Exact. Asta și vreau să lămurim.
Cele 5 autoare sunt femei care au băieți, copii băieți și atunci nu suntem femeile care leagă bărbații la un stâlp al rușinii, al damnării. Nu, în niciun caz. Ceea ce am făcut, noi am făcut un decupaj, până la urmă fiecare scriitor pe lumea asta face, decupează lumea. Iar noi am zis așa: despre bărbați sunt toate cărțile de istorie. Bătăliile, caii lor, armele sunt acolo. Despre femei nu prea. Avem Trecute vieți de doamne și domnițe. Femeile sunt cele din umbră și inclusiv sunt lăudate așa: „Iată, o doamnă modestă, stă în umbra soțului ei, bravo!”. Ori cred că ar fi interesant pentru fetele tinere de acum să își găsească niște modele și să-și găsească niște seturi de aripi.
Fără să-și piardă feminitatea.
Exact! Fără să-și piardă feminitatea. Eu nu cred în uniformizarea de niciun fel. Așa că nici în emasculare, dar nici în defeminizare. Nu. Cred că trebuie să-ți asumi ceea ce ești. Pe de altă parte, dacă ești o femeie, nu știu, mai băiețoasă, e în regulă așa. Poți să tragi cu arma, poți să faci ceva și cu asta.
Din toate acest proiecte se vede clar că ai învățat sau știi să lucrezi în echipă, ceea ce un scriitor nu prea e dispus.
Proiectul Nesupusele a fost cel la care am lucrat în echipă, într-adevăr. Celelalte sunt proiecte în care, mă rog, eu am creat textul și, da, am lucrat în echipă cu ilustratorii și cu editorii, dar asta e întâmplă în mod obișnuit.
Eu am lucrat foarte mult în publicitate, mi-am antrenat acest instinct de a lucra în echipă, acolo nimeni nu face o reclamă cap-coadă el însuși, nu și-o semnează. Și atunci mi-e mai simplu.
Și dacă ar fi să refaci o echipă pentru un alt proiect?
Da, dacă ar fi să fac o echipă pentru un alt proiect, cred că aș lucra și cu niște bărbați.
Bună idee. Pentru echilibru! 🙂
Pentru echilibru, exact. Și aș lucra și cu niște prietene, colege scriitoare care au voci un pic mai sensibile. Mie-mi place foarte mult Ioana Bâldea-Constantinescu, mi-ar plăcea mult să am un proiect cu ea. Sau cu Ana Barton, ele sunt foarte lirice, au o sensibilitate extraordinară. Și, știi, în momentul în care ești într-o echipă ești într-o orchestră. Inclusiv vocea ta capătă o altă rezonanță în contrast cu vocile celorlalți.
Hai să revenim la Plec, apropo de dus-venit, parcursul tău ca scriitoare a fost o suită de plecări, de despărțiri.
Cu siguranță, fiecaare proiect încheiat este și o despărțire.
Și cum ți le-ai asumat sau cum te-au construit toate aceste plecări?
Tu pui niște întrebări foarte profunde! Acum ar trebui să și scriu un eseu despre asta, cum m-au construit plecările! Wow, e mult, e foarte mult ce mă întrebi. Cu Plec…
Unii ar spune că pleacă cu arme și bagaje. Și nu se mai uită înapoi.
De fapt, acum stăteam să mă gândesc, emoțional nu cred că închei vreodată un proiect. Povești din pădurea muzicală e un proiect care continuă, l-am continuat cu Enescu, în câteva săptămâni o să iasă Paganini. În momentul în care toată seria va fi gata, când cele zece cărți vor fi cu toatele publicate, eu în continuare o să mă duc prin grădinițe, prin școli, fiindcă e o parte din războiul meu, din misiunea mea, așadar, cred că voi continua până la sfârșitul vieții să fac ateliere Povești în pădurea muzicală. Apoi, Nesupusele – nici pe acesta nu l-am încheiat propriu-zis, visez acum la un proiect despre Nesupusele din Republica Moldova fiindcă eu cred că între noi și Basarabia nu este un râu, ci e un râu de nepăsare și de uitare, pur și simplu nu mai vrem să ne uităm în direcția aceea. Și aș recupera asta. Dar îmi dau seama că e un proiect care acum este privit cu multe semne de întrebare.
Pentru mine e un subiect foarte sensibil, pentru că eu chiar am stat de vorbă ieri cu Emanuela Iurkin și îmi place noua generație de scriitori și scriitoare din Basarabia.
Dar și ilustratorii sunt fantastici, la fel și regizorii.
