„La vita è bella” în varianta românească?

Filmul lui Roberto Benigni, La vita è bella, propunea, poate pentru prima oară la nivel mondial, o variantă de interpretare un pic mai detaşată faţă de ororile războiului, faţă de crimele rasiste ale regimului nazist. Dacă vreţi, era o variantă… benignă de receptare a răutăţii umane absolute, care nu ar avea nimic comun cu „aşa zisul rău” tratat de către Konrad Lorenz.

Cinematografic, şi de pe la noi, deoarece a fost o coproducţie, a reacţionat, nu neapărat inspirat de către italian (filmele au cam fost lucrate în paralel, numai şansa făcând ca primul pe piaţă să iasă cel al italianului), Radu Mihăileanu, cu Trenul vieţii…

Cu măsură, literar, Dumitru Radu Popa povesteşte elegant, fără încrâncenare, oarecum bulgakovian, dar şi marquezian (este aluzie clară la Macondo), despre descălecarea Răului absolut pe meleaguri româneşti în general, în particular printr-o „trupă de şoc”, din rândul căreia, treptat, membrii încep să dispară, miraculos sau nu…

Dar, desigur, importanţa principală este aceea a Rezistenţei, de orice fel ar fi ea, şi a oamenilor săi… În faţa Răului reprezentat aici de către exponenţii regimului comunist, care încearcă să schimbe ordinea firească a lucrurilor, îngerilor, sfinţilor, vânturilor, credinţei ş.a.m.d.

Radu Mihăileanu declara într-un interviu:

„Dacă Hitler ar fi viu și ar vedea toate transmisiunile televizate plictisitoare și întunecate despre Holocaust și ar auzi tot plânsul și jalea evreilor, ar fi fericit. Singurul mod în care putem să-i umilim pe naziștii care trăiesc încă în America de Sud, să-i facem să înnebunească, este să le arătăm că suntem vii, că nu ne-au distrus, că umorul nostru nu a fost ucis de barbaria lor.”

Poate astfel a gândit şi Dumitru Radu Popa, în condiţiile în care îndelungata tranziţie, de la socialismul ceauşist la capitalismul nu mai ştim care, trece, de cele mai multe ori, sub tăcere continuitatea unor nedreptăţi, precum pensiile de lux pentru unii torţionari ori chiar crimele propriu-zise…

A rezultat o carte de un farmec aparte (prima ediţie în anul 2012), unde se poate jura nu pe Biblie, ci pe „Odiseea”, şi, dacă tot ne-am referit la filme, alte două repere, pentru coloratură, suculenţă, substanţă, încărcătură, măcar parţial, distopic-politică, ar fi „Căinţa” lui Abuladze şi „La cité des enfants perdus” şi „Delicatessen” de Jean-Pierre Jeunet…

Desigur, referinţele lui Dumitru Radu Popa nu sunt deloc la o distopie, dar parcă, trecând timpul, coşmarul prin care au trecut milioane de oameni sub regimul socialismului visând la cele mai înalte culmi ale comunismului, de fapt o dictatură de extremă stânga, pare să fi fost doar rodul imaginaţiei unora…

Începutul poate fi comparat cu un relativ nou serial difuzat pe HBO, „Britannia”, unde druizii şi alte făpturi mai mult sau mai puţin magice poartă pe unii dintre eroi prin ceruri, lumi paralele sau ce-or mai fi, aşa cum unul dintre personajele din SV şi alte întâmplări, Toni, un jurist care preferă să o facă pe nebunul şi să dispară de acasă decât să fie complice ale regimului criminal, este purtat de Omul Nopţii (în serial apare în seria a doua un Om Mort), „personaj de mitologie populară”:

„Ceva îl luă pe sus, simţi că ar fi fost pus într-o traistă de unde putea să vadă totuşi în jur, iar când privi în jos şi văzu un singur mare picior care mai mult zbura decât călca, îşi dădu seama dintr-odată. Îl ţinea în palmă Omul Nopţii şi primul lucru ce îi trecu prin minte era că, pesemne, celălalt glas pe care îl auzise nu putea să fie decât al celei pe care Omul Nopţii o mai potoleşte din răutăţi, Fata Pădurii.

