Purced la un act egoist. Trebuie să înțeleg, odată și odată, pentru ce am irosit atâția ani. Să înțeleg dacă i-am irosit. Dar, cum se întâmplă de obicei, te întrebi doar când simți că nu-i de bine; când simți că e bine, mergi înainte (până când irosești câțiva ani buni).
Scriu ca să înțeleg: ce am învățat din cărți? Ce era scris așa de important în cărți de m-am însoțit, atâta amar de viață, cu ele, în loc să mă ocup și eu, ca un om cumsecade, de o treabă mai vajnică? De ce n-am proiectat, colea, un robot, dacă tot am absolvit ingineria? Sau de ce n-am pus pe roate o afacere, dacă tot am lucrat atâția ani ca economist? De ce n-am făcut, la urma urmei, o revoluție cu hashtag, pe facebook, dacă mă cred așa deșteaptă? „Iar stai cu nasu-n cărți?” Glasul bunicii mă urmărește, ca o stafie, viața întreagă. Stau. Oare să greșească atâta lume care crede, cum credea și bunica, că cititul te stă?
Dar de ce, poate că vă întrebați, după ce am irosit atâta amar de vreme, mă apuc să mai irosesc încă cine știe cât, ca să scriu pentru a mă clarifica? Să schimb hârbul pe oala spartă? Ba deloc, le păstrez pe ambele. Ca și orice relație care începe din plăcere și ajunge, la un moment dat, în impas, cititul nu mai poate fi scos din mine fără să știrbeasca o parte din identitatea-mi. Și atunci, fac și eu ceea ce au făcut atâția alți suferinzi până la mine: fără să mă despart de citit, îmi iau un amant – scrisul – căruia încep să-i spun tot ce n-am putut citi sau, dimpotrivă, tot ce am citit mai frumos, încercând o a doua șansă. Conștient de la început că păcătuiește, încâlcindu-se încă mai dihai decât prima dată, cititorul se aruncă, totuși, cu patimă reînnoită, în acest nou infern, fără să rezolve ceva din prima relație, ci, dimpotrivă, adăugându-i dificultățile unei a doua. Și așa, beteag de ambele picioare, cititorul-scriitor își scoate păcatele în lume, calicind, în treacăt, și alți naivi.
Iată calea prin care ajungi, în fiecare seară, să te perpelești ca pe jăratec: cui i-ai oferit ce e mai bun din tine? cine merită mai mult?; să te umpli de regrete și remușcări: pe cine trădezi, de fapt – cititul, scrisul sau pe tine însăți?; să te cerți: mai bine rămâneam analfabetă, decât să mă fi legat cu cititul ăsta! mai bine îmi rupeam mâna, decât o puneam pe peniță!; să te aprinzi de dor și de îndoieli: oare am înțeles corect ce am citit? oare m-am făcut înțeleasă prin scris?; să ai insomnii, trezindu-te, în toiul nopții, ca să mai citești un capitol sau să mai scrii o frază… Și, ca orice naivă care crede că păcătuind cu amantul, își va redescoperi soțul, sunt convinsă că scriind, voi pătrunde o nouă dimensiune a cititului. Totuși, mi-a rămas un strop de luciditate care îmi șoptește că voluptatea cu care te arunci în brațele amantului se transformă, treptat, într-o rutină adeseori chinuitoare. Uneori s-ar putea să vrei să te eliberezi, mai mult decât să înțelegi. Alteori, s-ar putea să treci, fără să observi, pe lângă răspunsuri. Oare numai dacă perseverezi, trecând prin focul iadului, ajungi la ce ai vrut să afli? Poate, asemeni lui Rasputin, trebuie să păcătuiești cu adevărat, ca să devii un sfânt fals? Chiar dacă ajungi la o oarecare înțelepciune, se lasă, în schimb, mai mereu, cu drame. Oare voi renunța, atunci? La ce?
Mă și văd bătrână, cu ochelarii pe vârful nasului, ghemuită într-un fotoliu tot mai încăpător; desigur, cu cartea în mâna tremurândă, râzând, în sinea-mi, de neliniștile tinereții… Doar că nu văd bine – e cartea mea sau a altuia?