Este o generație foarte puternică și care are voce. Mă gândesc la Tatiana Țîbuleac, la Moni Stănilă și la mulți alții care chiar scriu foarte bine. Ei chiar știu să-și facă calea, să-și construiască calea și să se facă auzite, dar sunt și niște inegalități foarte profunde vizavi de ei. M-ar bucura să văd că râul ăsta de nepăsare s-ar transforma în pârâu sau ar seca la un moment dat, deși pentru asta trebuie muncă.
Da, trebuie muncă cu siguranță și trebuie ca undeva cineva să creadă că e posibilă puntea. Mie mi-ar plăcea să existe un proiect Nesupusele scris de femei din România și femei din Republica Moldova. Ar fi modul nostru de a schimba povești, ca pe vremuri la șezătoare, când femeile stăteau împreună.
Acesta este un proiect care cred că ar prinde viață și ar fi interesant în măsura în care ar specula nu doar Nesupusele, dar cred că ar fi o cale de continuitate și partea muzicală pentru că e un domeniu care chiar e total necunoscut la noi.
Ne putem gândi la femei din muzică sau din artă.
Chiar mă bucură faptul că vrei să treci Prutul.
Cumva, l-am trecut deja, în volumul doi am scris despre Elena Alistar, cea care a fost prima femeie deputat din România, din toate teritoriile românești, ea a fost o româncă din Basarabia. Acolo a ajuns de fapt ca soție de preot, putea să rămână o coană preoteasă liniștită, să aibă o viață calmă. De fapt, și-a dat seama că românii din Basarabia au o mare problemă de identitate, nu știu cine sunt și a ținut ateliere acolo în școli, a dezvoltat o armată întreagă de oameni care au dus educația mai departe, ea a votat Unirea și și-a și văzut, din păcate, visul spulberat.
Dar, eu cred așa: puntea, o dată construită, chiar dacă va fi dărâmată, amintirea acelei punți va rămâne. Deci eu cred că râul, o dată trecut, nu se mai desparte la fel, iar râul ăsta a fost trecut de multe ori, acest Prut a fost trecut. De Elena Alistar, alte femei care au crezut în ceea ce ne unește, nu în ceea ce ne desparte.
Pe de altă parte sunt destule personalități care au ajuns în România, cum e Stela Popescu sau, nu știu, Tamara Buciuceanu, care s-au născut în Basarabia, care au venit în România și care au făcut ceva și niciodată nu s-au dezis de originea lor.
Vasile Ernu.
O, da, nu mai spun. Și din generația lui Vasile mai sunt – Vladimir Bulat care este un istoric al artei foarte bun, adică sunt niște voci care chiar construiesc ceva în sensul acesta și e bine că puntea asta, fragilă așa cum e ea, nu se rupe.
Acesta e un alt proiect care simt că-mi opune rezistență, simt că îmi va fi greu. De altfel, eu mă duc întotdeauna pe drumurile care îmi opun rezistență, acolo simt că e ceva valoros la capătul lor. Altfel, dacă îmi e prea simplu, o să încep să mă îngrijorez, o să zic aha, deci tu ești un proiect mediocru, drăguțule, hai că poate te las deoparte.
Bun, hai să mai vorbim un pic despre Plec.
Plec este despre despărțiri, despre faptul că noi suntem învățați să facem o bună primă impresie, dar nu suntem învățați să închidem uși, nu știm cum să închidem o poveste, iar poveștile neînchise ne vor bântui apoi, știu asta prea bine. Există o staitistică a Harvard Business Review care spune că suntem copți pentru o schimbare la fiecare patru ani și jumătate, deci până la sfârșitul vieții profesionale noi de fapt suntem copți de 9 ori pentru schimbări. Știm să facem schimbările astea, știm să plecăm? Nu prea! Pentru noi, semnul de Exit e un semn de amenințare, nu știm să facem față, ci fugim, absolut. Așa că am scris Plec într-un fel și pentru mine, dar în zona acestei nevoi, hai să învățăm să închidem uși, hai să învățăm să închidem rotund o poveste. Plec va avea o continuare, se va numi Carusel. Și romanul va fi gata probabil în doi ani. Îl scriu cu mai multă încredere decât am scris Plec, deci n-o să scriu la el, în mod evident, șapte ani, dar având multe-multe alte proiecte, scriu printre picături și cu siguranță la final voi sta probabil, nu știu, o lună, undeva departe, să simt doar romanul și să îl ajustez la nivel de muzicalitate doar pe el.