Doamne, gândi Toni făcându-şi cruce cu limba în gură, ce voi mai fi păcătuit şi eu ca să mi se arate stihii ca astea, care pedepsesc pe cei răi sau pierduţi – însă, destul de ciudat, era acum cuprins de o amorţeală deloc ameninţătoare, în care nu mai ştia dacă e viu sau mort şi, tot aşa, dacă mai era în stare să deosebească binele de rău. Pe unde treceau-zburau, el nu recunoştea locurile, şi nici putere nu avea destulă să se uite în sus, să vadă dacă stihia ce-l purta avea doi ochi sau numai unul singur, cum povesteau femeile bătrâne în Câţicăul copilăriei lui, sub privirea blândă şi zâmbetul îngăduitor al părintelui său, protopopul greco-catolic Paşca, în serile de iarnă când vântul uguia prin horn şi copiilor, cu ochi mari de mirare, li se înfăţişa o lume aburoasă, făcută din daruri sau pedepse, după cum le era purtarea…” (p.8)

În lumea cărţii naratorului, deşi se mai întâmplă şi accidente, sic, vezi scena interogatoriului lui Ilie Sabău (capitolul „Marea neghiobie”), „Omul vânturilor”, binele, omul bun, credincios, deşi va suferi, va învinge, precum şi în acea scenă amintind de una din „Lista lui Schindler”, cea cu pistolul care nu voia să se descarce, aici se descarcă, dar, chiar de foarte aproape, nu nimereşte sau, dacă vreţi, gloanţele nu intră pur şi simplu prin miracol în preotul sau călugărul personaj, care, de fapt, era însuşi… Vescovul! Vă lăsăm să-l descoperiţi în întreaga măreţie! „Duetul” absolut formidabil format din Vianeea şi Cornelia, două „măicuţe” greco-catolice, care şi converteşte unul dintre torţionari, este prezentat astfel la începutul capitolului „În libertate”, exemplu mai mult decât elocvent pentru umorul folosit ca ingredient de către scriitor:

„Cornelia şi Vianeea au fost întemniţate pe rând la Sighet, Aiud, Jilava, în acelaşi lot, sau uneori temporar despărţite, dar la Canal au ajuns tot împreună. Când s-a oprit Canalul au fost puse în libertate, iar la Inspectoratul Miliţiei din Baia Mare li s-a comunicat că nu au nici un fel de cazier şi că în dosarul lor nu era nici urmă de proces sau condamnare.

– Cum aşa? protestase cu vocea ei afonă şi aproape jignită Cornelia, nevenindu-i să creadă ceea ce auzise prin cornetul de bachelită. Ni s-a spus că avem cazier şi trebuie să ne prezentăm lunar la miliţie!

Plutonierul de serviciu, un tip negricios, le privea încurcat şi îşi făcea de lucru cu tot felul de foi, întorcându-le pe toate părţile.

– Păi, aşa bine! Că nu rezultă de aici nimic şi în consecinţă puteţi să vă întoarceţi la domiciliu.

Cornelia şi Vianeea se uitară semnificativ una la cealaltă, dar era limpede că lucrurile nu se puteau opri aici.

– Să ne întoarcem de unde? se oţărî şi Vianeea cu evidentă ironie în tonul întrebării.

Miliţianul se scărpină în cap o vreme, puse hârtiile de-a valma într-un sertar. Era aproape de amiază şi mai mult ca sigur că aceste două persoane aveau să-i strice toată pofta de mâncare. (…)

– Noi am fost la puşcărie, zise cu hotărâre Vianeea, de acolo ne întoarcem dacă vrei să ştii, dar probabil dumneata ştii foarte bine de unde venim şi vrei doar ca, după tot ce am aîndurat, să-ţi mai baţi şi joc de noi!” (p.108-109)

Revendicarea unui minim bun-simţ, al unei clarificări va continua şi cu un superior al plutonierului sau chiar cu mai mulţi, cele două jucându-se cu Puterea precum sfătuia, indirect, un Nicu Steinhardt în „Jurnalul fericirii”, la un moment dat prezentându-se pentru auto-întemniţare, „că viaţa de afară, după ce lipsiseră cinci ani, nu le mai plăcea deloc şi li se părea fără niciun sens. Nu cereau altceva decât să fie din nou la închisoare, ar putea ajuta acolo la prepararea hranei pentru deţinuţi sau ar putea îngriji pe cei bolnavi şi neputincioşi.” (p.113)

Pe coperta IV, Marius Chivu dezvăluie:

„Narate de vocea nepotului lui Jozef von Lewandowski, istoriile unchilor și mătușilor se succed, toate, sub forma unor episoade politice dramatice ce au în prim-plan un grup central de investigație al Securității din Satu-Mare care se ocupă cu eliminarea „bandiților de legionari”, ascunși în munți, și cu zdrobirea „rezistenței greco-catolice”. Credința nu provoacă doar miracole, are și puteri fantastice și este pusă, în acest politic-fantasy, în slujba binelui și a dreptății, răzbunând prin ficțiune istoria.”

