„Odessa. Geniu și moarte într-un oraș al visurilor” de Charles King

În mod evident, de-a lungul timpului, istoricii au privilegiat istoria de largă respirație, ascensiunea și decăderea imperiilor, conflicte importante, fenomene memorabile, descrierea regimurilor politice care au produs consecințe tragice și așa mai departe. Pe de altă parte, nu este mai puțin adevărat faptul că microistoria, atunci când este scrisă documentat și convingător, poate induce cititorului satisfacții livrești ample. Cu atât mai mult cu cât, în cazul unora dintre ele, se poate regăsi, la scară mai mică, întreaga gamă de evenimente care străbat epocile și tulbură conștiințele.

În cadrul acestui context, merită remarcată lucrarea lui Charles King, Odessa. Geniu și moarte într-un oraș al visurilor, apărută recent la Editura Cartier, din Chișinău. Autorul, profesor de relații internaționale și științele guvernării la Universitatea Georgetown era relativ cunoscut în spațiul istoriografic românesc prin intermediul unor lucrări despre Marea Neagră sau geneza Istanbulului modern, traduse în limba română, ceea ce, alături de alte lucrări nu mai puțin valoroase precum cea despre istoria Caucazului, îl recomandau drept un analist de certă valoare al spațiilor cu puternice rezonanțe în istorie. Într-adevăr, cartea dedicată Odessei nu se lasă mai prejos din acest punct de vedere, dimpotrivă, se impune ca o lectură esențială pentru cunoașterea unui teritoriu aflat în proximitatea celui românesc.

Odessa, un tânăr oraș al Rusiei țariste, a fost întotdeauna un spațiu caracterizat de diversitate, o îmbinare de culturi și stiluri, proaspăt, frenetic, cosmopolit și eclectic. Toate acestea îi vor imprima o fizionomie proprie, care va reuși să reziste sub diversele guvernări sau regimuri, fie ele rusești sau sovietice, ucrainiene sau românești în timpul celui de-al doilea război mondial. Odessa a fost însă și un oraș al puternicelor contraste, unde se îmbinau cultura cu promiscuitatea, atitudinea ponderată cu radicalismul, prosperitatea cu crizele economice sau bursiere. Alternanța se făcea de cele mai multe ori în funcție de context: atunci când situația era în general pozitivă, Odessa se remarca prin nivelul său înalt de cultură și prin intelectuali de renume care îi perpetuau spiritul. În schimb, atunci când contextul se înrăutățea, din diverse motive, Odessa își potența cealaltă față, una caracterizată de fanatism, intoleranță și antisemitism.

„Vizitatorii nu sosesc la Odessa, scrie Charles King, ci mai degrabă se împiedică de ea.” De altfel, cel mai bine se poate apropia cineva de acest spațiu pe apă. Pare cu atât mai surprinzător faptul că, deși cunoscut încă din Antichitate, teritoriul viitorului oraș nu a fost valorificat și a rămas până târziu un obscur petic de pământ, fără veleități de dezvoltare sau măcar strategice. Înainte de a deveni Odessa, Hadjibey era „un sat îndepărtat situat pe înălțimile care dădeau către Marea Neagră”, foarte slab populat de supuși otomani. Lucrurile s-au schimbat radical o dată cu ascensiunea Rusiei în timpul Ecaterinei a II (1762-1796), care a reușit, prin intermediul câtorva războaie, să îi împingă pe otomani din jurul Mării Negre (1768-1774), să anexeze Crimeea (1783) și teritoriul dintre Prut și Nistru, în urma Păcii de la Iași din 1792. Un rol important în organizarea acestor teritorii l-a avut Potiomkin, unul dintre favoriții țarinei și un personaj ambițios, cu reale calități de administrator. Cel care a intuit însă cel mai bine potențialul zonei respective a fost Osip Mihailovici de Ribas, participant la războiul sus menționat dintre ruși și turci. Imediat după încheierea conflictului, de Ribas i-a prezentat Ecaterinei a II un plan care viza transformarea radicală a garnizoanei sudice Hadjibey, grație poziției pe care aceasta o avea la Marea Neagră. După ce a primit acceptul, de Ribas a pus bazele dezvoltării viitorului oraș Odessa, dar moartea țarinei i-a oprit proiectele. Ce poate fi mai ilustrativ, totuși pentru caracterul cosmopolit al Odessei decât amalgamul etnic reprezentat de persoana fondatorului său: de Ribas s-a născut la Napoli, dintr-un tată spaniol și o mamă irlandeză pentru a ajunge în slujba Rusiei țariste.