Bine că nu te grăbești, pentru că într-adevăr, când vine vorba de plecări și reveniri, mai ales la români asta este o „calitate”, adică un mare defect: trântim ușa! Ușile la noi se trântesc cu zgomot, întotdeauna.
Cu dramă!
Da, da, se desprind pereții. Dar ca să poți să mergi mai departe, tu ai nevoie de rădăcini, ai nevoie de ceva de care să te agăți. Pe de altă parte, nu poți să negi ceea ce ai făcut până atunci, pentru că deja face parte din ADN-ul tău.
Absolut! Fiecare poveste te clădește și ar trebui să fii recunoscător acestui lucru.
Și ce spuneai și tu mai devreme: la 4 ani sau la 5 ani vor s-o ia de la zero, uitând să valorizeze ceea ce au făcut până atunci.
E cel mai rău să arzi un teritoriu pe care ai fost, să îți arzi patria.
În felul ăsta tu stagnezi. Ești într-o stagnare continuă până regresezi.
Sau trăiești într-un haos continuu, ești întotdeauna în vrie, hăituit de imaginea următoarei ținte, eu cred în creșterea cu răbdare, cea benefică, din care îți asumi ceea ce e în spatele tău.
Din acest punct de vedere, cred că Plec aș recomanda-o celor care au suferit traume datorită acestor plecări sau acestor despărțiri intempestive sau impuse de o anumită situație.
Povestea despre despărțire e o poveste care alină, da, așa e. Care alină suferințe, care alină teama de o altă plecare, e povestea care-ți spune că plecările sunt firești, plecările ne țin în viață, noi plecăm ca să fim vii, e ok. Dar nu trebuie să dăm foc, așa cum ai spus și tu, la ceea ce a fost. Putem să fim recunoscători pentru ceea ce a fost, ca să putem merge mai departe senini.
Deci, din punctul acesta de vedere țin să-ți spun că pentru mine ești o persoană foarte vie! 🙂
O, mulțumesc! 🙂 La 44 de ani sunt încă vie, există viață după 40 de ani, mi-am dat seama de asta.
O, da, există, există! Ca să terminăm en fanfare, chiar există, și o spun în cunoștință de cauză. Da, apropo de asta, și vârsta este, hai să zic, un prag, peste care unii aleg să treacă, unii aleg să nu, și-l asumă firesc sau nu, dar asta ține cred și de educație, ține mai degrabă de construcția naostră interioară. Pentru tine care a fost cel mai greu prag de trecut?
Aveam primul meu născut, fetița mea, la 7 luni a fost foarte bonavă, am internat-o în spital, iar doctorii îmi spuneau: „Nu știm ce pronostic să vă dă, poate trăiește, poate nu!”. Eu pe vremea aceea eram director executiv al unei firme de publicitate, mă simțeam pe niște cai foarte mari, la nivel de corporație, iar visul meu atunci era așa: „Păi eu m-am măritat în pauza de prânz, copilul, desigur l-am făcut, dar o să-l iau și la agenția de publicitate.” Era un videoclip de mamă de succes care le poate pe toate. Videoclipul ăsta s-a ruinat cu un certificat de internare în spital, în momentul în care m-am rugat doar pentru viața copilului meu și când mi-am închis telefonul și-am zis „Știi ce? Orice altceva poate aștepta, pur și simplu nu mă mai interesează.” Pentru mine acela a fost un moment de cutremur interior și mi-am dat seama că aș da orice, aș promite orice în momentul ăla, doar să trăiască fata.
Cred că datorită acestui prag tu ai ajuns să faci aceste proiecte.
S-ar putea, de asta cred că m-am făcut și scriitor, de altfel. Așa este, ea mi-a pus prima întrebare „Mama, despre ce este muzica aceasta?” „Mozart ce ne spune?” sau „Beethoven ce ne spune?” și întrebarea ei era fundamental greșită din punct de vedere al teoriei muzicale, muzica nu ne spune nimic, muzica este ceea ce este, dar eu m-am gândit că ea totuși are o profunzime și un adevăr… Ea mă întreabă care este spiritul muzicii, care-i caracterul. Și acel caracter eu l-am captat în povești. Deci, da, Thea m-a făcut povestitor și Thea probabil că m-a salvat ca om, m-a scos de pe traseul acela al eficienței corporatiste, preocupate de bugete și de ținte și de planuri anuale ș.a.m.d. și mi-a spus „Important este să trăiești, important este să ai copilul sănătos, să-l ai lângă tine, important e să duci povestea mai departe!”.
