Retras în camera obscură (portret de scriitor)

Ori de câte ori un scriitor se sinucide, actul său radical naște mai multe controverse decât sinuciderea unui om obișnuit. Rareori, de altfel, această „dezertare” e ruptă de contextul biografic, de fragilitatea omului din spatele scriitorului, a relațiilor sale cu semenii, cu societatea, cu lumea întreagă chiar. Exegeți și cititori deopotrivă, toți caută cu înfrigurare, în textele deja scrise, acele semne care ar fi trebuit să anunțe plecarea intempestivă dintre cei vii, acele semne premonitorii în care fiecare (dar în special cei din proximitatea scriitorului respectiv) ar fi putut citi, din timp, strigătul de ajutor sau de revoltă…

Și, de regulă, acele semne există. Nu sub forma unui strigăt, ci mai degrabă a unor constatări lucide. Sinucigașii, mai cu seamă cei din lumea artiștilor, sunt niște inadaptați, iar opera lor ilustrează această neputință sau, după caz, acest refuz al înregimentării sociale. Textele unui scriitor-sinucigaș nu exorcizează teama de moarte, cum ar putea părea la o lectură superficială, ci prezintă, în forme variate, cum poți trăi făcând un pact cu ea, păcălind-o sau amânând-o. O sabie a lui Damocles de existența căreia nu uiți nicio clipă, dar pe care ai învățat să o fentezi. Sau nu.

Sādegh Hedāyat, unul dintre „greii” literaturii persane,se încadrează în categoria scriitorilor sinucigași. A trăit 48 de ani în care, potrivit datelor care există despre el, s-a simțit un exilat atât în propria țară (Iran), cât și în lumea occidentală, în cele câteva țări europene în care a călătorit. Studiile sale relevă, inițial, un om de știință (chirurgie dentară, inginerie), dar Hedāyat, intuiește că nu i sepotrivesc, astfel încât alege teritoriul generos al literaturii: scrie proză, critică literară, eseuri, traduce în persană textele unora dintre marii scriitori occidentali (pe câțiva chiar i-a cunoscut îndeaproape, cum ar fi Andre Breton, Henry Miller, Roger Caillois, care, la rândul lor, l-au admirat și l-am prețuit).

Ce n-a mers oare?! Ce fir aparent invizibil s-a rupt pe nesimțite? Cum de n-a izbutit nici măcar literatura să-l salveze de la marasmul existențial, de la gustul decenușă al propriei neputințe de a trăi?! Un timp, se pare, literatura a fost acea „cameră obscură” care dă titlul uneia dintre povestirile sale, o încăpere perfect izolată, un soi de pântece matern în care te retragi, dar nu pentru o a doua șansă, ci pentru a te pregăti să pleci definitiv, când tot vacarmul lumii exterioare se va fi stins.

Capodopera lui Sādegh Hedāyat, rămâne, potrivit criticii literare, romanul Bufnița oarbă, splendidă metaforă a omului autoexilat, pentru care somnul și uitarea sunt fie un modus vivendi liber consimțit, fie etapele premergătoare retragerii finale. Cu volumul de povestiri Femeia care și-a pierdut bărbatul, al cincilea și ultimul din seria de autor, scriitorul iranian surprinde printr-o neașteptată autenticitate a trăirii și prin magistrala sa artă narativă. Spun „neașteptată”, având în vedere că vorbim despre un prozator care și-a scris opera până la mijlocul secolului trecut, dar ale cărui texte rezistă și azi oricăror exigențe critice referitoare la exercițiul dificil al prozei scurte.

Cele zece povestiri din acest volum configurează lumea fragmentară a unui scriitor care împrumută personajelor sale atât propria fragilitate, cât și avatarurile celui care nu-și găsește nicăieri locul: nici în Iran, țara natală, căreia îi deconspiră tabuurile și fanatismul religios, implicit caracterul antioccidental, dar nici în Franța, țara de adopție, în care s-a simțit respins, în ciuda tuturor prietenilor scriitori șia recunoașterii oficiale pe plan literar. Sinuciderea, moartea accidentală, fisura psihologică, fetișismul, căsătoria, fuga, sunt, iată, tot atâtea teme de reflecție întâlnite în aceste zece povestiri cu final neașteptat, confesiunile unor oameni singuri sau însingurați, care se tem de viață, care nu-și asumă propriile neputințe, propriile limite, preferând să le eludeze sau să le ignore.