Câteva date biografice („Dumitru Radu Popa s-a născut la Bucureşti, la 26 octombrie 1949. Tatăl, Grigore Gr. Popa, medic şi fin intelectual, este fiul celebrului anatomist şi literat Gr. T. Popa. Mama, Maria-Magdalena (născută Levandowski), a fost medic, pianistă de concert, scriitoare originală şi traducătoare din Rilke, Humboldt, Kobo Abe. (subl. BH) Absolvent al Facultăţii de Filologie din Bucureşti (Română–Franceză) în 1972. Debutează literar cu cronici şi proză în revista Amfiteatru (1968). Laureat al Primului Colocviu Naţional de Literatură (1969). (…) Scriitorul părăseşte ţara în toamna lui 1985 şi se stabileşte la New York în 1986. Obţine un Master of Science la prestigioasa universitate Columbia şi se specializează în domeniul cercetării dreptului internaţional, străin şi comparat. E bibliotecar, şeful departamentului internaţional, director asociat al bibliotecii de drept de la New York University. În cadrul unor programe sponsorizate de ajutorul american, predă cursuri la St. Petersburg, Erevan, Beijing, Cape Town. Publică, de asemenea, un impresionant număr de articole şi editează două volume de cercetarea dreptului internaţional. În prezent, e directorul bibliotecii şi Decan asistent al Facultăţii de Drept de la New York University.”), legate de cele de mai sus, citate din M. Chivu, clarifică faptul că avem o mică saga de familie în condiţiile instaurării regimului stalinist de la noi, unde teroarea şi suferinţa fizică au putut fi înfruntate mai ales prin frumosul caracter al victimelor care au dovedit că, de fapt, cum sugerează şi scriitorul, mistic vorbind, adevăratele victime au fost chiar persecutorii…

Dar poate asta nu se poate afla în anumite condiţii decât din cărţi, pura, vorba vine, mai degrabă nemijlocita experienţă sau atunci când eşti dus, precum Toni de acel Om al Nopţii „pe un limb” unde nu se simte nici foame, nici sete, nici oboseală, adică, mai clar într-un Cimitir de vise, vise care pot fi căutate, dar nu sunt numai plăcute, evident, după cum îl lămureşte făptura mitologică:

„Într-adevăr, Toni se trezi pe un dâmb de unde, în jos, i se înfăţişa o privelişte nemaivăzută, luminată în clarobscur de acea geană dinspre răsărit, ce părea un fel de auroră boreală. Văzu acolo oameni şi întâmplări, încă nedesluşite, amestecate toate, acum pâlpâind, acum stingându-se ca să lase loc altora şi, tot aşa, senzaţia că pe unele le trăise, pe altele, nu, dar cunoştea oarecum împrejurările; în sfârşit, mai erau unele ce i se vădeau străine de tot, ca şi cum cineva ar fi amestecat, cu chisnovată ştiinţă, şi cunoscut şi necunoscut, şi trecut şi prezent şi viitor în această stranie alcătuire unde, din loc în loc, se vedeau monumente funerare, iar dioramele astea de oameni şi întâmplări, după ce se arătau în crâmpeie ca la un bizar, insolit spectacol, către acele morminte se trăgeau, se lichefiau, dispăreau în ele ca şi cum nici n-ar fi fost…” (p.8)

Bref, o carte înrudită ideatic şi estetic cu Un singur cer deasupra lor de Ruxandra Cesereanu, dar în care i se dă Fantasticului care nu iartă pe nimeni, nici pe atei, nici pe agnostici, ceea ce este al Lui…

Într-un fel, este o demonstraţie că şi literatura poate fi… un cimitir de vise!

Dar asta este altă ordine de idei, probabil deloc idei ale sfinţilor care sunt printre noi, care ne-au salvat şi poate încă ne mai salvează…

Sfinţi, vânturi şi alte întâmplări de Dumitru Radu Popa