De altfel, cei care au continuat să dezvolte orașul erau tot de origine străină, fapt atât de caracteristic pentru zona Europei de Est. (Nu în alt mod, de pildă, s-a dezvoltat România, ajutată în drumul spre modernizare de un aflux important de specialiști străini). Unul dintre ei a fost Armand Emmanuel Sophie Septimanie du Plessis, duce de Richelieu, descendentul celebrului cardinal și prim-ministru francez din timpul lui Ludovic al XIII-lea. Acesta a remodelat administrația orașului, a adus îmbunătățiri situației sanitare și a construit numeroase clădiri publice necesare precum teatrul, școli publice, bibliotecă și tipografie sau a dispus amenajarea de spații verzi. Mai mult, în contextul tulbure al anului 1812, atunci când armatele franceze intraseră în Rusia, Richelieu a preferat să rămână la Odessa și să protejeze orașul confruntat cu o teribilă epidemie de ciumă. Măsurile sale ferme, în pofida numeroaselor pierderi, au salvat orașul de la o posibilă extincție a tuturor locuitorilor săi. A plecat în Franța în 1814 și va fi numit prim-ministru acolo, dar nu va fi uitat niciodată de locuitorii orașului la edificarea căruia contribuise așa de mult.

Pe parcursul întregului secol al XIX-lea, Odessa a continuat să se dezvolte exponențial, mai ales în urma faptului că a primit statutul de porto-franco, ceea ce a atras foarte mulți negustori și întreprinzători. Orașul era un mozaic etnic, cuprinzând și o importantă comunitate evreiască, care a ajuns la un moment dat la un sfert din numărul total din numărul locuitorilor. În mod evident, evreii au avut de suferit din cauza antisemitismului endemic prezent în Rusia acelor timpuri, deseori cu grave consecințe, concretizate în pogromuri și alte formă de violență. Chiar dacă în epocă se considera că în Odessa nimic nu este național, ura îndreptată împotriva evreilor transcedea implicit această condiție, devenind de fapt universală. Un oraș divers, care atrăgea italieni și greci, moldoveni sau armeni, prosper o bună parte a timpului, beneficiind de libertatea comerțului, loc de profilerare a ideilor periculoase pentru regim, Odessa a fost deseori placa turnantă a iraționalului și fantasmelor identitare. Așa cum a fost în perioada contemporană un teren supus încercărilor de tot felul: fie locul unde crucișătorul Potiomkin a avut o temerară încercare de revoltă, fie spațiu de dispută între regimul comunist și o parte a „albilor” în războiul civil declanșat la finalul primului război mondial, fie supus regimului comunist sovietic cu toate consecințele de rigoare, fie supus unei dure ocupații germano-române în timpul celui de-al doilea război mondial, fie revenind Ucrainei după colapsul Uniunii Sovietice.

O bună parte a lucrării lui Charles King, este dedicată situației evreilor din Odessa, una problematică, așa cum am subliniat deja. Dar cel mai grav moment a fost reprezentat de episodul cuceririi orașului de către germani și români în timpul celui de-al doilea război mondial. De altfel, mai există alte secvențe legate de Odessa ale istoriei noastre de la legăturile acestui spațiu ale domnitorilor moldoveni până la apariția unui cartier al moldovenilor în Odessa, unul cu o tristă reputație de infracționalitate severă. Tot în Odessa s-au pus bazele Eteriei, organizație a grecilor care a jucat un rol important în organizarea Revoluției din 1821 din Țara Românească, condusă de Tudor Vladimirescu. În acest context, este bine să precizăm faptul că autorul face niște erori factuale în raport cu istoria noastră, așa cum se întâmplă atunci când afirmă că Dobrogea a revenit României în urma primului război mondial, de înțeles de altfel, în condițiile în care Charles King nu este un specialist al istoriei noastre. Revenind la perioada celei de-a doua conflagrații mondiale, România, în calitate de aliat al Germaniei naziste a preluat controlul Odessei și, mai ales după pretextul oferit de explozia clădirii în care se instalase cartierul general, a pus la cale un program amplu de purificare a zonei de evrei. Așa cum remarcă autorul, acesta reprezintă un episod mai puțin cunoscut al istoriei Holocaustului, aș adăuga, mai ales din cauza faptului că acest subiect răscolește numeroase sensibilități și, în consecință, este trecut sub tăcere de cei mai mulți istorici români. În zona românească de ocupație, denumită oficial Transnistria, a avut loc un brutal genocid al populației evreiești, crime oribile girate de la cel mai înalt nivel și puse în practică fără mustrări de conștiință, cu unele excepții:

„Responsabilitatea pentru Holocaustul de la Odessa și din Transnistria revenea în mod clar României, singura țară care a administrat un oraș sovietic de mărime în timpul celui de-al Doilea Război Mondial în afară de Germania nazistă. Până la sfârșitul războiului, românii goliseră în mare măsură Odessa de ceea ce mai rămăsese din populația ei evreiască. Unul dintre cele mai mari centre ale vieții și culturii evreiești devenise, în limbajul naziștilor, aproape complet judenrein”.

De altfel, așa cum Armin Heinen a demonstrat convingător, în ceea ce privește deportarea și exterminarea evreilor, România a precedat de multe ori acțiunea nazistă în ceea ce privește măsurile îndreptate împotriva evreilor, în condițiile în care antisemitismul era pregnant și endemic în România.

Sinistrul personaj Gheroghe Alexianu, în calitate de guvernator al Transnistriei și protejat de ordinele venite direct de la Mareșalul Antonescu a condus operațiuni dure și oribile de exterminare a evreilor, care au inclus spânzurări masive pe străzile orașului, incendierea clădirilor, deportarea în condiții groaznice până la interzicerea iudaismului ca religie legală. Un ziar fondat de administrația românească, „Gazeta Odessei” surprinde esența acestei politici genocidare:

„De obicei, Odessa își impresiona vizitatorii prin mirosul de scutece de jidan împuțit și de gunoi în putrefacție în piața Privoz. (…) Ai crede că acolo trăiau doar jidani, alergând pe străzi, bulucindu-se în prăvălii și alcătuind mari turme la intrarea în clădiri (…) Dar apoi veni armata română și, după aceea, administrația română. Și se puse capăt hărmălaiei evreiești. Odessa începu să-și vindece rănile și să se curețe de mizeria pe care o strânsese ani și ani de zile. Respingătorul miros al curților evreiești dispăru cu timpul. Odessa se trezi la o nouă viață, plină de luminoasă speranță”.

Românii sunt vinovați de distrugerea directă a unei comunități umane, care dinamizase Odessa și care contribuise în mod direct la prosperitatea acesteia. Ca de atâtea ori, a fost nevoie de un istoric străin pentru a releva adevăruri ocultate prea des de istoriografia românească.

Dincolo de aceste triste episoade, rămâne în istorie patina specifică a acestui oraș unic din multe puncte de vedere. Odessa a fost în primul rând un spațiu al extremelor: Odessa lui Pușkin și Babel, dar și locul unde au izbucnit devastatoare epidemii de ciumă. Odessa culturii, bibliotecilor și muzeelor, dar și terenul pe care s-a dezvoltat o infracționalitate înspăimântătoare. Odessa liberului comerț și a spiritului dezinhibat, dar și orașul fanatismului și antismitismului. Odessa prosperă și modernă, dar și gazda unor periferii sărace sau a unor întreprinzători faliți care adesea se sinucideau. Peste toate acestea, Odessa a fost locul de înfruntare al celor două tabere din războiul civil rus, orașul căzut sub o cumplită ocupație românească în timpul celui de-al doilea război mondial, apoi revenit sub ocupație sovietică și devenit, într-un final parte a Ucrainei, o țară care, la rândul ei, traversează în aceste momente o situație teribil de grea.

Charles King a reușit să scrie o concisă, dar captivantă și interesantă istorie a orașului Odessa, dezvăluind foarte multe lucruri inedite, cele mai multe triste, unele savuroase. Istoricul american are un stil aparte de a scrie istorie, unul inteligibil și accesibil marelui public, dar bazat pe o documentare impecabilă, ca și pe o interpretare obiectivă a faptelor istorice. În acest context, apariția cărții în limba română nu poate decât să ne bucure, dacă ținem cont și de multiplele referințe la români și trecutul acestora. Charles King și-a intitulat cartea, din rațiuni corecte, Odessa. Geniu și moarte într-un oraș al visurilor, dar îmi pare că, în egală măsură, Odessa a fost și un oraș al vieții, o viață cu pulsiuni specifice. Sau așa ar fi trebuit să fie.

Odessa. Geniu și moarte într-un oraș al visurilor de Charles King