Astfel, în Camera obscură, primul din cele zece texte, se profilează treptat figura unui bărbat introvertit, care „n-a luat niciodată parte la plăcerile altora”, împiedicat fiind, ori de câte ori a încercat să se integreze social, fie de „un sentiment penibil”, fie de „un presentiment al nenorocirii”. Acțiuni zilnice simple, cum ar fi îmbrăcatul și satisfacerea nevoilor fiziologice sunt nu doar o corvoadă de neacceptat, ci și cele care „împiedică ființa noastră veritabilă să se trezească”. În autoportretul acestui personaj îl recunoaștem pe scriitor însuși:

„A fost o vreme când m-am integrat în lumea asta, când am vrut să-i imit pe alții. Am văzut că-mi băteam joc de mine însumi. Aveam impresia că sunt mereu și pretutindeni un străin. N-aveam nicio legătură, nu mă puteam conforma vieții lor” (pag. 19).

„Obscuritatea” și „tăcerea” devin atributele unei lumi a recluziunii. Omul nostru își sacrifică toate economiile pentru a-și construi o „cameră” cu totul și cu totul izolată fonic, fără ferestre, capitonată în catifea vișinie, cu mobilier minimal, hrana sa constând doar în lapte. Consideră că așa se va regăsi pe sine, departe de intruziunea semenilor, a lumii încărcate de zgomote, în care trebuie să muncești pentru a-ți asigura traiul. Lenea e proclamată drept idealul suprem.

În Manechinul din spatele perdelei, tânărul student Mehrdad, originar din Teheran (Iran), se străduiește să se integreze în Franța, fără prea mare succes însă. Se refugiază în studiu, fiind lăudat de toți profesorii, dar acest imens succes școlar nu e altceva decât un paravan care maschează teama de a trăi, de a-ți asuma responsabilități și inițiative. A lăsat acasă o logodnică pentru care nu și-a limpezit niciodată sentimentele, dar perspectiva căsătoriei îl sperie. A vorbi cu o femeie, a-i face curte, a te strădui să-i ghicești și să-i satisfaci dorințe sau nevoile i se pare un efort insurmontabil. Se îndrăgostește de un manechin văzut în vitrina unui magazin de haine, îl cumpără și îl substituie logodnicei din viața reală. E comod astfel, căci nu e nevoie să facă față cuiva cald, viu, palpabil. Ca și camera izolată, manechinul tace și îl acceptă.

Mitul căsătoriei împlinite este și el dinamitat din interior. În Abisul, doi prieteni de-o viață sunt puși în fața unei alegeri întâlnite de multe ori în literatură și în realitate: iubesc aceeași femeie, dar numai unul dintre ei îi este soț. Ca să-și exorcizeze demonul dorinței, celălalt preferă să se sinucidă decât să trădeze încrederea prietenului său. Dar, în același timp, fără să vrea, sinucigașul eliberează un alt demon, cel al suspiciunii, care va distruge întreaga familie.

Nici iubirea nu (te) poate salva de la singurătate și inadaptare. Suspiciunea o erodează. Bărbatul singuratic din Măștile sau cel din Oglinda spartă preferă soluția cea mai simplă (fuga sau moartea) în locul unei confruntări directe, care să limpezească situația.

Analiza unor astfel de texte despre retragere, teamă și însingurare, despre fragilitatea relațiilor umane distinge, inevitabil, influențe din opera lui Franz Kafka, după cum au afirmat criticii literari. Ca și scriitorul ceh, Hedāyar, și-a asumat incompatibilitatea cu modul de a trăi al celorlalți semeni, transferând-o în literatură. Ca o haină prea strâmtă sau prea largă, existența devine o povară. Absurditatea ei, o realitate care strivește. De aici, finalul abrupt al multora dintre texte. În povestirea care dă titlul volumului, o tânără soție ilustrează, prin traiectoria destinului ei, victima îndrăgostită de cel care îi siluiește sentimentele, distorsionându-i percepția asupra propriei persoane și asupra normalității. Crescută de o mamă abrutizată, castratoare, tânăra femeie se căsătorește rapid cu primul bărbat care-i zâmbește. După un scurt moment de fericire conjugală, acesta o bate cu biciul, zilnic, apoi o părăsește. Dependentă de el, ea confundă loviturile cu dragostea și îl caută înfrigurată, precum o Penelopă modernă, sătulă de o așteptare inactivă și infertilă.

Nu există fericire și nici liniște în proza lui Hedāyat, ci o imensă tulburare interioară, un permanent dezechilibru psihologic. Proza scriitorului iranian e populată de ființe fragile, contorsionate, speriate de existenț[. Un vortex vorace le înghite, le răsucește, le fărâmițează…

Femeia care și-a pierdut bărbatul de Sādegh Hedāyat